Trecusem de jumătatea vieții cînd am zărit-o prima oară într-un zăvoi toamna. E greu să admiți că atîta vreme ai putut trece nepăsător, neștiutor, neatent sau poate doar neprevenit pe lîngă ceea ce s-a dovedit a fi apoi un simbol profund existențial pentru viața ta. Nu-mi închipuiam să n-o fi văzut vreodată înainte, dar abia acum își dobîndea zarea surprizei. (Îmi stăruise poate doar în urechea minții din povestea și filmul lui Șukșin.)

Am urmărit apoi cu emoție constantă și reînnoită uimire trecerea ei prin anotimpuri. Îi remarcasem frunza ascuțită, cu trei lobi desenați în racorduri de sinuoasă eleganță și subțirimi asimptotice, lemnul fragil cu măduva largă, inflorescența de mărimea unei palme, cu mulțimea de flori mărunte, împrejmuite de un contur de petale mari, albe, delicate.

Nimic nu putea însă egala prezența fructelor, atîrnînd la asfințitul toamnei – invers inflorescențelor erecte – în ciorchini umbeliformi, în picături de roșu violent, transparent la lumină. Nimic nu putea egala unicitatea ei frapantă în peisajul deliberat monoton, de cenușă, scrum sau nea, imprevizibila sa nălucire, sălbăticia și fragilitatea îngemănate între scîncet și țipăt într-un imn picurat în cheaguri de nostalgie sanguină.

De la apusul la răsăritul verdelui se întinde cu strictețe și nimerită izbîndă anotimpul călinei. În marginea potecii, cînd o aștepți îndelung sau cînd, îngîndurat, tresari de noutatea ei, cînd ochiul o caută avid sau o întîlnește neprevăzut, ea rămîne la fel de neașteptată, reușește să-și impună incredibilul și neînțelesul, bogăția austeră și intensitatea – prospețimea vitală. În ciuda oricăror intenții și preveniri își păstrează intactă și intangibilă, teafără și nevătămată ciudata minune.

În culoarea lor vie, contrastantă, abia punctată – căci niciodată nu le vezi de la distanță –, ciorchinii adună în intimă apropiere ceea ce se afla însumat în ciudata atracție a exoticului ca depărtare stranie, de neatins. Peisajul vegetal de hieratism contorsionat și sărăcie chinuită al extremului orient, savana africană cu baobabi izolați, răbdători și austeri își distilează ciudatul farmec în sărăcia stilizată, în severitatea demnă, plină de speranța neînțelesului, de bogăția promisiunii cu care un pumn de minuscule căline încrustează imensitatea monocromă.