Într-o seară, un domn elegant mi-a intrat în casă fără să ciocăne la ușă. Am rămas surprins, până acum nu mi-au intrat neanunțate în casă decât două veverițe nesuferite și un pisoi, pisoiul vecinei.
L-am întrebat, politicos, ce dorește. Nu s-a grăbit să-mi răspundă; s-a așezat tacticos pe un scaun din bucătărie, și-a desfăcut cei doi nasturi de la redingotă și, după un oftat de ușurare și-a scos din buzunarul vestei ceasul cu lanț și a rostit sentențios: “este exact ora 17; trebuie să înceapă dintr-o clipă într-alta.”
L-am privit mai atent: nu fizionomia sa m-a făcut curios, (era un tip cu o înfățisare comună, aș putea spune) ci îmbrăcămintea. Părea să descindă direct din miezul secolului XIX. Nu pot să spun că asta m-a mirat foarte tare, am aflat și eu, întâmplător, că moda revine ciclic; trebuie să fie unul din acele cicluri, mi-am spus.
M-am așezat, așteptând răbdător ca ciudatul musafir să-și explice prezența. Nu părea grăbit, așa că m-am ridicat, mi-am făcut un ceai, i-am turnat și lui o ceașcă și m-am reașezat cu grijă, să nu-i tulbur gândurile. Părea, într-adevăr, cufundat în gânduri; privea, absent, prin ochiurile dreamcatcher-ului agățat de perete.
Au trecut, astfel, câteva minute bune. Eu așteptam ca ceva să înceapă sau străinul să vorbească, iar el părea să se concentreze cu putere asupra unui gând. Când și-a terminat ceaiul, m-am ridicat, am apucat samovarul și i-am turnat un altul.
Se făcuse seară; picoteam, cu cel de-al treilea ceai în față. Musafirul stătea în continuare nemișcat, sorbea doar, la răstimpuri, usurel din ceașca ciobită.
Nu am aprins lumina; nu știu de ce, dar parcă ceva îmi spunea că musafirul nu o agreează.
Așteptam, nerăbdător, să înceapă..

Era aproape miezul nopții, când m-am trezit, buimac. Ceașca mea de ceai zăcea răsturnată, iar lichidul gălbui băltea pe masă. Musafirul dispăruse fără să lase nici un semn.
L-am așteptat cu nerăbdare a doua zi și zilele ce au urmat. Am cumpărat chiar un set de cești noi.
Am înțeles, după câteva săptămâni, că nu îl voi mai vedea niciodată și, ce e mai rău, că ceva deosebit de important a început, iar eu dormeam.
O tristețe organică m-a năpădit. O tristețe de care nu am mai putut scăpa.

Au trecut câțiva ani de atunci; încă mă așez la masă, în fiecare zi, la ora cinci, cu un ceai în față. Nu pot să fac altceva, mi-am ratat șansa.
Și nici măcar nu știu dacă i-a plăcut ceaiul meu.