agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4727 .



Ordinul peștilor
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [lorenzo ]

2005-11-02  | [This text should be read in romana]    | 



Nu știu să fi fost cândva o legătură între stranietate și originalitate. Ceea ce însă știu bine este că, atâta timp cât cel divulgat aici sunt chiar eu, nu altul, mi se pare deci legitim ca unghiul de vedere să-mi aparțină tot mie. Și asta, indiferent că-ți pare arbitrar ori mai știu eu cum. Da, multstimate interlocutor, recunosc, te cam strâng cu ușa, poate abuzez de poziția mea, dar asta-i situația, altă formulă n-am găsit. Căci pentru mine, unul, eliberarea de obsesii a devenit o primă necesitate, ceva de neamânat. Altminteri m-aș abandona pur și simplu fixațiilor, ajungând la cheremul unei nenorocite psihoze.

De asemenea, îmi place să cred că, făcându-ți aceste precizări, tu, bunule interlocutor, îți vei depăși mai repede prudența, neimplicarea și îndeosebi suspiciunea ― lucruri altminteri firești unei prime lecturi. Esențial pentru înțelegere ar rămâne doar ca eu să nu omit absolut nimic, nici chiar ultimul detaliu.
Mă voi conforma, prin urmare...

***

Câteva ciudățenii ale mele, de care m-am convins abia târziu ― la mijloc fiind pe puțin douăzeci de ani ― m-au îndemnat să reflectez asupra însemnătății lor pentru cel care devenisem între timp.
Odată ajuns la reflecții, acestea, drept urmare, m-au obligat a-mi reconsidera părerile în ce privește propria condiție ― nesocotită până mai deunăzi de mine ― și anume aceea a omului responsabil de faptele sale, a unuia conștient că și acestea, la rândul lor, iscă tot fapte, mereu altele. Iar cascada asta, chiar cunoscându-i izvorul ― aparent nevinovat, ce molcom își susură indolența ― e capabilă să provoace, în aval, cele mai neprevăzute situații, nu rareori condamnabile.
După cum văd, iarăși mă pierd în sterilități, așa că voi porni neîntârziat la drum.
Data plecării am stabilit-o deja: zorii subiectivității mele.

Reîntoarcerea la mine, cel de care îmi amintesc să fi fost cândva, mi-a oferit explicațiile ce-mi lipseau. Un fapt, care s-a dovedit a fi plin de miez abia la maturitate, este acela că încă de la o vârstă fragedă am „devorat” tot ceea ce ținea de lumea viețuitoarelor acvatice, de legile lor neobișnuite, total străine nouă, pământenilor.
În primul rând m-au fascinat, bineînțeles, peștii. Instinctul, acest sprijin discret oferit omului la vârsta când el n-a învățat încă ce este suspiciunea, a fost acel ceva care mi-a compensat și mi-a orientat inteligența de copil. Nici vorbă să fi scăpat vreun episod din «Lumea tăcerii» a lui Jacques-Yves Cousteau. Tatăl meu, pe atunci ornitolog cunoscut între cercetătorii Deltei, îmi popula din plin imaginarul pe direcția asta ori de câte ori mă vizita în micul oraș minier din Transilvania, unde locuiam cu bunicii. Știindu-mi slăbiciunea, îmi descria cu lux de amănunte cele mai stranii ori hazlii comportamente din familia peștilor, sau, mai direct, mă punea în fața unui dicționar ihtiologic bogat ilustrat.
Tentația de a viețui într-un mediu absolut nou o aveam teribilă, irezistibilă, căci identificarea cu peștii părea a-mi conferi nu numai imponderabilitate sau contopirea eului ― așa neformat cum era el atunci ― cu o anume visceralitate universală, dar și abolirea oricăror interdicții educaționale ori moralizatoare. Seară de seară alunecam în somn pe jumătate plutind în muzici abisale. Cred că la mine era vorba de un autism conștient, din moment ce ai mei nu se alarmau de ciudățenile mele. Și probabil tot o chestiune de instinct primar era faptul că, dintre mamiferele apei, nu puteam suferi duplicitara vidră, și, totodată, îndrăgeam delfinul, cu toate că ambele se hrăneau cu aceleași ființe de care mă legasem sufletește.
De asemenea, nu m-am lăsat până când, la doisprezece ani, din economiile adunate cu „udatul” și sorcova, mi-am cumpărat din București o mască cu respirator de suprafață și labe verzi de cauciuc, pregătindu-mă să termin cursul gimnazial pe malul Dunării, în Tulcea, unde mă chemase tata, să-l ajut cu proaspătul meu frățior.
Joc al întâmplării? Sunt înclinat să mă îndoiesc de asta. Abia acum înțeleg de ce a trebuit să ajung lângă un fluviu tocmai eu, care detestam pescuitul. Revăd abia acum, cu claritate, unele lucruri la care, deși trăite în răstimpuri aleatorii, mă izbește convergența lor vădită, comparabilă cu semnificația unor desene străvechi, care ți se relevă doar privind de la mare înălțime. Dar cât de nepătruns fusese totul pentru mine altădată! Iar de aici, revelațiile ce îmi deschid orizontul înțelegerii astăzi, asemănător revărsărilor de primăvară, așa năvalnice cum le știm, ce lasă întotdeauna în urma lor mâlul originar, purifică pământul pe care îl îneacă și constrâng țăranul să-l reînsămânțeze.

