agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-10-26 | [This text should be read in romana] |
POVESTE DE CRĂCIUN
Am răsărit la Tulcea, în, hai să-i spunem zona și nu mahalaua aflată pe dealul după care se ascunde seara soarele, aruncând bezele, la urmă făcând complice cu ochiul până la o nouă bună vedere lacului Ciuperca. La începuturile de dincolo de mine, lacul se întindea nestingherit până peste ceea ce este astăzi Sala Polivalentă, între el și malul abrupt săpat de Dunăre rămânând o limbă de pământ de vreo cincizeci de metri. Se părea că apele ocupau sau părăseau albia joasă și stufărișul după bunul plac, dar se bazau pe grifoanele care aduceau borborosind apă proaspătă din fluviu, nivelurile crescând sau scăzând dimpreună. Acolo, pe dealul apusurilor din marginea lacului, am văzut lumina zilei. Sigur am privit-o îndelung și concentrat, căci soarele ne inunda direct camerele mici ale căsuței noastre, de la răsărit până spre ora șapte în dupăamiezile de vară. La fel de sigur sunt că primii pași i-am făcut la vale, spre lac, urmărind rațele, acestea fiind emblema cartierului modest, cu străzi înguste și întortocheate ce căutau cale spre coama dealului. Cu rațele am făcut prima distincție a culorilor, obligatoriu le alergam prin curtea mică și nu aveam după ce să le recunosc decât după culori. Toată mahalaua de sub dealul ce străjuia spre apus lacul creștea rațe. Erau păsările cele mai ușor de crescut, după care urmau gâștele și la urmă găinile și curcile, chestiune care se reflecta direct în numărul acestora. Nu se creșteau porci sau vaci, chiar dacă dincolo de deal și pe platoul unde s-au construit în 1973 Combinatul de alumină și în 1976 Combinatul Feral, existau zone cu iarbă bună înconjurate de tufișuri, sălcii și salcâmi răzlețiți. Nici canalizare adecvată nu exista, doar un canal colector de suprafață acoperit cu dale din beton, lucru practicat ani buni după ce unii susțin că a fost revoluție și în alte cartiere din oraș. Presupun că orice inițiativă în creșterea porcinelor sau bovinelor a fost rapid și hotărât reprimată tocmai din aceste cauze, casele fiind destul de apropiate, de multe ori lipite două câte două pentru a face economie de un zid, zidul cel mai înalt, cel din mijloc sau aticul cum îl mai denumeau meșterii. Așadar, dacă s-ar fi hotărât de către vecinii de pe cele trei străzi și-o alee ale noastre, ceva mai târziu vă spun și cum stă treaba asta în picioare, ce pasăre este reprezentativă pentru noi, aceasta ar fi fost certamente rața. Nu înțelegeam nici în adolescență, când am aflat pentru prima dată, nu înțeleg nici acum, cine și de ce a ales pentru români pelicanul drept pasăre reprezentativă. Este o pasăre greoaie, butucănoasă și nesătulă, nu excelează nici întrun domeniu, zbor, scufundat, la pescuit trebuie să se adune un cârd, altfel rămân flămânzi, cât despre partea estetică... De ce oare ne-au blagoslovit câțiva nealeși, români de maxim două generații, cu pelicanul drept pasăre care reprezintă cel mai bine poporul român, nu am să înțeleg niciodată. De ce nu zăganul, vulturul care păzea înalturile pe nourii ce sed scurg de pe vârfurile Carpaților, de ce nu harpia, cea mai puternică dintre vulturi, pritena și calul pentru „retragere strategică” al lui Făt-Frumos, sau dacă nu, vreo ciocârlie, mierlă, cinteză, dar pelicanul? Toate celelate nații și-au ales păsări fumoase, eroice sau care se găsesec numai pe teritoriul lor și care chiar îi reprezintă. Belgienii și-au ales vânturelul roșu, austriecii rândunica de hambar, danezii lebăda mută, vrăbiuța cu aripi roșii la turci, cocoșul roșu la francezi, americanii au ales vulturul cu capul alb sau vulturul pescar, scoțienii vulturul de aur, alții precum Chile și Columbia se bat încă pe condorul andin... hopa și noi cu pelicanul! La chestiuni de genul acesta, când este nevoie să ne dăm cu dreptul în stângul, nu cred că există nație care măcar să ne concureze, nu să ne întreacă! Mai degrabă alegeau rața sălbatică. Era mai frumoasă, mai plină de culoare, se adaptează perfect, este un scufundător de excepție și are un zbor decent. În plus este vocală, gălăgioasă și pusă pe harță, iar ca regulă, sfârșește înainte de vreme, îndestulându-i pe alții. Hai că ne seamănă mai bine decât pelicanul! Bărbații din mahala, îndeobște muncitori la fabrica de cărămidă, la I.A.S. –ul din marginea orașului, la C.F.R., în port sau pescari, nu cunoșteau bineînțeles alegerea nației și hotărâseră că pasărea cartierului este rața. Fiecare avea cârdul său, semnele și culorile care le făceau de necofundat. Existau cârduri de rațe albe cu cioc turtit, altele cu cioc rotund, rațe maronii, rațe pătate negru cu alb sau maron cu alb, rațe leșești cu ciocul acoperit cu pielițe roșii precum curcanii, la rândul lor de toate culorile, rațe mute, cu pielița roșie doar în jurul ochilor, ca niște ochelari de plajă, rațe chinezești cu coc, rase rusești cu ciocul roșu, nici nu mai știu câte. Fiecare proprietar ținea cu dinții de semnele cârdului său și de aceea, imediat după ce puii făceau pene, se schimbau între ei, iar cârdurile erau ținute în curți o săptămâna pentru ca fiecare pui să se învețe cu celelalte rațe. Dimineața, când coborau panta moale spre luciul apei, bălăngănindu-se și orăcăind, de și broaștele mureau de invidie, privite de departe semănau cu plutoanele de diferite arme plecate la exerciții pe câmpul de instrucție. Ale noastre erau toate negre. Atunci când rățoii vecini sau rațele noastre făceau cuceriri în afara cârdului, puii cu alte culori erau schimbați sau sortiți cazanului imediat ce împlineau condiția minimă de a avea greutatea de un kilogram. Alergam vesel cu cârdul gălăgios la lac, le priveam scufundându-se după melci și limacși, păscând iarba lată și loasă, de un verde crud și mai ales certându-se gâlgâind una alta cu capetele lăsate la pământ, în discuții aprinse, măcăind tare și fără oprire atunci când celelalte puncte de vedere nu mai contau sau ridicându-se pe labele de scafandru și bătând aerul cu aripile atunci când voiau să fie amenințătoare. Priveam cum grupurile își dădeau binețe dimineața și uneori la plecare, cum se apărau între ele și mai ales cât de turbate erau cu toate atunci când vreun boboc era în pericol. Nu era zi de vară din care să nu rup măcar o oră și să mă bălăcesc alături de rațe, cele negre considerându-mă deja membru al clanului lor. Dacă anii se perindă încet prin fața ochilor, precum o peliculă veche de cinematograf, bandă ce se mai întinde, se mai rupe și uneori se pătează rău din cauza începutului de aprindere generat de becul incandescent al priectorului, unul mi-a rămas întipărit pentru totdeauna. Eram în clasa a opta, în anul școlar 1984-1985, an în care iarna chiar dacă nu a venit mai devreme sau pe neașteptate, a fost deosebit de grea, de fapt a fost cea mai rece perioadă din copilăria pe care mi-o amintesc. Frigul venise