Greu mai spălau femeile rufele. Erau fântâni în sat dar toate aveau apă aspră. Apa de băut, adusă de la șipot, părea mai moale, dar era puțină. Ca să umpli o căldare de zece litri îți trebuia pe puțin un sfert de ceas. E drept mai era un șipot și în Părăul Furcii dar era departe de sat. De el se bucurau doar vitele din ciurdă înainte de a fi duse la Zăcătoare. Pe hotar, așa li se spuneau locurilor arătoare, erau și mai puține. Era pe Rusu un izvor care susura din pământ pe care oamenii îl numeau Fântânița din Lunca ai Frumoasă. Ba, să nu uit, mai era în Beis, pe locul moșului, un părăuț ce izvora dintr-o rohină. Era mărginit de câteva fire de pipirig. Trecea pe lângă cei trei meri ca apoi s-o ia la vale către Drumul Național lângă care se întâlnea cu Părăul lui Papelea.
Aici, la cei trei meri, au ajuns cei doi veri cu același nume Niculae, nepoții lui Nuculaia lu Ilină. Știau ce să facă, li se spuse de-acasă, vor da cu sapele ca să desfunde părăul ca în caz de ploaie abundentă apa să nu băltească ci să o ia mai repede la vale spre Părul Papeli. Dar până să se apuce de treabă sau gândit să se urce în unul din cei trei meri și să culeagă cu mâna roadele chiar dacă n-ar fi coapte de-a binelea. Fiecare era pe câte o cracă groasă aproape de vârf. De undeva, din depărtare începu să se audă un sunet ca de bondar. Sunetul crescu în intensitate și în curând apăru avionul. E o știuka, zise cel mai mare Niculaie, o cunosc după aripi și elice. Chiar așa-i pozată în „Foaia Poporului” pe care o cetește Oanea lu Rozor. După câteva clipe știuka aproape că atingea vârful pomilor. Se vedea bine și fața pilotului. Urmă o pârâitură iar de pe lângă ei începură a se desprinde crenguțe ce pluteau spre pământ. Ca la o comandă amândoi au sărit din măr. Nu departe de ei calul Cezar, care până atunci păștea liniștit, a zbughit-o în cucuruz de unde nu i se mai vedea nici capul. Doar cele două vaci ale vecinului, care rumegau în liniște, n-au dat importanță faptului.
S-au mai învârtit o vreme avioanele deasupra celor trei meri, au mai lansat serii de gloanțe către ei, apoi s-au întors îndreptându-se spre apus.
Cel mic zise speriat celuilalt .-
Oare ce a avut cu noi omul ăla din avion? De ce o vrut să ne omoare? După o vreme cel mare, zise ca unul ce le știa pe toate. >Nu cu noi a avut treabă pilotul, ci cu căruța noastră.
- Cum așe ?
- Păi tu nu vezi că cele două rudițe sunt ridicate în sus? O fi crezut neamțul, din depărtare, că sunt țevi de antiaeriene. Știau copiii, din spusele celor mari care sunt și cum arată acele avioane zise Știuka. Mai știau, li se spusese de nenumărate ori, că nu trebuie să pui mâna pe niciun obiect interesant pe care-l găsești. Poate să fie ceas, briceag, muzicuță, busolă ori te miri ce altceva. Pe ce găsești să nu pui mâna, că aceste obiecte explodează și poți rămâne fără mână, poți orbi de un ochi sau de amândoi. Obiectele astea, legate de niște mici parașute de cauciuc sunt lăsate din avioane. Când parașutele ajung pe pământ explodează și nu mai rămâne nimic din ele.
Acum vara era pe sfârșite. Trecuse bine de jumătatea lui August. Oare s-or fi copt strugurii din vii, se întrebau copii.
- Să mergem să vedem.
-Putem merge fără frică că jutari nu mai sunt prin vii.
- De ce ?
- Au plecat că s-au speriat de ruși. Mi-a spus badea lui Nitișor că păzea viile și a auzit pași. A strigat cum îi era obiceiul : Care ești acolo? Ieși, că de nu viu io la tine și te pușc. A dat să-și armeze flinta de vânătoare, dar deodată a auzit un pârâit. Un strugure a căzut în fața sa iar câteva frunze au început a zbura. A zbuchito, și din doi pași a fost în colibă. S-a lăsat la pământ și a tras un snop de paie peste el. Și bine a făcut. Putea fi omorât de un rus care avea pistolul automat pe piept. A putut vedea printre gene, având ochii aproape închiși, cum doi ruși purtând corzi pline de struguri, se îndepărtau pe drumul spre sat