Cele petrecute la prima și ultima mea încercare de pescuit m-au făcut să nu-mi mai pot permite a crede în nevinovăția hazardului.
Înarmat cu momeală, fir, cârlige și trestia cea rezistentă pe care o alesesem singur, dintr-o mlaștină de la periferia orașului, la sfatul prietenului meu mai mic cu un an, un tulcean neaoș, care mă uluia înghițind fără probleme primejdioasele oase de pește, am fost tare mândru ― eu, băiatul de unsprezece ani, în maiou, pantaloni scurți și teniși decupați ― să scot din Dunăre, în nici zece minute, doi guvizi de-un deget. La ultimul, amețit de bafta căzută peste mine, am avut tupeul să măresc miza, sacrificând unul prin agățare de aripa superioară; nu îmi rămânea decât să urmăresc zbenguitul plutei ca să știu încotro o ia micuța mea nadă. Brusc, pluta s-a scufundat, iar eu am tras cu putere trestia în sus. Nu-mi credeam ochilor: la capătul firului de nailon se zbătea o namilă cu aripi zbârlite. Un veritabil dragon! L-am lăsat să cadă cât mai departe de mine, pe cimentul înfierbântat al falezei. La primul pas făcut înspre el, acea fiară de culoarea oțelului cromat a deschis un bot ticsit de dinți ascuțiți și a șuierat către mine amenințător. Eram ațâțat de frumusețea unui asemenea trofeu, dar nu făceam nimic; mă roteam doar în jurul lui, mirându-mă că și peștii pot vedea prin aer. Noroc cu prietenul care pescuia în imediata mea apropiere. Cu o dexteritate de invidiat, a luat șalăul de coadă și l-a izbit prin răsucire cu capul de bordură. Nu mi-am explicat de ce ardoarea inițială mi–a pălit atunci ca din senin, preschimbată în apatie, în posomoreală, iar atingerea acelui trup rece, cu solzii mărunți semănând a tunică fină de zale ― într-un sens, alunecoasă; aspră și tăioasă, ca bărbia nerasă a tatii, în celălalt ―, mi-a trezit fiori în momentul când l-am vârât în punga de plastic. Oricum, nu erau decât impresiile unui novice în ale pescuitului, căci frumoasa soție a tatălui meu a făcut ochi mari de bucurie, trecând la prăjirea acelui pește măricel imediat ce-am ajuns acasă; era exact carnea albă și slabă potrivită vechii ei hepatite. Eu, cel abătut, nici măcar să-l gust n-am avut curiozitatea.
La muzeul unde lucra tata aș fi rămas ore întregi în subsolul cu acvarii enorme (altele mai mari nu văzusem până atunci), urmărind nisetrii, cegile, somnii, șalăii, știucile, crapii, carașii, plăticele, roșioarele, țiparii. Aveam impresia că și ei mă remarcaseră. Pe unii reușeam să îi adun bătând cu două unghii în sticla groasă a acvariului. Le zâmbeam, iar ei dădeau înveseliți din înotătoare. Le-aș fi aruncat câteva firimituri, chiar râme, dar nu aveam acces în încăperile din spatele peretelui.
Sufeream enorm dacă în ziua când, venit la muzeu direct de la școală pentru a-l aștepta pe tata, descopeream într-un colț de acvariu un pește prieten întors pe jumătate, în poziție nefirească. Tata îmi spunea că era modul în care agonizau ei, că de fapt prea puține specii se acomodează la condițiile captivității. În ziua cu pricina ne întorceam acasă posomorâți; îmi închipuiam că tata nu voia s-o recunoască, dar că suferea și el alături de mine.
Am învățat să înot echipat cu masca peste ochi și nas, cu muștiucul respiratorului în gură și cu labe în picioare, cum e mai rău. Mai târziu, când le pierdusem ori le rătăcisem, mi-a fost o adevărată tortură să reînvăț înotul, practic de la zero. Am visat mult timp că-mi voi putea procura un acvalang cu tub de oxigen, dar vremurile nu mi-au fost favorabile. O dată cu adolescența am părăsit și năzuința asta. Iar de atunci... de atunci au trecut vreo douăzeci și ceva de ani. Nimic nou.