târziu, abia după Crăciun ninsese ușor, însă între ianuarie și martie se descătușaseră cerurile și norii albi se prăvăliseră peste oraș. Cum se întâmplă de obicei, orașul înțepeni și el, pentru lungi perioade de timp vapoarele pe Dunăre și autobuzele de pe toate traseele fiind blocate. Orașul se scutura de zăpada troienită cu lopețile aliniate precum ramele bărcilor lungi, vikinge, sau ale achipajelor numeroase la concursurile de canotaj. Atleții erau însă soldații de la unitățile militare din oraș și, mai rar, muncitorii de la vreo întreprindere. De sus, din terasa îngustă a casei părintești, înghesuită între altele asemenea ei pe dealul dinspre apus, dincolo de lacul Ciuperca, sub strada Viitorului, urmăream șirurile de furnici negre din vale care-și făcuseră cărări spre principalele locații - Gara CFR, Gara Fluvială, Șantierul Naval sau Uzina de Apă. O dâră subțiată și întreruptă de puncte negre se îndrepta, străbătând o mare înghețată și mici troiene albe îngrămădite în pâlcurile de sălcii și stuf, spre Uzina de Apă, părând că vrea să ajungă la noi, pe strada Viitorului. Se vedea încă de atunci, inclusiv cu ochii încă nereglați ai copilăriei, că viitorul este încă departe de cei mulți, ba este și tare nesigur, deoarece din strada noastră mai plecau două străzi cu același nume, două arcuri de cerc, așa cum face Dunărea la Mila 23, și încă una mai mică, o ulicioară ce își căpătase numele de Aleea Viitorului. Chiar și eu, la cei treisprezece ani ai mei, înțelegeam că viitorul nu arată prea bine, este nehotărât și neclar direcțíonat, putând fi primejdios. Doar pe trecut te puteai baza, iar în cazul meu, cu tată cheferist și mamă muncitoare la fabrica de confecții, cu cozi interminabile la pâine, carne, lapte și cam orice se putea băga în gură, nici acolo nu aveam vreun reazem. Atunci, primăvara a fost mai rece, la întâi mai încă mai stăruiau pe marginea străzilor mici troiene murdare de zăpadă îndesată în gheață și noroi, deși vremea era destul de caldă. De câțiva ani alergam fascinat încă din aprilie grăbit să asist la spectacolul din stufăriș, aceasta fiind oarecum și sarcina mea, trebuind să supraveghez rațele noastre. Cârdurile coborau precum pinguinii, fiecare rață ușor lăsată pe spate ca și când ar fi mers pe călcâie, întrun găgăit scurt, mai mult un mormăit, își făceau programul de lac, precum muncitorii în fabrici, după care urcau grăbite spre gopodăriile de pe deal, unde erau așteptate cu boabe de porumb spre seară, traseul, ritualul, repetându-se în fiecare zi, chiar și pe ploi sau furtuni. Doar iernile, în perioadele de îngheț sau când nămeții erau prea mari, rațele rămâneau în bătăturile caselor și semnaluzau nervos atunci când simțeau că vremea le permitea să iasă pe lac, însă stăpânii uitaseră de ele. fiecare fiind inconfundabile. Atent la ceea ce se întâmpla pe lac, de cum le-am auzit țipetele de gâscă sugrumată, am coborât în fugă panta dealului și am împietrit la loc ferit în așteptarea zbânguielilor spectaculoase. Era deosebit de animat, zarvă mare în ochiul de apă de după banda de cam zece metri de stuf ce străjuia malul. La oarece depărtare spre largul apei, în buza zidului verde de stuf și papură, obișnuitele locului, lebedele albe își împleticeau gâturile lungi, unduindu-se tandru și plesninduși ciocurile în sărutări scurte, nervoase, de castaniete, într-un ritm numai de ele înțeles. Uneori, câte un lebădoi se retrăgea cam doi pași și