În fiecare dimineață un domn întunecat se apucă de disecat texte, articole, fraze, capitole, citate și paragrafe de tot felul pe masa de lemn masiv din subsolul Academiei, sub lumina ezitantă și incertă a unei lămpi germane cu nume imposibil de pronunțat. Dezbrăcat, pieptănat și împarfumat, acoperit conform normelor de protecție a muncii de un șorț albastru marin și înzestrat cu o lupă cât o tigaie și cu un creion roșu carmin de un cot, veghează peste limba română pentru un salariu minim pe galaxie. Poartă mănuși de mătase birmaneză și ochelari cu dioptrii obraznice, vecine cu orbirea dar vede tot ce trebuie chiar în secunda în care trebuie și hașurează, taie, subliniază, îngroașă, înroșește, încercuiește și trimite note de erată cu majuscule apăsate, măritate din interes cu semne de exclamare bine crescute, tridimensionale. În jurul prânzului ia o pauză să devoreze câteva pagini din ultimele actualizări primite telepatic de la marii literați și filologi ai neamului și să-și ia un creion nou, din ce în ce mai mare și mai nemilos. Când obosește, doarme și când doarme visează la limba în care vorbea Caragiale cu Eminescu și Țuțea cu Cioran și se trezește transpirat, cu gânduri de sinucidere: a ajuns să consume câte zece creioane pe zi după ce luna trecută consuma nouă și opt înainte de internarea de două săptămâni pentru ortografită acută cu puseuri de literatocee de gradul unu, în formă agravată, la spitalul de cititori profesioniști, scriitori și filologi obsedați din Povestea de Sus, comuna Litera, județul Cuvânt.