***

Anumite lucruri ar fi trebuit mai demult să-mi atragă atenția, dar n-a fost așa. M-au încolțit fără somație, evoluând năvalnic, în trombă, iar mie nu mi-a putut rămâne decât să le constat.
Fără vreun plan anume, într-o obișnuită zi de sâmbătă, pe cât de frumoasă tot atât de tentantă, ne-am trezit, eu și soția mea, în mașina amicilor noștri de familie, rulând pe lângă lacurile Tarnița. Tocmai încetineam în dreptul unui cot al șoselei ― un loc unde coborau de pe dealul împădurit două drumuri forestiere ― când pe prietenii noștri i au strigat ― întâmplător, să spunem ― niște cunoștințe de-ale lor mai vechi. Îmbrățișări, râsete ― tot tacâmul. Alăturați acestora, având și ei un break, am apucat-o atunci pe unul din acele drumuri forestiere, am escaladat dealul — un munte în miniatură —, coborându-l pe celălalt versant. Nu peste mult timp ne aflam în curtea unei cochete cabane cu două nivele. Eram tare încântați că răspunsesem invitației. Ca să vezi, neprevăzutul ne deschisese orizontul unui weekend la care tânjeam mai demult cu toții.
Cunoștințele lor se ocupau acolo de creșterea peștelui. Aveau câteva bazine pentru specii diferite — crap, crap-caras și păstrăv —, amplasate pe firul unui mic afluent al Someșului.
Proprietarii vilei veniseră, ca și noi, la iarbă verde. De pești se ocupau angajații lor. Tocmai se încărcau cu pește viu cele două tancuri de tablă ale unei camionete. Mirosul de pește proaspăt, ce inundase tot locul, le incita de-a dreptul pe fete. Le vedeam cum salivează în secret; amândouă se dau în vânt după peștele prăjit.
Și, într-adevăr, cât ai bate din palme ne-au pârjolit câțiva păstrăvi. Apoi, o dată cu servirea berii, veselia s-a instaurat în mijlocul nostru. În asemenea clipe eu prefer să mă retrag discret, să mă familiarizez puțin cu împrejurimile.
Observând atenția pe care le-o acordam crapilor din bazinul cel mare, proprietarul mi-a propus să dăm, eu și el, o raită printre ei. Cum adică, printre ei? Păi uite așa... Și proprietarul, zâmbind șugubăț, a adus pe braț toate cele necesare înotului subacvatic. Nu m-am întrebat de unde până unde un mic crescător de pește avea aceleași nostalgii; mie, unul, doar că-mi jucau ochii în cap, mă ardeau palmele și tălpile să intru mai repede, după atât amar de așteptare, în ,,lumea tăcuților”...

Mi-a trebuit ceva timp să-mi acomodez retinele cu opalescența acelei ape cu iz de pește stătut, sau, foarte posibil, de urină, alta decât a noastră. Adâncimea bazinului fiind mică, în jur de doi metri, și având o luminozitate acceptabilă, nu mi-a fost prea greu. M-a surprins plăcut că ei, crapii, nu se speriaseră, ba dimpotrivă, ne înconjurau ca niște căței ce dau de zor din ciotul de coadă în așteptarea unei recompense, aproape imediat ce-am coborât pe scărița metalică.
Am remarcat printre crapi un exemplar mult mai mare, chiar distonant de mare în comparație cu talia celorlalți. În plus, ca notă distinctivă, acesta a fost singurul care nu s-a grăbit să ne întâmpine. M-am apropiat însă eu de el, căci proprietarul a ținut cu tot dinadinsul să mi-l arate; era, vădit, mândria lui. De jur împrejurul nostru, odată trecut momentul de curiozitate și de speranță alimentară ― cultivată de proprietar, se vede, cu bună știință ―, peștii s au împrăștiat, fiecare la ale lui. Am priceput că exemplarul-gigant era conducătorul lor. Suveranul! Vedeam că femelele îl hrăneau cu ceea ce aduceau în gură, rod al scurmării lor neîncetate prin resturile mâloase de pe fundul apei.
Părea să nu se sinchisească de noi. Pe mine, însă, el mă fascina. Apucându-mă de mână, proprietarul m-a tras atât de aproape de acel colos, încât îi observam mișcarea lină, discretă, a branhiilor. Era limpede, omul de lângă mine nu-și mai încăpea în piele, avea nevoie de uluirea, de aprecierea mea, ca de-un scărpinat bun pe spinare. Cred că l-am dezamăgit, însă.
Nu mă-nșelasem. Eu și crapul-rege ne studiam, nu fără oarecare admirație, cu circumspecția unora care se descoperă drept adversari. Nu-mi dau seama care putea fi motivul, dar se pare că-l deranjam vădit, întrucât s-a refugiat din câteva unduiri majestoase în capătul opus al piscinei. Instinctiv, am simțit nevoia să-l urmez. Însă ceea ce s-a întâmplat mai apoi m a năucit de-a dreptul. Am fost realmente asaltat, atacat de conducătorul crapilor, înghesuit în spațiul întunecat și împânzit de excremente vermiculare din colțul cu pereți de beton murdar al bazinului, prin lovituri neașteptat de puternice date de sus în jos cu un bot dur ca bombeul unei cizme țărănești, prin zbiciuiri dezechilibrante date razant cu coada lui solzoasă, cât pulpa unui cal tânăr. Apa, tot mai tulbure, clocotea, îmi vâjâia în urechi, începea a-mi intra în spațiul îngust al măștii. Am simțit mâinile proprietarului înhățându-mă de subsiori și trăgându-mă înspre suprafață. Agresorul ne-a urmărit, m-a mai lovit cu botul de două-trei ori, apoi s-a îndepărtat cu aer impunător, senioral, satisfăcut de lecția dată.
Chiar și pe proprietar îl uimise violența crapului conducător. Își reproșa că nu mă prevenise să le respect peștilor habitudinile, ba că el însuși avusese proasta inspirație să mă vâre în coasta acelui îngâmfat care merită cu prisosință înfigerea pe-o frigare de pomină.
Iar eu, revenindu-mi din gâfâială și paloare, după ce mi-am îmbrăcat hainele absent, m-am lăsat răpit de reflecții în cu totul alt timp și spațiu.
Cunoscându-mi ființa cât de lovită de amoc era când era vorba de pești ― verii mei oculți — mă vedeam pus iarăși, pe nepregătite, în postură de amenințare a lor. Nu mă împăcam deloc cu ideea că, implacabil, eram împins spre a-i înfrunta. Carnea lor, râvnită de atâta lume, mie unul mi s-ar fi oprit, chiar și fără perfidele lor oase, în gât. Față de pești nutream simțăminte ca pentru un frate mai mic, slab și neajutorat, le înțelegeam soarta ingrată de veșnic vânat al celorlalte viețuitoare. Și tocmai eu să-i ameninț? Stupizenie cât carul! Duhoarea stârvului de pește a fost pentru mine supliciul suprem, cu rădăcini în vremurile când din întâmplare căzusem pradă unei ambuscade pestilențiale pe străduța ce înconjura, fără posibilități de evadare, curtea unei fabrici de conserve de pește, unde grămezi de șprot stricat, negru, zăceau sub roiuri de muște sticlindu-și emailul verde în soarele torid al Dobrogei. A fost prima și ultima oară că am trecut pe acea stradă din Tulcea.

***

O altă coincidență suspectă a făcut ca tocmai soției mele să-i placă la nebunie peștele. Ca să fiu mai limpede, iubite interlocutor, aici e vorba doar de gustul acestuia. Aș justifica-o mai mult ca pe-o compensare întâlnită la destule alte cupluri. De pildă, acestei particularități i s-a atașat, pesemne tot ca destin, înnăscutul meu talent de alchimist al artei culinare. De exemplu, pasta de usturoi, într-o formulă personală, intrată deja în tradiția familiei noastre — pregătirea ei luându-mi neplăcut de multă energie și timp —, m-am văzut nevoit s-o recunosc ca fiind prețul neparticipării mele directe la gătitul peștelui.

Nu mă amăgesc că aș fi dat uitării momentele de calvar născute din această pernicioasă pasiune a soției mele, căci am fost constrâns să particip, încă din plin, și eu. Așa cum s-au derulat, însă, lucrurile, avea să mi se dezvăluie poate cele mai relevante și neștiute limite ale mele.
Cu puțin înainte de orele șase ale serii tocmai mă introduceam prin proaspăt schimbata ușă de lemn masiv a apartamentului nostru de la bloc, flămând și doritor de liniște domestică, după o zi de tracasări inutile pe linia plăților restante ale micii mele imprimerii textile. În timp ce-mi spălam grăbit mâinile în baie, alături de chiuveta largă de porțelan, ceva mai jos, și fără vreun zgomot, o lucire venită dinspre cuprinsul căzii m-a făcut să arunc o scurtă privire într acolo.
Apa fusese lăsată s-o umple pe jumătate. Sub luciul acesteia, paralel cu marginile înalte ale căzii, o dungă neagră de circa șaizeci de centimetri, în formă de fus. „Dunga” cu pricina, având aparența umbrei, s a dovedit a fi un exemplar frumos de crap-caras, o femelă, cum mi o spunea ochiul format. Am zâmbit îndurerat. Neinspirată, după cum aveam să aflu peste cam două ore, soția mea se gândise că așa, în apă, peștele ― cumpărat viu în piața din apropiere ― își va conserva prospețimea atâta cât urma să lipsească de acasă. Nu voise decât să și satisfacă vechea și recidiva ei poftă de pește proaspăt. N-o învinuiam de nimic, numai că nu-și pusese problema că va veni odată și momentul când cineva va fi nevoit să dea drumul apei, iar peștele va ajunge la cuțit... Numai eu puteam fi, obiectiv vorbind, acel ,,cineva”, singurul apt, și totodată condamnat, s-o facă.
Însă atâta timp cât eu nu simțeam decât compasiune, solidaritate, pentru spinarea de grafit bine polizat a acelui crap-caras care, nu numai că îmi acceptase spontan prezența, dar se considera mai în siguranță cu mine în preajmă și începuse a se mișca în voie, familiarizându-și prin miros apa aceea fără gust și culoare, nu mai știam de ce anume aș fi fost în stare.
Eram singurul bărbat din casă ― o situație fără ieșire. A trebuit să-mi calc pe inimă. Mă simțeam constrâns, violat de o complezență severă ca o cămașă de forță ce mă convingea că n-are rost să mă opun ― insinuare corupătoare, amenințătoare, făcându-mă să înțeleg cum și când voi dansa pe muzica altcuiva.
Mi-am sumecat deci mâneca și am început să pătrund cu degetele, apoi cu palma întreagă, cu încheietura, într-o apă înfiorător de rece, cufundându-mi nasul tot mai adânc în miasma peștelui pe măsură ce mă aplecam înspre luciul apei. El își flutura aparent nepăsător înotătoarele pieptului, dar îi ghiceam neliniștea după scurtele și aproape insesizabilele lui tentative de apropiere, ca hipnotizat de căldura brațului meu gol. Vârtejul format prin smulgerea dopului de culoarea plămânului, sunetul cavernos ce-l provoca el în sifonul mascat sub piciorul de porțelan al chiuvetei, părea să mă tensioneze numai pe mine. L-am văzut cum se strecoară șerpește în ușoara adâncitură din jurul găurii de scurgere, apa dezvelindu-i acum bună parte din spatele lung, pe care aripioara dorsală atârna descumpănită într-o parte.
S-a zbătut prea puțin, dând dovada acelui soi de înțelepciune acumulată, poate genetic, de-a lungul coabitării speciei lui cu lighioana umană, mizând astfel pe o rezistență considerabilă la absența elementului său vital ― apa ―, nemaipunând la socoteală însăși captivitatea lui. Întrucât omul nu este deloc o ființă previzibilă, el scoțând întotdeauna la iveală câte ceva nebănuit, multe capricii, bizarerii, și astfel, de aici ― de ce nu? ― poate să apară uneori chiar șansa supraviețuirii. Mai mult ca sigur, au fost suficiente cazurile când a meritat să reziste pe orice căi. În plus, viețuitoarea din cadă mai trecuse de două ori prin faza asta: la scoaterea lui din crescătorie și la cea din micul container metalic dus la vânzare în piață.
Meritam o palmă. Romantica mea perversitate m-ar fi împins să-i pun, protector, palma pe spinare, să-l mângâi cu degetul cel mare și arătătorul, dar am reușit să mă abțin, și asta a fost bine. Crap-carasul fusese surprins de retragerea apei în poziție diagonală, iar acum se găsea întins pe o parte, expunându-și pântecul vulnerabil de sidef alb; ridica arareori doar coada. Apatia cu miros de pește ce plutea în aerul închis al băii noastre fără geam transforma în chin lipsa oricărui zgomot ― liniștea de dinaintea execuției.
Cred că au trecut destule minute până m-am hotărât să termin ceea ce îmi revenea de drept. Nu m-a mirat felul spasmodic în care s-a zbătut și mi s-a smuls din mâinile oricum prea alunecoase pe armura lui suplă, făcută din solzi elastici, muiați parcă în untdelemn. A doua oară am fost fără milă. I-am fixat trupul în menghina pumnilor, dovedindu-i că eu eram cel ce dicta acolo. L-am izbit coleric cu capul de ambii pereți ai căzii, apoi i-am dat drumul din mâini. Am ieșit imediat pe balcon, după aer, altfel mă sufocam.

Tu nu mă zeflemi sau mă deplânge, interlocutorule! Să cugeți, atâta te rog. Bănuiesc că te consideri un om cu picioarele bine înfipte în realitate, că numai un nevolnic și-ar putea face acest gen de procese de conștiință, atâta timp cât în jurul tău planează și așa prea multe nenorociri ― boală, șomaj, cataclisme, războaie, terorism, victime de tot felul. Nu spun că nu ai dreptate, ba din contră; cu toții ne gândim în primul rând la soarta alor noștri, dar îți reamintesc: am convenit că aici îmi vei tolera confesiunea, că vei admite și alt unghi de vedere decât al tău.
Hai să fim deschiși! Dacă din întâmplare ai trece pe lângă un stârv de pește, ți-ar mai trece oare prin cap să-ți ciupești un smoc de păr de la ceafă, timp în care ai număra mental până la zece, așa cum ai proceda în fața unei pisici moarte? ,,Absurd!”, mi-ai zice îmbufnat. ,,Ce are peștele cu mine? E făcut doar pentru mâncat, ce naiba, e doar un amărât de pește!” Un islamic ar răspunde poate la fel, despre câine... Ai dreptate, nu e cazul nostru.
Lăsând deoparte superstițiile și prejudecățile, te mai întreb dacă ai auzit de teoria după care Universul s-ar organiza sub forma unui pește mare-mare, conținând la rândul lui alte universuri, tot mai mici, de aceeași formă ― ca la desfăcutul păpușelelor rusești ― și ce părere îți faci? A, nu, să nu-ți închipui că-mi vântur înaintea ta superioritatea, „înțelepciunea”; m-ar mâhni să știu asta. Le-am aflat și eu prin căutare, scotocind metodic prin vechiturile bibliotecii. Iar asta, numai după șocul de-a mă fi trezit la răspântia dintre tihna intimității mele netulburate și povara unei conștiințe creștine. Mă vedeam nevoit să aleg doar unul dintre cele două. Dacă era obligatoriu? Ai răbdare, doar asta încerc să lămuresc aici. Cam la fel am gândit și eu atunci, fiindu-mi peste poate să adopt cu seninătate principiul sacrificiului. Nu fac caz de asta, dar dacă ai avut ocazia să citești Leviticul, mă vei înțelege. Un pește nu este admis între jertfele către Cer. Pe de altă parte, ca simbol al sacrificiului suprem făcut omului a fost ales același PEȘTE, sau grecescul IHTYS, adică Iisus Hristos Teou Yios Soter. Peștele, această abreviere a Mântuitorului, semn al Fiului jerfit nouă de către Tatăl, nu poate fi în același timp și darul nostru! Singura noastră îndatorire este aceea de a-l primi pe masa noastră, de a-l mânca nu numai cu gura, ci, deopotrivă, și cu inima. El este acea neștiută cuminecătură oferită omului, indiferent de credința, rasa, ori de recunoștința lui. Conștient sau nu, atâta vreme cât va exista pe acest pământ, omul va participa mereu la întregirea rostului pentru care a fost salvat. Din păcate, astăzi, noi, oamenii, ne aruncăm în oceanele lumii numai mizeria, otrăvindu-le cu egocentrismul nostru și împingând peștele înspre adâncuri.
Și cred, bunule interlocutor, că nu-ți vei sfărâma creierii cu firea mea complezentă, sau unde începe complacerea mea în vină, din moment ce am fost în stare să reeditez un lucru pe care îl dezaprob. Dacă o vei face, totuși, insistă în aflarea unui răspuns oarecare, căci, cine știe, poate vei avea mai mult har ca mine. Crede-mă, există suficient de multe chestiuni care trebuie păstrate doar în inima ta; altfel, atunci când ambiționezi să spui totul, riști să devii agasant ori plicticos.

***

... Erau trecute orele unsprezece ale dimineții și eu mă găseam, gata îmbrăcat, pe punctul de-a ieși din casă, când a sunat cineva la ușă. Am deschis gândindu-mă la administrator, la șeful de scară sau la vreun tip cu dezinsecția. În cadrul ușii stătea însă un tânăr în halat albastru-deschis, purtând mănuși de cauciuc translucid în mâinile cu care susținea pe umăr un sac negru de plastic. Venea din partea domnului J..., care îi trasase sarcina de a-mi restitui o datorie mai veche, una care, precizase patronul său, era în primul rând una de onoare. Observându-mi grimasa, băiatul a ținut să mă lămurească: „Pește, ceva mai special.” Aha, cum să nu, acel simpatic proprietar al crescătoriei de pe Someșul Cald! Ca să vezi cum nu te uită lumea.

Sângele ăsta aiurit al meu, pompat și absorbit atât de monoton de-o inimă dezinteresată, se manifestă însă uneori de-a dreptul scandalos. Căci aceeași inimă, pe moment și fără justificare, este cea care, ex abrupto, se decide să pistoneze, să urce sau să coboare vertiginos fluxul ei fierbinte. Așa îmi explic de ce, din clipa în care băiatul, condus de mine în luminoasa noastră bucătărie, a lăsat sacul jos, pe gresia gri, imitație de piatră, spunându-mi că așa un exemplar nu le iese din puiet decât o dată la câțiva ani, capul mi-a stat să pleznească de sângele urcat în el. N-a mai fost nevoie să-i ascult restul vorbelor ori salutul respectuos înainte ca clichetul yalei să marcheze închiderea ușii. Căci buimăceala îmi virase fără menajamente într-o stupefacție vinovată. Dinlăuntru-mi răzbătea zvonul încăierării pe viață și pe moarte dintre spaimă, uimire și încântare. În acele momente, peste mine se năruiau impozantele edificii ale certitudinii, timp în care privirea mi se lipise ca scotch-ul pe plasticul negru-lucios, boțit, al sacului ce își revenea încet, cu mici pocnituri, ajutat în bună parte de masa molatecă a vietății dinăuntru. Prin capătul nelegat al sacului își făcuse apariția un colț — încă ud — de înotătoare roșcat-negricioasă.
Îmi ajungea și atât. Recunoșteam acea înotătoare dublă ca aparținând unei cozi cu solzi neobișnuit de mari, cât monezile de-o sută de lei. Vara trecută ea mă pălmuise... Copleșit, înțelegeam pe cine îmi trimisese de data asta Dumnezeu spre înfruntare. Se adeverea astfel frica fără nume ce-mi colcăia în străfunduri, cât și o situație anume care se repeta, chiar dacă puțin altfel. Și de ce oare mă miram? N-aș fi avut cum să scap; și, oricum, era necesar să-mi aduc aminte, chiar în ceasul al doisprezecelea ― cum se și părea a fi cazul meu ―, ce înseamnă acceptarea semnului jertfei Sale. Adică asumarea părții mele de vină.

Cum naiba de putusem lua coincidențele drept simple potriviri...
Resemnat, am pus mâna și, cu puțin efort, am făcut să alunece din sac un trup fără cusur. Lumina amiezii, impresionant de calmă și părând a-și fi pierdut deodată nuațele terne, a învăluit acel trunchi sclipitor, impecabil modelat, ca de platină arsă, accentuându-mi și mai mult simțământul de sacrilegiu iminent. Căci într-adevar, în poziția eceea, întins de-a lungul, cu înotătoarele destinse, arăta efectiv enorm. Era total nepotrivit cu dimensiunile bucătăriei. Brațele mele, marcate de sforțare, păstrau încă în ele un tremur ce consona cu acel fel straniu de tăcere, părând să justifice în felul acesta vigoarea neobișnuită de care dădusem dovadă. Căci mă ajutase. Își reluase apoi cu demnitate, fără mișcări de prisos, poziția cuvenită. Părea a se reculege înaintea unei decizii. Eu rămăsesem în picioare, frânt din umeri, ca un boț de lut dezmembrat, străpuns de vergelele unui sculptor. În acea liniște gravă m-ar fi deranjat până și târșâitul pașilor mei pe gresia străbătută de vinișoare albicioase.
Mă privea.
Ridicase de o palmă partea din față a trunchiului. Ochiul său limpede, dar profund, întunecat ca un lac de munte, așa, în imobilitatea lui, îmi părea inadmisibil de uman. M-a străbătut unda unui fior: mă studia ca altădată... Ca pe-un adversar. Nu-mi trebuiau dovezi; aveam convingerea că știa foarte bine cine eram. Și tot ca atunci, în bazin, când îl urmasem parcă la poruncă, îl priveam și eu la fel de fix, ca și cum i-aș primi fără să clipesc provocarea.
Bănuiesc că mă înroșisem; simțeam pe frunte lama rece a tensiunii. Totul din mine mă îndemna să-l izbesc cu furie, să-l înjunghii, să-l împrăștii în bucăți mari, ca de porc, murdărind și umplând cu sângele lui bălos venele gresiei ― doar era acum rândul meu să fiu cel favorizat!
M-a împiedicat numai îndoiala.
Prea multe pledau pentru o provocare jucată, falsă, aceea a unui muribund care nu urmărește decât un sfârșit pe măsura lui ― unul demn și rapid. Cu alte cuvinte, înfruntare sau, oare, eutanasie de păpușar abil?... M-aș fi descalificat înaintea mea însumi, eu care mă pretind un bun creștin.

***

Raționamentul făcut de mine atunci și-a urmat firul propriu, ajungând la o soluție care le împăca pe toate: lașitatea. Cât de comod este, la o adică, să fii tu cel învins! Mă gândeam cu groază ce ar însemna să îndur încrâncenarea și zbaterea celuilalt, schimonosirea lui în clipele de după înfrângere, ce somn aș mai fi avut?
A mers totul de la sine. Pretextând că tot eram îmbrăcat, am lăsat în urma mea un apartament aparent gol, aparent tăcut, închis cu cheia, pornind-o cuprins subit de grabă spre centru, unde aveam de terminat câteva treburi lăsate încâlcite cu o zi înainte. Încredințasem timpului sarcina și speranța de a le rezolva el pe toate. Rațiune simplă: în caz că va rezista totuși până mă întorc, o să am cel puțin răgazul să-mi mai aerisesc ideile.

***

Am apreciat că trecuse mai mult de trei ore.
Acasă, situația, în loc să se lămurească după cum sperasem, căpătase dimensiuni de-a dreptul traumatizante. Soția mea, sosită între timp de la serviciu, după o scurtă încântare în fața surprizei care îi promitea un prânz copios, unul, fără exagerare spus, pantagruelic, pregătit după gustul ei, a fost înspăimântată de saltul neașteptat al crapului. Pe jumătate ieșit de sub sacul cel negru cu care îl acoperisem în fugă la plecare, el se deplasase prin destindere bruscă înspre ușa bucătăriei cu aproape doi pași. Ea închisese imediat, pentru siguranța ei, ușa, după care s-a refugiat tulburată în dormitor, așteptându-mă. A ținut să-mi povestească cum simțise în tălpi trepidarea planșeului, că abia atunci a realizat dimensiunea de excepție a monarhului crapilor, rezerva impresionantă de viață a acestuia, ceea ce o făcuse, fără voia ei, să se gândească la eventuale planuri de apărare, ceva în genul filmelor thriller.
Chiar pe când îmi relata însuflețită toate acestea s-a oprit deodată, scoțând un țipăt. Din bucătărie au răzbătut câteva bufnituri. Am dat-o la o parte și am împins ușa bucătăriei.