biciuia aprig luciul apei cu aripile puternice, de plesnitura frenetică temându-se până și vulpile, atunci când, mai târziu, dădeau ocol bobocilor. Lebăda îl urma alipidu-i-se într-o singură și ciudată corabie, cu catargele încolăcite gingaș, clămpănind din gabii precum o toacă udă de stejar. Deși eram spectator împătimit, am rămas uluit pentru o bună bucată de vreme, fără să înțeleg. Privisem cu entuziasm și în anii trecuți dansul nupțial al lebedelor albe, mai aproape de mal, acolo unde între rândurile de prapură ce mărginea zidul înalt al stufului se legănau acum două pete întunecate. Nu văzusem niciodată lebede negre, nici măcar nu știam că există, în cărțile de la școală erau întotdeauna albe și nimeni nu-mi vorbise despre cele negre. Cu toate acestea, la o zbatere de aripi de mal, două lebede negre, grațioase, valsau pe oglinda apei, printre smocurile de papură ce mărgineau la larg bariera deasă de stuf. Priveam fără răsuflare, făpturile fabuloase atingându-și tandru gâturile lungi, încercând să imite aceleași mișcări languroase. Ciudat, cele trei perechi de lebede albe se retrăseseră de la locul lor obișnuit, parcă deranjate de intrușii apăruți pentru prima dată pe acele meleaguri. Le-am urmărit toată vacanța de Paști, urgisitele negre fiind de fiecare dată izolate, singure, indiferent de partea lacului pe care pluteau. De fiecare dată când se apropiau de celălalt grup, un țipăt scurt ca o sirenă de locomotivă cu aburi, avertiza grupul alb, care se îndepărta ofensat, întotdeauna lăsând privirii invadatoriulor cozile scurte, țuguiate, țâșnind nervos dintr-o parte în alta ca un metronom necalibrat. Imaginile pe care le vedeam zilnic mă impresionaseră în așa măsură, încât nopțile visam că zbor în spinarea unui lebădoi negru uriaș, cu aripi neînchipuit de mari și puternice. Ne avântam amândoi în zbor printre stele, duceam lupte grele cu balaurii nopții, eram răniți și ne scăldam în ape miraculoase care ne vindecau pe loc. Porneam din nou în zbor, ne prăvăleam întrun picaj amețitor și loveam întotdeauna, fără greș, răul de pe pământ care lua forme ciudate, de la șerpi uriași cu colți cât fildeșii elefanților și coarne ascuțite de țap, până la lebădoiul alb care crescuse cât casa, își lungise labele în gheare palmate care zgârâiau adânc piatra, adăugânduși vârf de fier ciocului bont. Luptele cu acesta din urmă erau cele mai teribile, ne luptam cu sulițe, lebădoii se aruncau unul asupra celuilat rănindu-se cu ghearele sau cu ciocurile de fier, trosnindu-și aripile în zbor și încercând răni mortale care să îl reducă la tăcere pe oponent. Diminețile mă sculam buimac după luptele necontenite din vis și alergam imediat la malul lacului, cu trupul transpirat și cu privile pierdute pe luciul apei. Trecusem iremediabil în tabăra lebedelor negre, eram membru deplin al cârdului care puseseră în totalitate stăpânire pe mine. Sminteala culorii negre, pricina de fapt a neacceptării lor de către lebedele albe, se accentuă odată cu puii, toți șapte fiind parcă scoși din cazanul cu smoală pe care tata îl încingea în fiecare toamnă pentru a petici acoperișul din carton al acareturilor. Știam că lebedele fac maxim șase pui, văzusem asta și în anii trecuți, însă cele două balaoacheșe întrecuseră tot ce știam. Adevărat, unul dintre pui era mai ciudat, mai mic, cu gât scurt și cioc lățit peste măsura părinților, nu ajungea până la ierburile de pe fundul mâlos, însă dispărea în adânc, revenind