Cea mai bună metodă pe care am găsit-o pentru a scăpa de stres și a-mi colora întunericul pe care cu toții îl avem în noi este asasinarea de nesimțiți în povestiri. Mi-am clădit deja o reputație de necruțător printre camarazii întru literatură și chiar ocup un loc de top în antologiile scrierilor negre contemporane cu extra bonus pentru sadism si erotism, florile pe care le cresc cu grijă printre asasinate. Nu mai departe de alaltăieri mi-am mutilat vecina de deasupra care se plimba prin casă, aproape zilnic, până la miezul nopții, pe tocuri. M-am transportat într-un extaz greu de descris scriind cu lux de amănunte o poveste minunată despre cum i-am decupat efectiv gleznele cu un bisturiu și o freză făcute cadou de un fost coleg de liceu ajuns medic ortoped. Cu o săptămână înainte, în altă povestire de mare succes, îmi atrăsesem colegul de birou într-un gang pentru a-l face să tacă definitiv cu o șurubelniță în gât, privindu-l drept în ochi și bucurându-mă să văd cum i se scurge viața din priviri și cum se moaie ca o cârpă în mâinile mele după ce șaisprezece luni îl tot rugasem să fie respectuos la serviciu, să nu vorbească mult și tare, să nu râdă ca un idiot la biroul lui aflat la doar un metru de mine cât e ziua de lungă, ditamai opt ore zilnice fără întrerupere... Ies ieri din bloc să-mi iau pâine. Pe trotuarul de dincolo de parcare se afla o mașină a poliției cu două umbre în ea. Au coborât de cum m-au văzut, unul mângâindu-și pistolul de la centură iar celălalt cătușele. Din umbră, secretarul editurii la care public m-a indicat cu degetul. Nu-mi fac probleme, va fi personajul principal din cea mai dură nuvelă horror pe care o voi scrie în pușcărie.