Un singur ceas de adio …
Și-un singur sâmbure de adevăr păstrat în vorbă, atât îmi mai poate oferi. Atât îmi poate oferi această clipă, atât îmi mai poate oferi viața, doar atât … și numai tu.
Te păstrez în minte, te păstrez în suflet, îți păstrez cuvintele pe buze … și-ți păstrez inima în mine.
Inima ta … bate acum în corpul meu, sângele tău trece acum prin vene și se contopește cu al meu, la fiecare bătaie a inimii, învie o parte din tine … învie în mine, pulsează nervul în deget, în stomac, în minte … trăiește și la fiecare mișcare îmi înregistrează o amintire de-a ta … și fiecare amintire trista zvâcnește în mine și scoate la suprafață veninul … îmi reneagă natura și scoate șiroaie brune la suprafață … vineții și bucați închegate, care mă ard, ca un acid, mă desfigurează și îmi seacă gândurile.
Se-ncheie un șir, se-ncheie un vis și o viață cu tot cu o speranță, care de-acum rămâne a mea.
Un deget și iar alt deget, la fiecare zvâcnire a pulsului mi se slabește strânsoarea pumnului și scap, scap sau vreau eu să dau drumul intenționat … primul mai greu apoi cu nervozitate și dispreț arunc în neștire mii de pumni de țărână. Se lovesc de scândura veche și putrezită sfărâmându-se în mii și mii de bucățele. Dar la orice zidire unui lut îi trebuie apă … vine acuma, căci lacrimile mele fierbinți sunt înghițite cu sete de pământul proaspăt săpat.
Oh … și te urăsc, te urăsc pentru că ești mort … pentru că nu ești în picioare în fața mea să țip la tine și să te lovesc … să te omor eu sub lovitura pumnilor mei, dar să știu că nu te bagi tu singur în groapă … oh și ai pășit cu pași atât de repezi … dar inima ta … e la mine. O am, o aud cum bate în piept … cum se trezește la viață cum îmi antrenează corpul care deja uitase ce înseamnă să te miști, să traiești …
Ești mort … dar inima ta … ea mai trăiește … și tu prin ea.