apoi cu ciocul plin cu verdeață. Lebădoiul negru îl cerceta curios de aproape, lăsând într-o parte capul și privindu-l dintr-o parte cu un ochi, ca prin lornion, după care pornea într-un gâgâit nervos, des și scurt, către consoartă. Aceasta nu se lăsa mai prejos niciodată, răspunzând nervos, trâmbițând câteva țipete ca o gâscă supărată și chemându-și aproape toți puii, uneori cei mici urcând ostentativ pe spinarea mamei, cu codițele spre certăreț. Și puii erau diferiți, ceilalți erau cenușii spre gri, lebedele albe sâsâind amenințător de fiecare dată când puii păcurii se apropiau. Soarta dădu cârdului negru lovitura finală abia toamna, când la toate pregătirile de zbor, puiul cel mic de-abia reușea să se ridice două palme de la luciul lacului, că și revenea rapid, frânând în cădere cu pieptul și capul, și răsucindu-se ca un bolovan la aterizarea pe luciul de oglindă al lacului. Era cu adevărat mai mic, avea labele scurte, nu doar gâtul, părea mai firav, ca și când ar fi fost bolnav, și glasul său era mai răgușit, mai fără intensitate, așa că lebăda se puse timp de câteva săptămâni să îl îmbuibe cu mâncare. Puiul înghiți hrăpăreț melcii, scoicile și limacșii deja pregătiți de ciocul puternic al mamei, peștișorii mici și ierburile cele mai dulci și aproape că se dublă în greutate, fără să-i ajungă însă pe ceilalți șase frați care îl priveau cu invidie. Ba, mai mult, dacă până atunci se ridica greoi în aer, după ce bătea apa cu labele scurte și puternice, forțându-și aripile cu mișcări ample și dese, având pentru o secundă fericirea desprinderii de sol, a plutirii și speranța ridicării spre înalturi, acum nu mai realiza această performanță. Zbaterile sale disperate nu reușeau decât să lase o dâră lungă pe lac, precum o barcuță minusculă împinsă prea tare de un copil. Lacul deja se golise, lebedele albe plecaseră spre locuri mai calde, dar cârdul negru nu se îndura de fratele mai mic. Făceau în fiecare zi câteva ocoliri în zbor pe deasupra lacului, o zbugheau bătând luciul apei cu labele mari și se înălțau în cer, gâlgâind un cântec fericit și molcom, însă el nu reușea decât rareori să se mai înalțe odată cu ei în tentativa evadării de pe lac, după care puterile îl părăseau și se lăsa în jos, iar dacă încerca din răsputeri să stea alăturea celorlalți simțea o sfârșeală dureroasă de parcă ar fi fost împușcat cu un pumn de alice în fiecare aripă, căzând apoi ca un pietroi, clipocind în apele deja fierăstruite de vântul toamnei. Lebăda fu silită până la urmă să asculte de țipetele nervoase ale lebădoiului și ale puilor tineri, dornici de aventură și mânați de norii negri ce se zărea spre miazănoapte, așa că într-o zi, după ce micul cârd făcu gălăgios trei ocoluri largi deasupra lacului, se pierdură cu toții spre miazăzi. Trei zile se chinuise puiul să zboare, să-i urmărească pe frații lui. Țipa gâjâit și supărat, o lua din nou de la capăt până seara, când extenuat se adăpostea în cuibul larg și rece din stufăriș. Aproape că uitasem de el, nu îl mai văzusem până la prima zăpadă, când, numărând rațele ce intrau vesele pe poartă, măcăind vesele și flămânde, mi-a ieșit una în plus. Le-am mai aruncat câțiva pumni cu boabe de porumb, ca să le pot număra din nou, și-abia atunci l-am recunoscut. Era o mândrețe de rățoi, oacheș, cu ochii negri peste care coborâse o pieliță lucitoare. Era în mod vădit mai mare și mai greu decât rațele noastre, poate că din cauza asta reușea