Am fost aruncat în focul luptei, ajungeam acasă chiar și la nouă seara, în orice caz, nu mai devreme de cinci, cu niște dureri atroce de ligamente ale coatelor. Am început să iau zilnic analgezice și antiinflamatoare, care mi-au activat gastrita hiperacidă veche de treizeci de ani, ceea ce m-a determinat să mănânc mai mult, sau să înghit calmante gastrice. Cu munca m-am obișnuit în ceva vreme, dar suferințele erau altele, cumplite uneori. Munca fizică susținută, foarte grea de obicei, împreună cu incultura unora, făcea aerul din mașină irespirabil. Puțeau unii a transpirație de vomitai, am răbdat câteva zile, apoi le-am recomandat cel mai ieftin deodorant de pe piață, plus apa și săpunul, atât pentru ei cât și pentru hainele lor. Naivă încercare, care nu mi-a adus decât ura agresorilor olfactivi.
Am nimerit într-un colectiv eterogen, oribil, dezgustător, în cea mai mare parte. Până atunci nu am mai muncit atât de direct implicat, în mijlocul lor, al unor colegi diverși, numeroși și diverși, prea mare diversitate , astfel încât nu exista liniște nicio clipă. De bună dimineața începea bârfa, cei mai mulți știau totul, despre toți, în momente de sinceritate și efuziuni scăpate de sub control și orgoliu. În general, într-un asemenea mediu, caracteristica principală este convingerea orgolioasă că toți dețin adevărul, fiecare dintre ei neavând vreo îndoială că el știe totul, este cel mai priceput la orice, înțelege orice, înțelege cele mai ascunse semnificații ale oricăror fapte din apropierea noastră, dar la fel de bine, toți se pricep și la fenomenele macrosociale, îndoiala nu le este apropiată niciodată, la modul general toți știu totul despre toate și emit judecăți despre orice, cu maximă siguranță, fără drept de replică. Eu nu mai înțelegeam nimic din tot ce se petrecea în jurul meu, în lumea din jur și chiar în lume, ei înțelegeau, erau chiar experți în toate, sociologia, politica, cultura, toate le erau la îndemână, expertiza lor era, potrivit propriei lor accepțiuni, de necontestat. Cultura lor era formată, în cel mai bun caz, pe facebook, vulgaritatea era regina de dimineață, pofta lor de organe sexuale masculine, dar, mai ales, feminine, nu putea fi oprită cu comentarii subtile, - “Otrăvești aerul în jurul tău, cu vorbele spurcate pe care le scoți din gură”, “Calul moare de drum lung și prostul de grija altuia”etc. De parcă scopul întâlnirii lor de dimineață nu era altul decât exersarea unui mișto obscen și agresiv, își strigau dintr-o mașină în alta, în timp ce-și încărcau marfa, cele mai provocatoare și dezgustătoare remarci uitându-se în jur să vadă ce auditoriu au și în ce măsură porcăria lor, ce se voia o glumă bună, era gustată de cei apropiați, poziția fiecăruia în cadrul grupului find parcă, determinată, de numărul de glume nesărate spuse în timpul încărcării mașinilor. Manipulant fiind, am fost trimis, pe rând, cu fiecare agent de livrare, care pe lângă șofer, era al treilea coleg de echipaj într-o cursă. I-am cunoscut pe toți, și, cu certitudinea celui care observă fără a se implica, sunt sigur că cei mai agresivi în limbaj sau în atitudine erau și cei mai frustrați. Unul mai batran își făcea niște cruci cât troițele pe care le întâlnea, dar fura din magazine, ori de câte ori putea. De furat furau și alții, obiecte mici, care încăpeau în buzunarele lor, mai încăpătoare sau mai puțin încăpătoare, în funcție de sezon. Cei mai guralivi în colectiv, în firmă, erau cei mai mielușei în relația cu partenera de viață, cei care se luau de toți, fără a fi provocați, erau cei mai blânzi când vorbeau la telefon cu cei apropiați, de cum intrau în curtea firmei porneau spectacolul stârnind dialoguri presărate cu obscenități dezgustătoare, dar, erau mielușei timizi, când vorbeau la telefon cu soția sau cu prietena, limbajul fiind cu totul altul, arătând, cred, o altă latură, dominantă a vieții lor, componentă ce dezlănțuia, la lucru, omul josnic, frustrat și ținut din scurt.
