În azil era mare fierbere. Toți ocupanții, cu excepția personalului, se adunaseră într-o sală unde avea loc repetiția programului pe care-l pregătiseră pentru Crăciun. Era cadoul surpriză pe care urmau să-l ofere celor care aveau zi de zi grijă de ei, de la bucătărese până la directoare – de altfel și singurul lor public. Dar asta avea mai puțină importanță, cu mult mai însemnată era bucuria acestor oameni, aproape decăzuți din drepturi, de a face loc în viețile lor unui eveniment care să-i scoată din rutină. Fusesem acceptată înăuntru cu condiția să nu dezvălui nimic.
Din mulțime se distingea un bătrân scund, numai piele și os, semănând cu o virgulă, care făcea pe regizorul. Se agita în colo și-ncoace, dădea din mâini, făcea observații, cu o vioiciune surprinzătoare pentru anii pe care-i afișa, punând multă patimă în fiecare vorbă, în fiecare gest. Deodată, îl văd zburând din celălalt capăt și m-am trezit cu el în față, speriată că avea de gând să-mi dea și mie vreo indicație regizorală.
- Bine-ați venit la noi! Sunt Yorick, și mă străduiesc să-i organizez cât de cât pe derbedeii-ăștia care n-au habar de scenă. De ce nu luați loc?
Neștiind dacă să râd sau să plâng la auzul numelui, m-am bâlbâit total neprofesionist încercând să-mi amintesc cum mă cheamă. Pricepând de unde mi se trage buimăceala, râse scurt – ca omul care nu pierde vremea cu fleacuri – și începu să mă dumirească:
- Iertați-mă! Când mă prezint, nu-mi mai dau seama cum sună. Numele, de fapt porecla, mi se trage de pe vremea când lucram ca figurant la un teatru din capitală. Nepricopsiții ăștia mă numesc „actorul”, dar eu țin la numele meu, pentru că e singura legătură cu lumea pe care am iubit-o, cu toate că mi-a fost potrivnică. Odată, când se repeta „Hamlet” (unde-am făcut și eu figurație de peste o sută de ori), un recuziter care încurca lumea pe-acolo, făcu să răsune teatrul de vocea-i de măgar răgușit:
- Ia uitați-vă la Radu-al nostru! (Adică la mine). Gropare, când ți-o subtiliza vreunul craniul, care va să zică obectu’ muncii tale, poți să-i folosești cu nădejde țeasta ăstuia. Seamănă ca două picături de apă. Hă, hă, hă!
Și de-atunci așa am rămas – Yorick. Cu toate că n-am fost niciodată măscărici. Dar așa-i soarta nedreaptă cu unii! Nici măcar nu mă puteam supăra, ar fi-nsemnat să neg că am oglindă. Și să vă mai spun un secret: întâmplarea asta, aparent banală, a constituit cea mai fericită întorsătură din viața mea. Așteptați o clipă, să le zic ăstora când reluăm repetiția, apoi vă spun!
Ia te uită! O caricatură de om îmi vorbește de fericire! Chiar nu pricepeam ce-a vrut să spună.
- Așa, ziceam de Yorick, reluă după o scurtă absență. E o poveste mai lungă. Să ne-așezăm!
De mic copil mi-am dorit să mă fac actor. N-aș ști să spun de unde mi-a venit ideea. Sau dacă ceva anume m-a determinat, acel ceva a rămas bine ascuns în pâcla memoriei. N-a fost nimeni în jurul meu să mi-o insufle, am crescut la Casa de copii, iar acolo singurul lucru pe care-l auzeam zilnic era: „O s-ajungeți în stradă, să dați altora-n cap!” Și, pornind de la acest raționament de netăgăduit, ne aplicau pedepse anticipate, spre a răzbuna toate viitoarele capete sparte, ridicate la pătrat.
Când am terminat școala, am fost nevoiți să ne descurcăm care cum am putut. Pe mine, și dacă aș fi avut de gând să dau în cap cuiva, nu mă ajuta fizicul, ajungeam eventual numai sub centură. Așadar, odată școala terminată – o amărâtă de școală, dar eu studiasem mult de unul singur – traista-n băț și p-aci ți-e drumul! Nu m-am întrebat nicio clipă unde-am să merg.