Agresivitatea de cocoș ațâțat mi-a fost însă risipită, ca luată cu mâna, de îndată ce spectacolul ― unul ireal, oferit mie acolo în deplină liniște ―, mi-a deshumat vechile nostalgii. O altă năuceală menită, bineînțeles, tot pentru a mă face să reflectez asupra iluzoriului meu realism: regele-crap, cu totul ieșit din perimetrul ce i-l rezervasem, reușise a-și redresa verticalitatea.
Luase ― formând un ușor arc, sprijinit pe abdomen și aripioarele inferioare ― o poziție similară celei din apă, orientat pe direcția optimă ca să observe când intra cineva. Singurul element care îi trăda zbuciumul interior era mișcarea înceată, dar convulsivă, a capătului „mustăților” lui viguroase, căzute, de mărimea unor degete de copil grăsuț, ceea ce îi împrumuta un aer de năvălitor asiatic, aspect care de altminteri îmi afectase hotărâtor autoapărarea în prima noastră confruntare.
O nouă derută, una dureroasă până la geamăt, îmi venea dinspre cele trei înotătoare ale regelui, care puteau arăta acum atât de inutile, de veștede, de înnegrite ― se uscaseră pe margini, erau realmente sudate pe gresia bucătăriei. Rezistase ca un martir în poziția lui mândră, își zăvorâse în acele înotătoare întreaga lui deznădejde și, mai ales, disperarea. Și, se părea, doar pentru mine... Dar merit eu atâta neîmpăcare, majestate? Nu l-aș fi jignit, dar asta numai a înfruntare nu aducea. Care-o fi sensul demnității la un pește, chiar și-al unuia de aleasă descendență? Uite, un nerod monarh devenit captivul acesteia. Până și pântecul îl avea cusut parcă de pardoseală; îi vedeam teșitura ciudată prin care era unit cu plăcile de gresie.
Trebuia oprită cumva toată acea paradă funestă. Poate că nici noțiunea de călău, de gâde, nu își mai afla locul între respingerile mele, aici fiind vorba de cu totul alt înțeles dat lucrurilor.
„Dar nu greșești deloc, dragul meu; în definitiv, peștii pentru asta sunt și făcuți: să fie mâncați!”, m-ar fi întărit desigur, cu aer dezinteresat, soția.

***

Cât despre tine, amabile interlocutor, de acolo unde îmi place să te știu urmărindu-mi mișcările cu fruntea încrețită ca de-o farsă nesărată, sper să nu te fi iritat prin faptul că te-am târât într-o chestiune ce nu te privea. Evident, sunt un posesiv, dar ce altceva puteam face de unul singur, izolat într-o astfel de lume ― peisaj carstic vast, cu galerii înalte, în care ecoul îți îngână batjocoritor orice intenție ―, unde recluziunea devine suportabilă doar cu cineva alături.
Să ne înțelegem bine: de acum poți fi liniștit, nu-mi mai ești de ajutor, nici de folos, pentru că eu însumi am grijă să păstrez, strict gospodărește, ordonat, toate ustensilele pentru intervenții imediate, și prin urmare cunoșteam prea bine că ciocanul de bătut carne se află acolo, în bufet, în sertarul de jos. Unde, de fapt, și-a avut dintotdeauna locul, ca și destule alte lucruri. Numai că nu avusesem încă nevoie de el, asta e.
Iar fiindcă te văd afectat ― doar ai avut cu mine răbdare, nu glumă! ―, nu mă vei mai întreba, sper, asupra motivului pentru care singura pânză ce i-am achiziționat-o prietenului I. A. ― reprezentând o ceașcă de faianță bleumarin, un pahar cu coniac, plin pe jumătate, câteva prune bistrițene, o lămâie, o strachină cu un pește atârnând insolent peste buza smălțuită ― am așezat-o în camera de zi, pe peretele luminat numai dimineața, sau de ce tatăl meu s-a născut în zodia peștilor, ori de ce palestinianului A. K. ― tot un pește ― nu îi pot purta pică pentru visele mele de îmbogățire (poate pentru zâmbetul misterios ce semăna, în capul meu, cu cel al califului Harun Al-Rashid), sau de ce azi pescarii de oameni îi întâlnești mai întotdeauna moțăind prin birturi.
În concluzie, dragă interlocutorule, n-am ce-ți face, va trebui să reconsideri peștele atunci când îl vei pescui. Și, înainte de toate, am convingerea că vei ști să ți-l imagininezi altfel, nu neapărat supraviețuind în fluvii, oceane ori filme documentare.



.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!