Stau în pat, sub pătura grea, care miroase a fum și a mucegai. E aspră și mă zgârie, dar apăsarea ei îmi aduce aminte de îmbrățișarea dulce a mamei. Azi nu mai e nimeni să mă strângă de-adevăratelea. Mara doarme lângă mine, ghemuită, cu smocul de păr ieșit de sub pătură. Miroase a praf și a stătut, iar asta îmi amintește de București, de mutările dintr-un loc în altul, cu lucrurile rămase îngrămădite în cutii, stivă. Niciodată n-am știut cu adevărat ce tot trambalăm după noi. Dar nici nu conta, totul părea simplu. Mama zâmbea și spunea că o să fie bine, o viață nouă într-un loc nou. Asta era vorba ei.
Și uite viața unde ne-a adus. Aici, la țară, în văgăuna asta în care ne-a lăsat și s-a dus. -O să vin înapoi! Mhm! Stai pe-aproape! Oha, că a plecat pentru noi... A plecat pentru ea! S-a dus ca o... nici nu pot să spun! Mai bine dau un șut în scândura asta veche, oricum stă să cadă! Că moacă ăla, cu rânjetul lui de motan în călduri, auzi! Că e de treabă! De treabă, pe naiba! Nu l-am văzut eu prea mult, dar știu exact cât îi poate pielea – cunosc genul! Mi se urcă furia în gât numai când mă gândesc, dar ce pot să fac? Mă uit la Mara. Asta mică nu bănuiește nimic. Tot mai crede că mama o să vină și o să ne ia de aici. Pot eu să-i zic adevărul? Să-i spulber speranțele? Mai bine las-o să creadă ce vrea, e mai simplu așa. Mi-e milă; o văd uneori cum se uită în depărtare, ba la vale, ba la deal și suspină. Speră, săraca, doar-doar o apărea mașina mamei. Acum că am zis, îmi arunc și eu ochii la geam. Fereastra noastră e acoperită cu perdele vechi și galbene de la fum, iar afară, doar noaptea și câteva frunze moarte care se zbat în vânt.
Pereții scârțâie, umblă șoareci pe-acolo! Mă termină! Zici că sunt șoapte, îmi spun tot felul de chestii. Mai bine ies. Mă ridic și ies afară. E întuneric; pământul îmi alunecă sub picioare, e jilav. Simt cum mi se afundă tălpile. Trag aer rece în piept, miroase altfel aici. A nămol, a frunze putrede, a ceva ce nu e acasă. Când eram la oraș, totul mirosea a beton, a benzină, a viață. Aici, miroase a pământ care parcă te trage în jos. E ca o gură care te înghite încet în adânc și nu poți face nimic. Mă sprijin de gard, nu că m-aș liniști. Nici aici nu scap de toate gândurile care mă bântuie. Noaptea asta e grea rău. Din depărtare, de pe dealuri, încep să se audă șacalii. Și-au găsit ăștia loc pe-aici, pe dealuri, de unde or fi apărut? Prima dată când i-am auzit, mi s-a făcut pielea de găină. Acum m-am obișnuit, dar urletul lor tot îmi bagă spaima în oase. Înainte, pe-acolo hălăduiau lupi. Așa zicea tata.
Tata... Că și el bântuie. Pe străzile Bucureștiului. Bunica zicea că a fost mereu nărod – și n-avea dreptate? Toată viața numai s-a certat cu toți, de la școală chiulea sau se rățoia la profesori. Mai târziu, am alat cu durere ce nătâng a putut fi. Au cheltuit o avere cu el, dar degeaba. N-a fost în stare să termine nimic. Un mare artist, nu? Cu nasul pe sus, gata să sară la harță cu oricine. Și-a găsit refugiul în băutură și în poveștile lui prăfuite despre cât de boem a fost odinioară. Boem, pe dracu! O secătură! Mama s-a săturat de lamentările lui. L-am auzit odată cum i-a strigat că e un ratat. Atunci n-am înțeles, dar acum... mă doare, dar trebuie să recunosc, avea dreptate. Cel mai tare m-a lovit când am auzit că cerșește. Mara, săraca, a tot insistat să-i cumpere niște poezii. Mama nici n-a vrut să audă, și pe bună dreptate. N-am înțeles-o atunci, dar când mi-au picat odată din întâmplare ochii pe niște creații... am citit și i-am dat dreptate. Aiureli! Prostii de doi bani, nici măcar nu se leagă. Și cică scrie poezie. Pe bune?! Mara tot îl iubește și suferă. Că cică-i e dor de el. Dar cum să-l mai iubești când îl vezi în ce hal a ajuns? Lățos, soios, murdar, jerpelit, ca un vagabond care nu mai știe bine pe ce lume e. Privirea aia pierdută... odată inteligentă... mă enervează! Da' ăsta e tata!
Tresar. Aș putea zice că m-a speriat vântul, dar nu-i vântul. Un alt sunet vine din șanțul de peste drum. Încet, parcă un oftat, un suierat. Mă apropii fără să scot zgomot, deși nu știu de ce mă duc acolo. Dau cu piciorul într-o tufă, doar să par curajos. - Ce vrei, mă? Hai să te văd dacă ești așa tare! Dar nu iese nimic. Gura mi-e încleștată, de parcă s-a înțepenit. Încerc să scot un sunet, orice, dar tot ce iese e un scâncet abia auzit.
Când mă apropii de șanț, văd ceva mișcându-se. La început nu înțeleg ce-i. Încerc să mă gândesc că poate sunt doi oameni care stau de vorbă, dar nu-i asta. E o femeie și un bărbat. El e peste ea, o ține strâns de mâini, iar ea scoate niște icnete mici, ca niște oftaturi. Mă uit și nu știu ce fac. Îmi vine să cred că se joacă, dar ceva nu e bine. Nu seamănă cu nicio joacă pe care o știu. Mișcările lor sunt rapide, grăbite, zici că ar vrea să termine totul mai repede. Inima începe să-mi bată tare și mă simt ciudat, de parcă ceva mă apasă. Ce fac ăștia? Îmi vine să țip, să-i spun bărbatului să o lase, hai să ne batem dacă ești tare! Dar nu scot niciun sunet. Parcă am picioare de plumb; tot corpul simt că mi s-a blocat. Femeia încearcă să se miște, dar nu poate. Oftatul ei devine mai lung, mai dureros. Nu mai suport să mă uit, dar nici n-am putere să plec. Aș face ceva, vreau să o ajut, dar sunt paralizat.
Apoi, totul se oprește brusc. Bărbatul se ridică și pleacă fără să zică nimic. Femeia rămâne acolo, trântită. Se scoală în genunchi. O văd cum se târăște până lângă gard și începe să plângă. Încet, ca și cum ar vrea să nu fie auzită. Dar eu o aud. Mă așez lângă gard, ciucit, și îmi dau seama că îmi dau lacrimile. Plâng și eu în tăcere. Îmi pun mâna pe uluca rece, iar ea face la fel, de partea cealaltă.
Suntem doi străini care își plâng durerile pe aceeași ulucă.