Era unul mic cu bărbia împinsă înainte, primitiv și împuțit de transpirație, agresivitatea lui fiind determinată probabil de repulsia mea pentru prezența lui urât mirositoare, nu puteam să cer să nu mai fiu trimis cu el în echipaj, ne suportam tot mai greu, jignirile lui atingându-mi, tot mai des, defectul fizic, “șchiopule, îți rup și celalalt picior, mișcă mai repede!”. “treci și cară, șchiopule, iei bani la fel ca mine, mișcă!” Ma abțineam cu greu să nu-i ripostez, nu voiam scandal, ceilalți erau aliați cu el, așa că, oricum nu aveam nici o șansă. Mă închideam tot mai tare în mine, încercam să-mi construiesc o carapace protectoare, amuțeam pe zi ce trece, nu mai răspundeam nimănui, făceam tot ce mi se cerea, fără nicio implicare sufletească, corect și la timp.
Când ajungeam seara acasă, rupt de oboseală, nu-mi mai ardea de căutări pe la școli, încet, pe nesimțite, am renunțat să-mi mai fac programe de găsire a Doriei, mă afundam tot mai mult într-o zonă degradantă a vieții, ca-ntr-o mlaștină din care nu mai puteam ieși, fără însă să-mi doresc vreo clipă, asumat și hotărât, să abandonez definitiv căutările. Doar amânam, așteptând vremuri mai bune.
- Voi cumpăra strictul necesar, mai bine iau niște spate de pui, vreo patru bucăți, fac opt jumătăți, fac niște cartofi natur, e destul. Trece o saptămână... și o bere, nu iau dă-o dracului, opt lei un flacon, și azi îl termin. Iau un litru de vin spaniol, ieftin, cinci lei, două flacoane de apă minerală, e mai bine, văd eu. M-am uitat după vin, nu mai era, erau doar vinuri mai scumpe, am trecut în zona spirtoaselor, căutam flacoanele de plastic la jumate, tarie către 40 de grade, raportul calitate preț este cel mai avantajos, am găsit tăria tare și ieftină, ambalată la plastic, am aruncat o bucată în cărucior, refuzând orice gând acuzator, forțând apărarea împotriva reproșurilor care încercau să-și facă loc în mintea mea. Am renunțat și la legume, ceapa era nelipsită, condiment gen vegeta, ieftin de asemenea, dacă tot adoptasem dieta cu glutamat, mai bine era să fie ieftin, tot răul acela mi-l făcea. În buget am prins mai întâi o vodcăși două beri, nu puteam depăși disperarea hrănită peste zi dacă nu aveam vodca lângă mine, apoi am trecut la o vodcăși cinci beri, doișpe lei pe zi, ori treizeci de zile,o mulțime de bani.
- Sunt un nenorocit, îmi spuneam mereu, beau mult, nu fac aproape nimic adevărat, beau și-mi ascund nevolnicia căutând o femeie, care poate nu există, cel puțin pentru mine. Mizeria mi-a umplut casa, sunt mereu fără bani, mai mulți dau pe băutură decât pe mâncare, hainele îmi sunt murdare, mă pierd, încet, încet, mă pierd. Am mai și început să plâng, din senin și fiind treaz, asta mă sperie cel mai tare. Am renunțat și la igiena trupului... - Dobitocule! Că mănânci zilnic pâine cu slăninăși ceapă, e una, dar să puți... Și nici măcar nu o mai cauți pe Doria, e-adevărat că nu prea ai șanse, dar nu te lăsa, cretinule! Are vreun sens ceea ce trăiești acum? - Nu! - Atunci de ce mai stai aici, în umilința asta josnică? - Pentru că mi-e teamă să plec, știu că în cel mai scurt timp, aș reveni, reluând căutările, așa fără șansă cum sunt acum.
A trebuit să treacă ceva vreme până să înțeleg că alcoolul nu este o otravă, ci un balsam, un catalizator al capacităților creative, dar, nici când am înțeles acest lucru, nu eram împăcat cu ideea, din simplul motiv că nu îmi ajungeau banii să beau cât aș fi putut duce, așa că, mă certam aprig și mă scuzam inteligent.
- Nu mai bea atât de mult! Faci cancer la ficat!
- Mare lucru... nu ar fi decât metastaze ale cancerului sufletului, de care sufăr de mult prea multă vreme să mă mai tem de moarte.
Gândim la fel cu vârsta. Orice nesincronizare între vârsta biologică și cea afectivă, produce suferințe imediate, sau ulterioare, iubirea târzie, netrăită la timp, ce șanse să mai aibă? mă întrebam seara, cu berea și vodka în față.
Când rămâneam singur, nu singur fizic, ci singur cu mine însumi, gândurile năvăleau peste mine, la fel când conduceam, eram atent la drum, nu mergeam tare niciodată, doar câte un șofer prost mă făcea să-mi ies din ritm, mai ales femeile la volan, în câteva zeci de secunde mă retrăgeam în mine, - Cum gestionez eu asta?, - Ce mă fac acum?, - Cum dracu mă descurc?, -Boule, ce dracu mai faci acum?, -Ce dracu cauți aici?, astea și altele erau întrebările ce-mi năvăleau în minte, nu aveam niciodată răspuns, eram mereu într-o tensiune bolnăvicioasă, nu știam cauza tristeții tot mai accentuate, gândul mă ducea la Maria, Maria mi-a scris la fel, într-o vreme, după ce am abandonat-o, fără să o cunosc, și ea spunea că nu poate scăpa de o tristețe permanentă.
Știam sigur că, în scurt timp, câțiva ani probabil, mi se va întâmpla ceva dramatic, decisiv. Simțeam asta ținând cont de lucruri pe care le știam, în care credeam, și care sunt cunoscute și confirmate de specialiști adevărați, nu profani ca mine. Potrivit firii umane, am crede că nouă nu ni se poate întâmpla nimic rău, mai degrabă stăm liniștiți, așteptând bucuriile vieții la nesfârșit, o tinerețe veșnică fiindu-i mai aproape omului, decât orice suferință, atunci când e sănătos. Dar eu îmi cunoșteam gândurile, doar eu le cunoșteam, sau, mai bine spus, eu mi le cunoșteam cel mai bine, și de aceea eram convins că, în scurt timp, mi se va întâmpla ceva rău. Gândurile mele rele, expresie a suferințelor perpetue, bolovani legați de gât, de mâini și de picioare, nu puteau aduce decât evenimente dăunătoare, energia profund negativă a gândurilor mele îmi săpa zilnic sănătatea, eroziunea stabilității mele fizice, chiar psihice, fiind, necontenit prezentă în mintea și-n trupul meu.
Agitația, anxietatea, îmi ucideau trupul, mintea fiind deja sub stăpânirea lor. Depresiile, tot mai dese, îmi anihilau, încet, voința și inițiativa. Ideile, de orice fel, sunt la rândul lor chimie, în creier. O chimie bună, favorabilă, nu poate fi determinată de, și, mai ales, nu poate determina, ca răspuns, decât idei bune, sănătoase, o chimie toxică, este determinată de gânduri și idei toxice, generând efecte nocive, un cerc vicios, fără nicio șansă de a fi evitat, totul pornește din creier, inima fiind dirijorul, dirijor care, dacă „răii” din orchestră sunt prea mulți, scapă situația de sub control și publicul părăsește sala, dirijorul rămâne singur cu orchestra, străduindu-se fără prea multe șanse, spectatorii prietenoși, sau dușmănoși, având și ei rolul lor determinant.
Cel mai bine este să-ți ucizi toate dorințele, îmi spuneam, repetând cu disperare rugăciunea morții:
„Doamne Dumnezeule, atotputernic, mai bine omoară-mă în clipa asta, iartă-mă Doamne, și omoară-mă! Fă-mă să uit orice, fă-mă să uit totul, să-mi amintesc, Doamne, doar de Tine! Fă în așa fel încât să nu știu că mi-ai ascultat ruga, omoară-mă și scapă-mă de toate!”
Simt boala tot mai aproape, aș fi mâncat mereu, ce-mi părea altă dată ușor de făcut, îmi era tot mai greu, nu mă puteam apuca de nimic, treceau ore întregi până când mă hotăram să gătesc ceva, mă plimbam fără rost din cameră în bucătărie și înapoi, amânam începerea acțiunii cât puteam mai mult, începeam ceva, doar când pericolul de a nu face acel ceva, devenea mai grav decât efortul meu.
Sufeream cumplit, beam aproape tot ce câștigam, singurătatea mea devenise absolută, eram ca un autist, munceam ca un sclav, mult peste puterile mele, și, pe lângă puțina mâncare ce mi-o cumpăram, beam, beam și iarăși beam. Am început cu vodkă ieftină, oricum, foarte scumpă pentru banii mei, apoi am găsit un coleg de muncă ce-mi vindea țuică tare, făcută din te miri ce, la un preț bun. Nu mai suportam singurătatea și singurătatea mea ar fi putut fi alungată doar de două persoane, Doria sau fiica mea, cea care avea dreptate să mă renege, încet, încet, realizam grozăvia absenței mele de la nunta ei, absență pe care tot mai mult o vedeam ca o manifestare a egoismului meu, dublat de frică, de frica de a da ochii cu ei, tot mai mult nu îmi mai găseam nicio scuză, am ratat momentul nunții fiicei mele, am pierdut totul, m-am pierdut și pe mine, nu mai aveam niciun sens, nu mai aveam nicio șansă sa fac ceva cu viața mea. Aceste adevăruri le ascundeam, mi le ascundeam în primul rând mie, evitându-le cu tenacitate, apoi le ascundeam de toți ceilalți, cum să spun ceva ce nici eu nu acceptam, le amânam, de fapt, trebuia să vină scadența, într-o zi, frica mea de a nu-mi pierde mințile, aceasta a determinat scadența, aceasta a scos adevărul la iveală, l-a împins din cotloanele în care se ascundea, în care îl ascundeam, de fapt. Frica de starea vegetală m-a învins, făcându-mă să fiu sincer, mai sincer , în primul rând cu mine, apoi cu alții, m-a determinat să scriu aceste adevăruri cumplite ale vieții mele. Indiferent de motivație, am trădat, eu fiind cel care am cerut divorțul, am trădat. Aici iarăși am fost tentat să mint, să mă mint, dar nu o voi mai face. Am cerut divorțul fără să o acuz pe fosta soție de ceva rău, de adulter, am acuzat-o doar de uitare, de o alegere strâmbă, o alegere a mamei ei, în balanță cu mine, a ales siguranța mamei ei, viața mamei ei, pană la urmă, băboiul având un istoric alcoolic care impunea o supraveghere atentă, a ales-o pe mama ei, sacrificându-și familia, relațiile conjugale oricum erau compromise de anii lungi de despărțire, dar familia, sfânta familie, ar fi putut fi salvată. Tot mai des mă chinuiam gândindu-mă la ceea ce am făcut, la jalnicul meu răspuns adresat invitației la nunta fiicei mele.