M-am dus întins la cel mai mare Teatru din oraș, am reușit să dau buzna peste director și i-am spus că vreau să lucrez acolo. Câtă impertinență! Spun asta acum, dar atunci îmi părea cât se poate de firesc să-mi impun voința în fața unui om a cărui funcție nu mă impresiona mai mult decât cea a bucătăresei de la Casa de Copii căreia, pe același ton, îi spusesem de multe ori ”Mai vreau o porție!” Culmea e că o și căpătam! Asta în cazul în care nu era prost dispusă, moment în care mă alegeam doar cu două palme după ceafă. Dar având experiența refuzurilor, învățasem de mic o lecție a naibii de necesară: un șut în fund, tras de altul, se uită și se iartă mai ușor decât piedicile pe care ți le pui singur, neîncercând să-ți exprimi voința.
Revin la director. M-a studiat fără nicio expresie timp de câteva secunde, care mi s-au părut lungi precum așteptarea unui vapor în Sahara, apoi m-a întrebat plictisit ce știu să fac. Îmi aruncase colacul de salvare, căruia eram decis să nu-i mai dau drumul. În inconștiența pe care ți-o dă disperarea, sau poate doar tinerețea, am dat răspunsul cel mai idiot posibil: „de toate”. Dându-mi seama pe loc ce-mi scăpase, am încercat să repar tâmpenia cu una și mai mare – am început să declam roluri întregi, de-a valma, din tot ce citisem și ingurgitasem rând cu rând. Mă mir și-acum de răbdarea acestui om. Dac-aș fi avut ochi să-l privesc, aș fi văzut, de bună seamă, figura unui biolog care studiază la microscop o gânganie oarecare, doar pentru că în ziua aceea nu avea altceva mai bun de făcut. Când în cele din urmă am făcut o pauză (O, nu ca să mă opresc! Eram doar nehotărât asupra rolului pe care urma să-l atac), mi-a aruncat întrebarea: „Așadar ești hotărât să prestezi orice fel de muncă?”. Am dat prostește din cap de sus în jos, uitând că „orice fel de muncă” poate însemna și să speli scările de la intrare.
Sfântă înfumurare! Eu pricepusem că acest „orice fel” presupunea întreaga paletă de roluri, de la cele mai cutremurător tragice până la cele mai zgomotos comice. Auzisem că actorii cu adevărat buni interpretează cu succes atât rolurile de tragedie cât și pe cele de comedie.
Atunci și-a chemat adjunctul și l-a întrebat, sugerând răspunsul printr-o întrebare de genul
„nu-i așa că?”, dacă mai este liber vreun loc de figurant .
Cât de jignit m-am simțit! Ce cutremur a provocat această ofensă pe care mi-o adresase (să nu râdeți! Și azi îmi mai simt picioarele muindu-se și orizontul întunecându-se brusc). Atunci am făcut una din crizele de epilepsie de care, în ignoranța mea, crezusem că m-am vindecat, doar pentru că nu mai avusesem una de vreun an de zile.
Când mi-am revenit, am semnat un contract din care reieșea că de a doua zi lucram ca figurant la Teatrul cu pricina, pe o perioadă nedeterminată.
N-am aflat niciodată ce l-a motivat pe director să mă angajeze – mila, admirația față de efortul depus, sau Dumnezeu mai știe ce. Fapt e c-am realizat curând situația nouă în care mă aflam și, din instinct de conservare, am încercat să îmblânzesc realitatea în proprii mei ochi: aveam o slujbă, un venit (care-mi permitea și-o amărâtă de chirie la o mansardă) și trăiam în lumea care mă fascina.
Așa se-ntâmplă când ceri prea mult de la viață dintr-o dată, fără să fii pregătit: pornești cu vise grandioase, sclipitoare, apoi încet-încet mai lași din pretenții pentru ca, în final, tot din instinct de supraviețuire, să-ți înăbuși de tot visele, ba chiar să te convingi că nu le-ai avut niciodată. Cortina se lasă grea peste vise și amăgirile toate. Culmea ironiei – constați că nici măcar nu-i cine să aplaude! Doar tu, singur spectator la zbuciumul de zile și nopți, tu – prea obosit ca să mai poți aplauda.
În ce mă privește, n-am uitat niciodată (cum aș fi putut?), dar m-am consolat cu traiul în mediocritate. Până acolo însă a fost cale lungă. Douăzeci de ani, atât mi-a luat, timp în care am sperat nebunește că într-o bună zi voi juca într-o piesă. Douăzeci de ani, era sau nu nevoie de mine, asistam la repetiții, la reprezentații, învățam piese pe de rost...speram ca un actor să se îmbolnăvească subit iar pe dublura lui să-l lovească, paradoxal, damblaua în același timp. Că lumea, îngrozită, va întreba ce-i de făcut, pe cine să pună în loc, întrucât reprezentația nu se poate amâna, biletele sunt vândute, ar ieși un scandal, etc., etc. Și-atunci aș fi apărut eu, salvatorul, din conul meu de umbră, interpretând dumnezeiește rolul lui Hamlet, sau măcar pe cel al lui Laertes, sau...sau....Ca să fiu sigur că nu ratez ocazia, le învățasem pe toate – și n-au fost puține și nici ușoare. Dar ce conta? Oricum altă viață n-am avut afară de teatru. Și nici n-aș fi știut ce altceva să fac cu timpul meu. Douăzeci de ani! După care...după care a venit întâmplarea cu „Yorick”. Acum înțelegeți de ce am spus că a fost cea mai fericită întorsătură din viața mea. Remarca privitoare la fizicul meu m-a izbit pentru prima dată de-o realitate pe care am fost dispus s-o accept. Am înțeles că nici ceilalți nu mă priveau altfel, că bunăvoința de care dăduseră dovadă cu toții nu putea fi, în niciun caz, confundată cu admirația. Cine eram eu, de fapt? Un amărât de figurant care tropăia sau umplea scena cu urlete sau doar cu simpla-i înfățișare hidoasă, după cum i se cerea. În afară de mine, cine mai credea în șansa mea de-a ajunge actor? Nici măcar nu-mi trecuse prin cap să-mi continui studiile la Teatru (ce nevoie aveam? Eram prea convins, în înfumurarea mea, că puteam învăța totul de unul singur și asta ar fi fost de ajuns). Pentru prima dată am realizat că viața imaginară pe care mi-o făurisem în minte n-avea mai nimic în comun cu lumea reală în care trăiam. Și-atunci abia, părăsit de vârtejul obositor al iluziilor, am început să trăiesc. Dar ce viață! Dacă o pot numi așa...Ce durere, ce agonie, ce mare nimic! Să nu te mai culci cu gândul la ceea ce vei face, să nu te mai trezești asaltat de bucuria viitoarelor împliniri! Dar măcar viața asta era reală. Nu-mi mai doream nimic, nu mai luptam pentru nimic, mâncam, dormeam și-mi făceam necesitățile, ca orice dobitoc de pe fața Pământului. Și-a doua zi, o luam de la capăt. Așa au mai trecut douăzeci de ani, pe care i-am petrecut tot în teatru, de data asta conștient că nu eram cu nimic mai presus de machiozele, sufleurii, cabinierele, recuziterii și alți mișunători din lumea teatrului. Cumplită lecție a modestiei! Dar măcar am învățat să prețuiesc fiecare meserie, fără de care, mai ales în lumea noastră, a teatrului, alte profesii n-ar fi posibile.
M-am pensionat și am venit aici. Așa au mai trecut zece ani, ascultând pe unul și pe altul, care cu laudele, care cu neîmplinirile sale. Și știți ce-am observat? Până la urmă, oricare dintre noi, indiferent în ce situație, a fost măcar o dată-n viață figurantul ce s-a crezut actor.
E plină, e plină lumea de figuranți, doamnă! Aproape mi-e ciudă câteodată – ăștia toți mi-au furat meseria! La mine a durat douăzeci de ani ca să aflu ce sunt. Dar știți ceva? Unora s-ar putea să le ia mai mult, poate chiar o viață!
Trist, doamnă, trist...