Am început s-o cunosc cu adevărat pe holul sărăcăcios mobilat al policlinicii de cartier, edificiu rece și fără forme dar spectaculos decorat de lumina melancolică a primei toamne importante din viața mea. Era o zi caldă, încă purtam pantaloni scurți. Ultimile mângâieri ale verii continuau să dezmierde orașul din ce în ce mai populat de cetățenii întorși de prin vacanțe. Îmi amintesc că pentru prima oară priveam trecătorii cu atenție, ca și cum nu-i mai văzusem niciodată până atunci. Mă impresiona varietatea lor și mă gândeam, pentru fiecare în parte și nu mai mult de o secundă, la motivul misterios care îi făcea să umble de colo-colo și la magnetul de neînțeles pentru mintea mea de copil ce-i atrăgea spre destinații dintre cele mai diverse. Pe holul policlinicii făceam la fel ca pe stradă, analizam persoane, mă lăsam uimit de felul lor ciudat de a se mișca, mereu altul dar întotdeauna la fel în esență și mă întrebam ce era lumina în care mă scăldam, de ce exista ea și mai ales cum de putea să facă ce vrea cu umbrele și să îmbrace atmosfera într-o așa dulceață de culoare venită din cer. Mă fura din reverie, când și când, arsura juliturii dintr-un genunchi, născută cu câteva minute înainte, pe drumul către piață, de mâna mamei. (va urma)