să se scufunde cu totul și să înoate câte zece metri la fundul apei. Am fost fericit că s-a aciuat de cârdul nostru, avea și semnele consacrate, însă un nedeslușit sentiment de teamă m-a făcut să nu spun nimănui. Hotărâsem să rămână totul secret și în fiecare seară îl hrăneam suplimentar cu boabe de porumb, extaziat de bucuria lui, de măcănitul ciudat și bătăile de metronom ale cozii lui țuguiate. În acel an, ziua de Crăciun picase într-o miercuri, și pe o zăpadă de-o palmă ce scârțîia sub picioare de la gerul de peste noapte, mama a venit supărată de la serviciu pentru că nu le dăduse nici măcar o oră liber, așa că nu prinsese decât pâine la cozile nesfârșite din fața magazinelor. Peste jumătate de oră apăru și tata, îmbufnat și cu obrajii roșii de la ger dar și de la rachiul care i se simțea în răsuflare. Fruntea i se netezi automat când mă văzu, băgă mâna adânc în buzunarul larg al pufoaicei și scoase un pumn de caramele. Ridică arătătorul bătucit al mâinii drepte, atenționându-mă că sunt și pentru sora mea mai mică. De-abia împlinise trei ani și era topită după bomboane. Luase apoi o față veselă, zâmbitoare, și țipă la mama, care tocmai trebăluia nervoasă prin bucătăria de vară, că nu a prins nimic la cozile la care a stat. Primi imediat observația cum că ceva tot a găsit din moment ce l-a plesnit voioșia. El se făcu că nu aude și țipă poruncitor să facă mama câteva gogoși, că făină și o pungă de zahăr apucaseră săptămâna asta, iar el va tăia un rățoi, pe cel mai mare și mai gras. Varza pusă la butoi e bună oricât ar fi de puțin murată și se va ocupa el și de jumulit, și de curățat rățoiul, după care va împodobi cu beteală ramura de brad din magazie, luată încă de sâmbăta trecută. Deodată, cerul se prăvălise peste mine, nori mici se îmbulzeau să mă lovească năpraznic, toate din jur se destrămau și mă acoperau, chiar pământul de sub picioare simțeam cum se surpă și mă duce cu el în abisuri de necuprins. Nici lebădoiul negru, uriaș, nu mai era prin apropiere, ca să mă poarte în înalturi și, de acolo de sus, să ne repezim în picaj asupra tuturor celor care ne năpăstuiesc. Prin ceața lacrimilor ne-ntrerupte l-am văzut pe tata aplecânduse spre mine, rămas de piatră la protestele și lacrimile mele, care încerca să argumenteze că și-așa era prea mare, că toată iarna o să ne strice rațele care văd și eu că sunt cam deșelate, după care se opri din turuit, oftă și mă întrebă, căutând adânc în ochii mei: ,,Înțelegi?”. Dintr-odată am înțeles! A fost clipa maturizării mele, momentul când am devenit mai bătrân cu cinci ani față de primul buletin de identitate pe care l-am ridicat peste câteva luni! Am mâncat cu lacrimi în noaptea de Crăcoiun, maxilarele ca refuzau să se miște și nodurile uscate uscate din gât împiedicându-mă să simt savoarea mâncării. Mă încăpățânam să-i arăt tatei că sunt bărbat și că înțeleg... Acum, la treizecișișapte de ani de la acel Crăciun, am trecut prin locul în care s-a aflat casa noastră. Orașul arată mai bine, casele sunt mai frumoase, blocurile par mai curate, mai încăpătoare. S-a construit mult în jurul lacului, pe principalele artere, ca și la periferie. Viitorul a rămas însă în aceeași configurație – trei străzi și o alee se încolăcesc pe malul vestic al lacului Ciuperca din Tulcea, pretinzând că semnalizează viitorul. Avea dreptate tata, Dumnezeu să-l odihnească! Bazați-vă pe trecut! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy