agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-08-23 | [This text should be read in romana] | Din om în om s-a aflat un lucru groaznic, Vera Stankievici a fost ucisă. Era destul de cunoscută în oraș și chiar mai departe. Făcea parte dintre tinerii sportivi talentați. A câștigat, la înot, câteva concursuri zonale după care a ajuns vicecampioană republicană la junioare. Antrenorii îi prevedeau un viitor strălucit gândindu-se, chiar, că va reprezenta țara la olimpiada de la Melbourne. Ea și Gheorghe Negrea, la box, erau speranțele sibienilor la marea confruntare. Nu se născuse în România. Făcea parte din acele familii care constituiau comunitatea poloneză din oraș. S-au așezat aici în anul 1939, după ce armatele naziste au ocupat țara lor de baștină. Domnul Stankievici a hotărât să rămână cu familia în România, deoarece parcă se temea mai tare de ocupantul sovietic decât de cel german. Scrisese în ziarele locale câteva articole antisovietice preconizând cu precizie ce se va întâmpla cu țara sa în timpul războiului și după. Credea că, fiind departe de Cracovia, i se va pierde urma și va scăpa astfel de răzbunarea NKVD-eului. Cele două fetițe s-au acomodat repede, au învățat limba română pe care o vorbeau fără niciun cusur și fără niciun accent străin. Într-o zi, când a fost scutită de orele de școală, pentru a participa la un antrenament de la bazinul Băii Populare, Vera s-a întors mai devreme. Locuiau nu departe de școală, la singurul etaj al unei clădiri, aproape vizavi de tribunal. Nu era nimeni acasă și nici în celelalte trei apartamente ale clădirii. Intrând pe ușa ce da în casa scărilor, ar fi trebuit s-o încuie, așa cum făceau toți locatarii. De data aceasta a uitat, grăbindu-se să facă un duș și apoi să se odihnească pentru a-și putea pregăti lecțiile pentru a doua zi. În vremea aceasta, Ion Policar, unul dintre borfașii ce a dat spargeri în câteva orașe, toate având înscris pe dosarul întocmit la miliție mențiunea făptaș necunoscut, era pe trotuarul de vizavi. Prefăcându-se că așteaptă tramvaiul, studia clădirea în care își avea locuința și familia Stankievici. N-a observat ca cineva să fi intrat sau să fi ieșit. În tot acest timp pe la geamuri nicio mișcare. A așteptat, cu răbdare, încă vreo oră și jumătate și niciun semn că este cineva în casă. Și-a pipăit în buzunar șperaclul universal care deschidea fără probleme și rapid orice încuietoare, a traversat strada când era pustie, a urcat cele câteva scări ce duceau spre ușa de la intrare, a scos repede șperaclul, dar n-a mai fost nevoie de el. Ușa s-a deschis la prima atingere. A intrat, ca unul de-al casei, și a încercat clanțele de la ușile celor două apartamente de la parter. Și-a dat repede seama că broaștele aveau un format special, deci scula lui nu le-ar fi fi putut deschide. A urcat încetișor scările spre etaj. Aici era o singură ușă la care-și putea folosi șperaclul. N-a fost nevoie. După ce a apăsat pe mâner, ușa s-a deschis fără niciun zgomot. A intrat trăgând-o încetișor după el. A stat câteva clipe până când s-a obișnui cu lumina ce venea printr-un glasvand, apoi s-a apropiat de el. În fața ochilor i se arătă un tablou ce începea a-i ațâța simțurile. O fată tânără, cu un corp superb, era cu spatele la el și cu fața spre oglindă. Se pieptăna. Din când în când, prin capotul ce nu era prins în cordon, i se vedeau sânii mici, dar fermi. Deschise ușa și, în acel moment, fata se întoarse spre el. La început, văzându-l, de spaimă rămase inertă, apoi se auzi un țipăt ascuțit. La cel de al doilea, Policar îi puse mâna pe gură. Eu sunt de vină, sigur am lăsat toate ușile descuiate și acum am ajuns la vorbele tatei. Degeaba strig. În toată casa nu este nimeni, dar trebuie să ies din încurcătură. Între timp individul o împinse cu putere și căzu pe covor. Nu se poate, sunt mai puternică decât el. Reuși să se ghemuiască și să-și pună tălpile pe pieptul lui. Împinse cu putere așa cum făcea la antrenamente când trebuia să ridice greutăți legate de picioare. Într-o fracțiune de secundă îl aruncă cât colo, se sculă la repezeală și o zbughi pe ușă. Gândurile îi umblau cu repeziciune. Sunt aproape goală, am să înșfac, din fugă, pardesiul din cuier. Își puse gândul în aplicare ceea ce a făcut-o să piardă aproape două secunde. Pe palierul dintre scări alunecă, aproape să-și scrântească un picior. Nu ținu seama de durere, parcă nici n-ar fi fost. Atacatorul era la o jumătate de pas. Nu mai avu timp să deschidă ușa pentru a ieși în curte și, apoi, în stradă, așa că o luă spre scările ce duceau spre pivniță. Puse la repezeală mâna pe o rangă ce o uitaseră, poate, muncitorii ce au lucrat câteva zile acolo la demolarea și apoi la rezidirea unui zid despărțitor între două compartimente ale subsolului. Acum se simțea puternică și se uita la bandit ca la o jigodie fără importanță. Acesta se chirci la podea făcându-se mic, mic de tot. N-a observat Vera că individul, acolo jos unde se afla, a pus și el mâna pe un ciocan. Fără veste s-a ridicat și i l-a aruncat în cap. Ranga îi scăpă din mână. Individul puse din nou mâna pe ciocan și începu s-o lovească la întâmplare, peste cap, de zeci de ori. Când și-a dat seama că fata era moartă, s-a întors în apartament și-a spălat îndelung mâinile și fața cu apă caldă și săpun și apoi a început să cotrobăie pe îndelete prin sertare. A părăsit curtea. De departe se auzea tramvaiul. L-a așteptat și s-a urcat, mergând până în pădurea Dumbravă. De acolo a luat altul în sens invers. Când a ajuns în dreptul casei, unde înfăptuise crima, s-a uitat și n-a văzut nimic deosebit. Parcă-i părea rău că n-a mai stat să mai cotrobăiască, poate se alegea cu ceva mai acătări. Peste câteva minute a ajuns în gară unde s-a pierdut în mulțime. Nimeni nu putea fi sigur că toate s-au întâmplat chiar așa. Era versiunea criminalului, o spuse la miliție și acum în sala tribunalului. Ușa sălii era bine păzită, iar publicul, zeci și zeci, ori poate sute de oameni asculta, pe coridoare și pe scările spre etaj, dezbaterile la difuzoare. - Ce-ai făcut când ai ajuns în gară? -Mi-am lua bilet la personalul care pleca după un ceas și jumătate spre Orașul Stalin. - Cu ce bani ai plătit biletul? - Cu cei luați dintr-un sertar din casa victimei. Vorbea sacadat și sigur pe el. Se vedea că spusese această poveste de zeci de ori. - Ce ai mai făcut până la plecarea trenului? -Am intrat în restaurantul gării și am mâncat. - Ce ? - Ciorbă de burtă și macaroane cu pesmet și zahăr. Numai mâncărurile acestea le aveau. - Tot cu banii luați din sertar ai plătit consumația? -Tot. A mai aflat apoi, auditoriul, cum într-o piață din Craiova a încercat să vândă unui negustor ambulant un inel de aur luat tot din același sertar. Imediat a apărut un milițian care l-a arestat și, în urma interogatoriului, ce i s-a luat la secție, adevărul asupra provenienței obiectelor, ce încă le mai avea asupra sa, a ieșit la iveală. A avut noroc, n-a fost condamnat la moarte, ci la muncă silnică pe viață. Se povestea apoi, pe la cozile de la pâine, că atunci când a fost dus la muncă, într-o carieră de piatră, paznicii l-au sfătuit să fugă. Ei se vor face că nu l-or vedea, că le este milă de el. În timp ce fugea a fost împușcat mortal. Dar nimeni nu putea să jure că chiar așa s-a întâmplat. "Scânteia", "România Liberă", "Munca" și chiar "Lupta Sibiului" care apărea în oraș, și se difuza și în raion, n-au scris nimic despre proces și nici despre soarta condamnatului) |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy