agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 5508 .



CalamBriade
prose [ ]
sau lupta cu mine. Piesa de teatru scrisa in opt acte de viata

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Amant ]

2006-03-07  | [This text should be read in romana]    | 




Calambriadele


sau lupta cu mine


piesa de teatru povestita in 8 acte




Radu Daniel Tudor












Acelasi alergator pierdut pe drumurile mintii noastre. Ploaia inunda creierul cu picaturi mari de sudoare. Din pantecul capului, de acolo iau nastere norii sudorati, se ciocnesc ideiile cu gandurile despre “cevaâ€, cand plus aduce “rezolvarea†iar in minus “cautamâ€,asa cum cotrobaim cu mainile curate prin rafturile cu carti citite in copilarie “ceva†de care sa ne aduca aminte de zambetul larg inscriptionat pe buze, de inocenta cu care priveam pe bunici, gandindu-ne, de unde au ei pielea aia creponata ca si cum pagini din viata lor au fost ude si apoi uscate pe caloriferul din baie, unde ne lasm noi tenesii umezi de ploaia in care alergam dinspre “cazemataâ€( un locul ascuns, numai bun de a juca “ de-a va-ti ascunseleaâ€, un loc stiut de noi) spre peretele blocului: “frontiera†(cine ajungea aici si atingea peretele – era liber! Alergam spre limita! Alergam pana ce simteam cum muschii incordati, intr-o miscare mecanica intarita de gandul : “Primul si apoi sunt liber!†imi configurau corpul intr-o pozitie inclinata spre fata. Gatul era mai lung, aratandu-mi capul inaintea picioarelor, atunci mi-am dat seama, ca probabil am ganduri ambitioase, ca voi alerga inadins si incapatanat, dar lipsit de un “corp†capabil sa ma urmeze. Daca la inceput suntem atrasi de ei, de bunici pentru ca au ceva interesant: pielea zbarcita, vocea de patefon cu zgarieturi pe coarde vocale, “sentinte†blajine, cu timpul “jocul de-a va-ti ascunselea†devine obositor, uram “cazemata†si vrem sa fim cat mai aproape de perete, incepem san e instrainam de cei batrani. Le vedem defectele, infatiseara lor devine “ Babau !â€, iar cand ne vorbesc ne prefacem ca nu auzim.
Orice “alergator†dintre noi, uita ca primii pasi i-am facut imitandu-i. Am privit la ei cum merg, am preluat magia aceasta si am invatat prin extensie si repetitie sa “fugimâ€. Cand esti mic cauti afectiunea lor, apoi te refugiezi in tainele jocului, refuzand cu incapatanare sa le stai in brate. Iti este rusine si te transformi din “ ascunsâ€, adica incepator in viata, in “vanatorâ€. Te lipesti cu mana de perete, “la frontiera te simti bine !†si le vanezi ascunzatoarea, esti sigura ca ei gresesc, le numeri pasii, ii astepti dupa colt si le pui sentinta ta, a unui om tanar : Ptu! …pentru mamaie! Ptu! ... tataie! Se aud voci care striga : “ Ceapa-ceapa stai in groapa!†– dar cred ca este mult prea tarziu, nu ii putem vedea de aici, de sus, din calitatea noastra de “vanatoriâ€, iar daca punem lumanari pe un mormant la crucea unde scrie “ bunicul si bunica†acestea se vor topi, asa cum se topesc oamenii, consumand ceara lor. De cele mai multe ori, atunci cand alerg, imi imaginez ca sunt cu ei in brate, cu batranii mei si ating un perete pe care sa-l scuip manjindu-l, dispretuindu-l, lovind in el cu picioarele, cu pumnii pana ce voi simti ca desfac “frontira†macar pentru un moment, sa imi mai spuna, inca odata, “povestea, cum am aparut euâ€. Bunici stiu cel mai bine, nu mama, nu tatal ! Dar asta e “jocul†: de-a va-ti ascunselea!
Palaria pusa pe cap bine, imi tine parul smoc acoperit de picaturile de ploaie care se lovesc cu fruntea de asfalt bubuind “incetareaâ€, linistea mangaiata de pasii mici cu care ma indrept pe o alee. E usor inclinata spre frunte, atat cat ploaia stransa in buza groasa a materialului din care este facuta sa poata curge, asa cum apa se scurge la coltul caselor pe burlanul acoperisurilor in doua sau o apa. Mainie in buzunare stau si ele protejate de ploaie, din cand in cand,aburi si rasuflari groase mai scot degetele incalcite, unele peste altele asezate grabit in buzunarul paltonului lung si negru; aflate intr-o stare indispusa cauzata de inghesuiala “vagonului†in care se afla fac galagie, acopampaniind picaturile de ploaie. Merg, ratacind in copilarie cu regretul ca nu mai am nici o cazemata in care sa ma ascund de frica ca nu cumva sa fiu prins de “cevaâ€. Cine ma poate prinde? Cine este acel “ceva†de care imi este teama? Nu sunt eu oare “ ceva†si imi perturba interiorul? Nu trebuie,oare sa ucid din mine acea parte care s-a stricat ca un mar mancat de viermi si peste care acum bazaie musculite de otet?
Un alt alergator a trecut pe langa mine. Sunt eu, si parca, eu nu alerg. Ne-am oprit amandoi in fata unei usi inchise. Blocatele geamuri ne reflecta imaginea, suntem unul si acelasi, o singura persoana, desi ma simt doi, impartit la doi, unul alearga sa se ascunda, altul ii este “vanatorâ€. Ne jucam intr-un secret, insesizabile miscari, ganduri fara receptor !


Nu percep “cineâ€, adica el, pentru ca nu ii cunosc limbajul, cuvintele pe care le foloseste imi sunt straine de mine, nu aud nimic din ceea ce spune, insa ii pot urmarii pasi, ii pot cuprinde chipul si-l pot imita pana la anularea lui ca “individ interiorâ€. Nici el nu ma poate cunoaste decat imitandu-ma!
- M-a privit peste umar cu sila. Nu am zis nimic. M-a calcat pe picior, ma durea, dar nu am zis nimic. In toata forta lui indesa durerea in picior, in timp ce cu cotul in gat cauta sa-mi opreasca respiratia. Nu puteam sa spun ceva. Gatul lui plin de pori transpirati ce-si lasau pletele pe gulerul camasii, era mai lung, era cu un cap in fata mea. Eu eram in urma lui. Gura lui cu buzele grose...corpul, mainile mari si lungi, burta cu buricul scos in afara si parul din nas, toata constructia lui imi trezea teama. Mi-a apucat obrazul cu doua degete si a lipit de el un sarut lipicios. Nu era prima atingere. Taceam lipit de pamant si-l lasam sa-mi stranga sanii mici sub palmele lui care ma “nasteauâ€. De ce as fi ripostat ? M-ar fi lovit fara incetare pana vedea ca nu mai puteam sa ma impotrivesc. Ma ura, vedeam cum urla si sughita cu narile puturose si mari deasupra mea. Nu spunea nimic, doar isi potrivea bine hrana sub labele alea cu par si grose. Cand am simtit burta lui strans-lipit de burta mea am tras mainile peste ochi si m-am facut tulpina ca sa nasc frunze pe pamant. Atunci m-am decis sa ma lipesc sde perete si sa condamn tot ceea ce “urat†din mine, tot ceea ce ma face din vanator – invizibil- in vant – vizibil – personaj fara destin ales!

Intotdeauna exista un inceput. Intre noi doi am trasat doua benzi albe cu mana si am pus oameni intre ele. Oamenii erau jucariile noastre, pe ei desenam cate un ochi, o mana, o burta de peste cu mate umane apoi bagam cu degetele noastre groase hartii scrise in gura. Nu stiam ce sunt oamenii!


Luni 22 ianuarie
Bucuresti

- Cand am sa ma fac mare, am sa prind pesti. Da, am sa ma fac pescar. Picioarele le voi legana deasupra apei incet, ca sa nu tulbur apa. Cu gura deschisa, ca sa-mi intre vantul in ea, am sa numar valurile. Unu…doi…trei …
Cu timpul as vrea sa imi pierd vocea, vorba, iar din mine sa iasa bule de aer. Sa vada lumea ca sunt viu. Dar sa nu ajunga la mine decat inot, decat prinzandu-ma cu undita lor, iar apoi sa nu-mi dea drumul…Nu, nu cred ca am sa ajung in mana vreunui om, eu am sa stau pregatit pe rampa si am sa sar in burta apei ori de cate ori am sa aud o voce…un om apropiindu-se de mine. Oamenii nu stiu cum sa tina in mana o finta fina !

Niciodata nu am deschis usa. Niciodata nu vom stii ce e dincolo de noi, de usa aceasta care desparte. Obsesia. Eu sunt atras de usi. El sta acolo pe fotoliu de cand l-am nascut separati unul de altul, separati de lume, separati si despartiti de timp. Pentru ca avem usa am inchis timpul aici si am limitat spatiul intre doua benzi albe date cu var. El este obsesia usii. Este atras de usi, ca si mine. El este obsesia mea. Imi doresc foarte mult sascap de o jumatate din mine si sa raman singur aici in corp. Corpul pe care l-am primit are forma unui cub, in interiorul lui nu e loc decat de ratiune, sentimentele pe care le am le pot sterge ucigand.
- Am sa ucid ceva din mine, sunt sigur ca asa am sa fac curat in cubul meu.


De la geam privesc sufletul tau, meu...

- Ce e dincolo de usa asta? intreab si asteapt. Asteapta un raspuns, o bataie in usa, o gaura facuta in lemn. Niciodata nu a primit raspuns. Asteptarea si tacerea asta obsedanta sa fie un raspuns?
El este dincolo de usa, separati unul de altul de aceasi usa sau eu sunt in afara, dincolo de peretii cubului unde nimeni nu a intrat, nici macar timpul...Cert este ca nu ma aude, nu ma vede, nu-mi simte respiratia, transpiratia, inspiratia, creatia cuvantului care singur traieste intre noi in alte dimensiuni patand un perete cu vocea altul cu limba. Acelasi cub, eu si el prinsi de aceasi obsesie : usa. Afara e miscare, aici totul e static. O singura intrebare, il misca : “- Cine e?†Batai repetate in usa ca niste butoane negre pictate pe un perete alb, dizolva linistea cuprinsa intre noi doi. In timp, ce nasul admira acum un miros strain, buzele lipite s-au dezvelit de pe dinti, iar bratul intins ridica un deget peste crestet indreptat spre usa. Ii cunosteam privirea asta, atunci cand bataile se rasfrangeau in usa. Mima fericirea. Nu este fericit, e prea alb la fata ca sa poata zambii cu buzele. Buzele lui sunt de un ten negru si se misca repetativ ca doua batai de cuvinte nervoase :
- Cine e ?
Nu asteapt raspuns.
- Cine e ?
Ma priveste e constient ca ii sunt raspuns. Acum exist ca un raspuns pentru el, pentru viata lui, pentru faptul ca l-am nascut copil inainte ca eu sa vorbesc…Ne ascundeam cand eram mici unul dupa altul in tufisurile din spatele blocului. Ne interziceam unul altuia sa vorbim, iar cand simteam ca trebuie sa alergam pana la prima linie de sosire, ne impingeam unul pe altul, eu in sentiment, el in vointa.
Repet intrebarea : - « Cine e, mama, dincolo de usa ? »

- Nu as putea sa-i dau raspuns, Adevarul! L-as chinui fara sa mint.
Eu il asteptam pe El, in timp ce El prezent cu mine nu sa astepta ca eu sa vin, sa-l admir, sa-l cunosc, sa-l prezint lumii, sa iesim afara din cub sau sa intram. Privesc spre usa, iar el lipit de lemn intinde mainile catre extremitatiile pragului, coboara incet cu mana de sus in jos, in timp ce cu privirea soarbe umbra ivita pe sub usa. Isi ridica privirea pana la primul indiciu. Nici unul. Aceleasi batai devin repetativ obsedante ca si intrebarea lui :
- Cine e dincolo de usa, mama?
Ochii nu ii sunt cuminti se lovesc in pumni, se rostogolesc pe pragul usii cautand iesirea la intrarea celui care e dincolo de usa, cel care e afara si bate cu pumnul strans, incolacit in jurul fricii, de a nu mai deschide niciodata usa asta. Infometat ca un caine cu coastele subtiri iesite din pielea pieptului, obsedat de dincolo, cade in fata mea. GANDESC CA O MAMA : PUIUL MEU. CREATIA MEA ...
Nu deschid.

Renunt. Lipit de pamant mimez cu buzele zgomotul din usa : “Bum – bum – bum ...â€

- Pana cand? Intreb si apoi tac. Nu astept raspuns.

Niciodata nu am sa stiu ce ai gandit in acest moment. Lipsit de curaj, incapatanat, te retragi pe spate ca un inotator olimpic si te asezi pe fotoliu intre perne, afundat in ganduri.
- Priveste-ma!
Nu-mi simti respiratia iar prezenta mea pentru tine este oarba. Nu vrei sa stii de mine daca sunt aici sau dincolo de usa?
Te obsedeaza usa, pentru ca stii ca dincolo de ea, este o alta lume. Acolo, nu mai sunt eu lumea ta.
De la usa intri in exterior.
Intrebariile se nasc in picaturi de rama cazute pe tample, imagini si contexte sunt asezate ca simple cataloage pe rafturile mintii, in ele ai inregistrate pe zeci de pagini simplele tale cuvinte : “cine e?†Intrebarea asta iti tradeaza sentimentul “curiozitatiiâ€, vrei sa deschizi pentru ca vrei sa simti “ceva†nou.Te-ai inchide in tine, dar usa asta iti deschide un alt moment din viata, un alt capitol. Prin usa asta te-ai nascut, tot aici, deschizand-o ai s-o primesti pe ea, cu tata bleaga, ca sa-ti alapteze tie gatul, tot aici in pragul usii ai fatat impreuna cu ea iubirea, zeci de mormoloci, apoi ai inchis-o : iubirea, usa.
Niciodata nu ai privit in fereastra, ai acoperit-o cu mine, ai lasat acolo sa vezi doar trecutul tau mincinos, fatat cu incapatanare, fara nici o dorinta,...avortat.
Acum asezat pe fotoliul tau, calm, spui:

- Intra!
























Povestitorul isi povesteste demisia.


Pomii se rezvrateau si isi lasau condoleante semnate in frunze pustiite, iubirii, pe marginea potecilor acoperite de covoare persane aduse din orientul coranei pomului la picioarele noastre.Ma plimb prin padurea asta impreuna cu un bun prieten de al meu, sa-i spunem generic : Emil sau Remus, sau cum vreti voi. Insa el pentru mine va fi tot timpul Emil. Astazi, il simt distant, au trecut cateva minute decand nu am scos o vorba. Imi caut in cap subiecte interesante pe care sa-l faca sa fie atent, subiecte generale care sa trezesc interes. As vorbi despre vreme, in general asta ne scapa de blocaje, insa nici eu si cu siguranta nici el nu vrem sa sim cum este vremea. Cu vremea ne trece noua existenta, iar asa ne vom aduce aminte ca se aproprie iarna, ca vom sta in casa iar scrisorile se vor pierde pe drum, postasul iarna niciodata nu ajunge cu toata scrisoarea intraga. Citeste si vantul si zapada ce scriem noi, iar cand se vor topi fulgii de zapada vor pata hartia cu cerneala albastra. Emil este bolnav, tuseste si isi simte corpul greu, cand pune bastonul in pamant ii tremura mana sub greutatea sa pe maner. Il iubesc pe acest batran, varsta pe care o are impune respect, de aceea incerc sa pastrez o distanta intre mine si el. Prin distanta, inteleg ca nici atunci cand o sa-mi cada in fata de oboseala plimbarii, nici atunci nu am sa-l ating, ci am sa-l intreb ce simte, cum este cand mori. E bine ? E rau ? Este asa cum se spune o stare translucida marcata de o liniste trupeasca si mintala ? De la Emil am invat sau cel putin am incercat sa inteleg ce este viata. Fiind un batran, trecut prin multe experiente cred ca pot rupe, chiar daca sunt doar un auditoriu al experintelor lui, un mic fascicol de existenta paralela cu mine insumi.
Ne plimbam cu umbrelele asta bastonate cu maner sculpat in lemn. In tot acest timp sunt iritat, sunt atent mai degraba ca nu cumva cada alba din baie sa fie plina cu apa. Am lasat apa sa curga peste tot cuprinsul ei, ca o cascada de ganduri, apoi ma pregatesc sa sar in ea, tot ca un peste si asa sa inot prin oameni. Ma intereseaza diferitele stari pe care oamenii le au. Ma gandesc ca si eu am astfel de stari. Sunt un pom ca si acesta din parc, desfrunzit, parasit de o coroana pusa pe cap de femeia pe care credeam ca o iubesc. Intresant este ca o femeie intotdeauna reuseste sa implementeze in barbatul ei o samnata de orgoliu, iar cand ea il paraseste se remarca o stare umilitoare in ochii lui. El singur nu se descurca ! Nici eu. Cautam in Emil un astfel de raspuns, oricare alt raspuns. Apa din cada curge, acum peste frunze, pomi si peste Emil…
Emil e un fel de peste. Are lopeti gigantice. Este un peste oceanic. Imi povesteste despre iubire, imi spune cum trebuie sa fie, cine trebuie sa plece si de ce se pleaca intodeauna din ecuatia de doi. Dividerea cu doi si impartirea unicului, intelegand prin asta, ca unul si cu unul rezulta unic, dar care impartit la altul (un altefel de unu) devine iar doi, unicul desfacut in doua parti. El imi povesteste ca este unic si in sentiment dublu, pentru ca il Iubeste si pe Dumnezeu.

Nu-mi plac ‘’povestitorii’.Fiecare avem un povestitor al nostru, secret, ascuns, tocmai in spatele unei « povesti ». Cand eram mic, ascultam povestile “copilariei†inflacarat, parca aveam flacari pe brate, iar obrajii imi ardeau si ei asa cum ardeau falcile domnului Balaur, cel care imi rapea noapte pentru ca stateam de frica lui treaz ascultand la teava de calorifer(pe acolo imi imagineam eu ca vine Balaurul) zgomotele produse de burta lui “necoapta†de bine, dar calda ca a unui cuptor, din care se auzeau flacarile mistiuitoare, apocaliptice. Ce sa fie oare cald, in burta unui balaur, teava de calorifer sau dorinta mea arzatoare de a veni dimineata mai repede ca sa pot dormi linistit ?
Nu putem face deosebirea dintre bine si rau cand suntem “mariâ€, apoi cand suntem mici? Nu stiam ce este rau, mi-l imaginam personificat , in conceptia mea aparea in forme bizare, fie cu un cap mare si cu doi ochi rosi, fie plin cu solzi. Imi era frica de pesti ! Vedeamin peste o fiinta mai mica a raului, asta pentru ca niciodata nu am inteles de ce deosebirea esentiala dintre noi si ei este tocmia asemanarea evidenta a comunicarii, pestii au cuvinte, neintelese de noi, dar asemanatoare ca ale noastre. Ele, cuvintele pestilor apar prin conturul buzelor de peste arcuite bine, care in contactul cu apa devin transparente ca acelea ale oamenilor si totusi, ele transmit pe undele apei interesante convorbiri. Sunt sigur ca pestii comunica la fel de mult ca si noi ! Rau pentru mine este intocmi “ne-comunicarea†dintre oameni. Nici un balaur nu a incercat sa-mi vorbeasca toti voiau sa-mi arda mica mea « copilarie ». La fel de bine, imi parea un rau, chiar si atunci, cand un erou ucidea un balaur. Ranile si durerea lui le simteam in intreaga mea faptura, ma incolaceam in jurul bratului Povestitorului( bunicii sau parintii mei) si inchideam ochii ca sa nu vad sangele curgand. Era probabil insuficient, picioarele le simteam inundate in rauri de sange, reci !
Cand facem bine, putem face un rau altcuiva ! Cand ne facem noua bine, intotdeauna « dam » raul altcuiva, pentru ca traim aceasi poveste. In reprezentarea mea, a unui copil de atunci, vedeam raul ca tot ceea ce tine de neobisnuit, un om, un simplu personaj din poveste nu imi putea crera neliniste, nesomn. Vedeam un bine in felul meu, pana la plictis. Atunci am inceput eu sa povestesc si sa fac din rau ceva obisnuit, sa asez oamenii in fata unor creaturi neindeplinite la maximum. Adica, in cautarea a ceva care sa ii implineasca. Oamenii povestilor mele aveau un handicap, nu aveau picioare, maini si chiar cap… Si totusi cred ca oamenii nu sunt indepliniti pana la maximum, pentru ca dincolo de maximum este o alta poveste !
Primele povesti au fost un dezastru, aveam un auditoriu mic, format din mama, tata si bunicii mei, in general dezinteresati de ceea ce aveam eu de spus. Cred ca ei nu voiau sa recunoasca ca sunt niste fiinte « pestice », insuficint de ascunse incat sa nu li se mai vada defectele. Un om fara defecte este cel care ascunde bine, ceva. Imi aduc aminte ca am povestit despre un batran care se pierdea intr-o alta dimensiune ori de cate ori intra in magazinul doamnei Titica. Azi asa, maine asa, el a fost salvat de chiar doamna Titica care ia intins mana prin capacul conservei pe care scria citet : “ Pateâ€. Batranul a iesit de acolo cu carnea pate dar in viata. Evident la sfarsitul povestii asteia eram singur suit pe un scaun cu spatar…
Am stat mut vreo cateva zile, nu voiam sa vorbesc cu astfeli de dezertori ai povestii mele. Nu merita nimeni atentia mea. Mama se ruga de mine sa mananc, tatal meu fuma, bunica si bunicu imi zambeau si ma rugau sa vorbesc. Pana cand am sa tac?
Atunci mi-a venit ideea stralucita de a deveni orator. Un dumnezeu al povestilor. Stiam ce voiam sa ma fac cand am sa devin mare : povestitor.
Povestitorul este Dumnezeul povestii. El da nastere personajelor, el alege timpul cand se intampla actiunea, in ce circumstante se produce intriga, poate respecta sau nu datele istorice… Totul era pregatit, insa seara se schimba povestitorul, atunci eu nu mai spuneam nimic, eram nevoit sa ascult « altecva » si parca aceasi poveste spusa de bunica mea.
Povestitorul nu are gen, el poate fi femeie sau barbat, cand iti asumi acest rol, risti sa iti pierzi identitaea. Povesteste aiurea totul, bunica. Totul e o inventie. Nici macar nu stiu daca gaiana este gaina, daca boierul e boierul pe care il stiu eu: ala, cu blana pe umeri si cu itari grosi din material adus din Orient. Nici nu cred ca poarta insemne otomane. Are barba, nu are? Ciudat. Povesteste dupa ureche. Nu este cronicar, nu este martor evenimentelor din istorisire si totusi el povesteste. Cine i-a dat acest drept? E platit la fel de bine, asa cum actorii istorici ai evenimenteleor sunt platiti. Da, sunt platiti cu faptele insasi, ei platesc cu viata cu truda si in acelasi timp “povestea†ii plateste cu existenta lor in planul sortii. Imi doresc sa fi fost si eu un “Balaur cu ochi in frunte†sa am si eu flacari in gura. Puteam astfel sa ard pe toata lumea, de azi. Cine nu isi doreste o « Cosanzeana » ? Dar eu nu am povestitor. Eu m-am nascut sa nu fiu povestit, trebuie ca eu sa ma pun in mijlocul unei “istorii†fictionale.



Ne plimbam cu capetele in jos lovind cu fruntea cuburi de roua lipte de firele ierbii. Pasii sunt masurati in cheia sol a unui greier ratacit in toamna. In lunga nostra plimbare cuvintele raman inclestate ca dintii in gat. Nu mai putem spune nimic, si totusi refuzam orice fel de despartire.
- Nu am inteles, niciodata, de ce copilaria nostra este legata de un povestitor.Nu am inteles, sau nu am vrut sa inteleg asta. Tu ai avut un povestitor? Nu astept sa raspund si ma reped cu o concluzie, probabil pripita. Cu siguranta. Nici nu incape indoiala. Povestitorul vietii mele a fost mamaie, o femie care ma obliga la poveste. Parca suntem niste embrioni fantastici, atunci cand suntem mici, ne nastem pe calea povestilor. Suntem martori vietii inventate de o “ mamaie†sau de un “ unchiâ€.
- Ce faci ? Hai sa-ti spun o poveste, asta aud tot timpul in timpane de cateva sapatamani. Nimic nu se confunda cu cinismul nostru de a cere o po- veste.
- Imi spui o poveste?si gata, suntem mici si fericiti. Stransi in bratele batrane ale unui individ, adormim cu idolii nostri din copilarie. Eu eram incantat de Gaina cu pene albe, sau cel putin asa mi-o imaginam eu.
- Te-ai pus in pat? se audea vocea bunica-mi in timp ce eu stateam cu privirea in sus cautand o urma in tavan, o crapatura, ceva prin care sa vina povestea. Dupa ce mai fuma o tigara pe geamul din bucatarie venea la mine mirosind a tutun si incepea sa vorbeasca, fara sa te intrebe nimic, daca o vrei love-story, sau daca ai chef de un horror in noaptea aia. Nimic. Ea o spunea, ea era povestitorul si tot ea alegea genul. Niciodata comedie, rasul iti fura pofta de somn...Cred ca in general povestitorul alegea un gen melo-dramatic. La final adormid si tu si el.
Concluzia: niciodata nu stiai ce se intampla la finalul povestii. Nu voiai sa stii asta. Sau daca stiai, refuzai sa accepti asta, si continuai sa ceri aceasi poveste si noaptea urmatoare, apoi si cealalta si tot asa...

S-A DUS COPILARIA, IAR TU NU STII CE SE INTAMPLA CU MOSUL PACALIT DE VULPE SI NICI NU VREI SA AUZI DE AVEREA URSULUI DIN SCUFITA ROSIE.

Este un haos total in capul meu, in capul tau. Nimeni nu spune, astazi, dintre copii ajunsi la maturitete povestea lor prefereta de la cap la coda. Nici nu cred ca mai stie “povestea†ce i se spunea in copilarie.
- Cunoaste cineva sfarsitul povestii “Punguta cu doi bani�
Raspunsul din clasa : “Nu.†Atunci, la ce rost atatea nopti tocite din gura pentru o poveste. Si nici un rezultat. Nici un « boier » printre noi, nici o « zana » buna sau rea. Ne-am nascut fantastic pe gura povestii si nici unul dintre noi nu a devenit un « Zeu povestit ». Toti suntem povestitori, astazi,ne spunem unul altuia ce am facut, cu cine ne-am intalnit, cum am dus-o pana mai ieri – ne barfim viata - . Eu iti povestesc tie despre povestea vietii mele, tu o povestesti altuia, si tot asa, pana ce aud, cum ca eu sunt un imbecil adus aici in prin planul vostru.
Emil nu mai poate fi atent, se aseaza pe marginea cutei mele de la palton, infasurandu-se cu materialul greu in jurul coapselor incepe imediat sa planga. Tremura, credeam ca ii este frig. Era prea aproape de mine, invelit cu haina mea,incercand parca sa se protejeze de ceva.




- Stinge lumina si culcate, te voi tine in brate sa-ti spun eu, asa cum e scrisa :“Doi pe o bancaâ€.
Fiece poveste incepe cu “a fost†si se tremina cu plecarea din spatiul fantastic pe un cal.
Dragi copii, inecepem povestea.
“A fost odata ca niciodataâ€, as putea sa incep asa. Incepem asa si in viata. “A fostâ€, si nu “esteâ€, noi santem deja de domeniul trecutului. NU AVEM NIMIC PREZENT. Clipa? Pronunta cuvantul si deja s-a dus momentul, clipa devine si ea un trecut.

Emil tanandu-ma in brate imi repeta inganat de o masina cu carburatorul spart ca si el ar vrea sa spuna o poveste.

- Toti copii au auzit de Punguta cu doi bani! Intr-un domeniu al trecutului, un copil, ferit de imbratisari, ferit de lume, este incarnat in mediocritatea povestii. Povestitorul este ceva sters. Nu imi aduc aminte decat de ochii sai patrunzatori, de vocea lui grosa ce imi mangaia auzul cu octave putine.Aproape ca nu il recunosteam pe Emil.

- Era comunist ? De ce, “cu doi baniâ€, traim asa de prost ? intreb povetitorul.

Nici un raspuns. El continua sa imi spuna ca cineva era batran si avea nevoie de un tanar care sa-l imbogateasca.
- Ce a facut toata viata, a stat? Acum la batranete il “ taie†averea?
Nimic. Povetitorul ma prinde de picioare si nu imi mai da drumul. Ma tine strans in brate si imi striveste cu povestea lui pieptul. Sunt plin de sange la gura si venele capului pulseaza ca evantaiele corabilor de pe mare. Ma simt fara aparare.
Povestea ma prinde si nu imi da drumul.

LASA-MI COPILUL IN PACE! LASA-MI COPILUL!

Strigate infundate, prinse de pampoanele somnului ma adorm strivit de poveste.
- “ Si mergea el ce mergea, pana se intalni cu lupulâ€.
Coltii plini de sange muscau din carnea copilului meu, lasandu-i pete negre de sange sa-i curga pe pulpa piciorului. Cuprins de spaima, copilul rupse, cu mainile lui lungi si pline de puf galben, o bucata de lemn din scaunul din geam si incepu sa-i dea cainelui in cap. A dat odata, de doua ori, a dat cu toata forta, pana ce plamanii animalului stropeau cu tuse geamurile incaperii, sculptand pe diafana fasie de sticla pete mari de saliva improscate cu sange.
Intunericul acoprea fata flacaului ce se infrupta cu durere din carnea cainelui. Ii placea. Ii placea sa vada bietul animal prins in proprile sale labe cum se zbate din calea mortii. Chelalaitul imi ametea timpanul, asa cum teama de coltii copilului imi provoca o stare de lesin. Eram martorul unei scene de nedescris. Copilul acum prin moartea animalului nu mai avea puf, nu mai avea nimic “de copilâ€, murise totul in el, nascand un urias povestitor cu sange otravit .

- Iarta-ma, nu pot ascunde atata ura in mine. Nu pot fi eu atat de crud. Copilul a ajuns un monstru pentru ca am vrut eu. Intunericul strabatea “linia†dintre mine si povestitor. Braba lui alba ce ii acoperea gura, se incurca in mine de creioane, si nu spunea nici un cuvant.Ar fi spus, oare, ceva?




- Cautam un povestitor!
Ultima poveste

Am murit, pentru ca eu am fost odata ca niciodata si a venit data cand trebuia sa eliberez povestile din mine. Luati-le si impartitilr copiilor fara tata.
...iar in moarte am sa le povestec celor de acolo cum e pe “ aiciâ€!


semnat Povestitorul



Am gasit scrisoarea pusa pe marginea unei carti. Imi statea acolo ca un semn de carte, ce urma sa-mi deschida zeci de pagini despre o intamplare. Pozitia mea, acum, in pragul usii agat de clanta unei eternitati traduce in mine un om curios. Suntem in general curiosi de lucrurile care se ascund in noi, in hartiile scrise, care apoi sunt puse cu o fina indemanare in plicuri albe. Hartia ne-patata ascunsa in barourile plicurilor cu insemnari stangace, dezvaluie un secret, o dezamagire sau o bucurie. Ele sunt adresate cuiva pentru ca au o valoare personala. Ne scriam scrisori cand eram mici pe care apoi le agatam de coltul geamului ca sa le poata citi soarele dimineata. In dimineata asta am gasit o scrisoare rece imbibata de zgareturi parca produse de un copil neindemanatic. Eram nervos si citeam cu absenta randuri dupa randuri. Stiam ce vo gasi acolo : moartea unui povestitor.
Eram obosit, am tras obloanele la ferestre si am asezat scrisoarea intre paginile unei carti uitate de mine pe noptiera din dreapta patului, acolo unde tin ca un stindard o veioza mica gata oricand sa-mi lumineze in serile lungi pagini dupa pagini. Era o carte mare, cu cateva ilustratii intortochiate pe coperta peste care trona un titlu grosolan si inca nepriccept de mine : “ Cu cartile pe masa†.
Jucam si eu o carte, nu o aveam in maneca, ascunsa ca la jocurile de macaoa sau tabinet, ascunsa acolo ca sa imi aduca gata “castigul†ca o ironie a sortii. Trisam constient in fata destinului cu mine, ma minteam prin inocenta perfecta de a schimba pe la spate “o dama de pica†cu un “Juvetâ€. Prefram in schimbul unei dame un barbat strain de afectiune dar care imi va aduce castigul pe masa. Voiam sa castig in fata mea,chiar daca asta presupunea sa trisez, sa ascund in mine, nu sentimentalismul feminin care imi predomina imaginea “mameiâ€: femeia integrata in societate, puternica, femeie, dar pregatita sa faca concesii si compromisuri, asiguarndu-si castigul prin alianta cu “Popa†de negru si “Asul†de aceasi culoare. Nu puteam, judecat batalia cu mine dupa aliante, renuntand la “damaâ€, renuntam la o stare de slabiciune si imi asiguram deminitatea prin a fi “barbatâ€. Suntem lipsiti de alegere in fata destinului atunci cand ne nastem dar putem alege “trisand†sexul cu o personalitate demna sau nedemna de noi. Prin “mama†am cunoscut slabiciunea si sentimentul, ma induiosam cu orice prilej, eram fin, stiam cum sa ating atat cat sa nu produc rana, stiam ca pot cu sanul sa adorm in bratele mele o dezamagire.
***
O tineam la vedere agatata de primele doua degete ale mainii mele, strivita sub linile amprentelor. Cartonata sau nu, imi provoca dispret imaginea “Valetului†, ochii lui creionati, machiati erau prea feminini in comparatie cu barbia scobita si ascutita ca un ciot de tulpina de brad taiata iarna. Imbacamintea grosolana, de serbare, inchega o nedorinta trupeasca. Nu puteam fi niciodata “valet†si totusi am ales asta, am ales sa renunt la o poveste feminina si am pus in locul meu un barbat scund cu parul cret si cu trambinta lipita de gura. Eram tanar barbat care nu intelegea sentimntul, procupat de vanatoare si insetata de victorie. Si am ucis din mine Povestitorul care ascundea in pelerina vorbei o voce duioasa care uita sa imi prezinte “mizeria†lor (a oamenilor), aratandu-mi ca pot “sta un jocâ€(ori de cate ori pe “masa†jucatorul de langa mine imi arata cartea cu numarul patru), se intampla sa stau chiar si doua jocuri, trei, iar alinantele le trageam dintr-un set de alte carti(asa cum viata iti aduce pe masa oameni pe care nu iicunosti dar esti obligat sa-i ai in mana) ; prima mana este cea mai usoara, apoi incepi sa iti creezi strategii si cand te crezi in varf esti “tras in josâ€de un popa de pica si unul de trefla, un saptar de care nu aveai nevoie niciodata si acela e de carou, iar tu cauti in tine “juvetele†sau orice “spatie†prin care sa anunti ca schimbi in inima rosie, apoi strigi macaoa, si arunci cand iti vine randul “dama de picaâ€. Niciodata nu poti incheia un joc cu cartile pe care le ai in mana, uiti de strategie, cauti in cartea din mana un vinovat si il gasesti. Defapt nu aveai nevoie de o dama, tu trebuia sa fi “juvete†sa poti incheia primul mandru. Trisez si schimb “damaâ€, povestea ieftina a unui destin ales cu un “tanar†care, la sigur devine crescator in numarul de “carteâ€, complementar in “culoare†si incheie jocul.
Asa am plecat de la masa, am inchis scrisoarea si in locul povestitorului am preferat sa devin o poveste. Nimic nu era real pentru trisam cu mine. Asul din maneca devenea singura mea scapare din fictiune in real.
Cand m-am trezit, eram tanar, parul si hainele erau de sarbatoare iar de Emil si de mine nu mai stiam nimic, aveam alta identitate. Trebuia poate sa rezolv ceva si cu originea mea, sa transform dama de pica intr-o femeie care nu m-a dorit niciodata pentru ca astfel sa nu fiu acuzat ca am ales. Ce am ales?

- O alta poveste !





Pentru ca imi doream foarte mult sa fiu un povestitor, am inceput sa-mi fac cronica nasterii mele. Hotarase “cevaâ€, “cineva†din mine sa devin la fel de Ireal pe cat sa par Real.

Incerc sa scriu de mai bine de 10 zile…sa fie chiar doua saptamani de nescriere. Incerc din rasputeri, mi-am cumparat si un scaun inalt pe care l-am proptit de geam, asa umbra lui imi va acoperi fata asta plina de vene negre. Sunt un fat, nu pot avea culoare, iar membrele sunt la fel de incete ca si gandurile. Gandesc trebuie sa scriu ceva rapid ca eu sa pot capata culoare.
De 10 zile, sau poate, de doua saptamani nu am dormit pentru ca vreau sa scriu. Si nu am scris nimic.


NIMIC

Rusine sa imi fie. Rusine sa ii fie mainii mele, pe care am certat-o azi. Nu am rezistat. Am luat mana dreapta cu mana mea stanga si am lovit-o cat am putut de tare cu usa metalica, cu ciocanul de fier, pana am strivit-o de podea iar apoi in nervi de creatie am sarit cu picioarele pe ea. O vedeam cum zace, acolo jos, neagra si cu pete de durere. Nu ma durea. Mana mea era mana “Omului de Otelâ€.

Cand eram mic, am fost atras de povestea omului de Otel. El niciodata nu a simtit ca se pierde, ca pierde o “batalieâ€(tot timpul era pe un camp de lupta) insa avea nevoie de pompe de ulei ca sa nu rugineasca.


Imi place sa cred ca o jumatate din mine este “otelita†si ca cealalta jumatate este un “ghem de ateâ€, ce ma leaga la gura, ce imi infunda urechea cu vocile mamei, ce imi coase pleoapele ca sa nu vad, si asa se produce somnul...Ma simteam “povestit†pentru ca somnul imi incetinea miscarea circulara in jurul aceluias gand: “primulâ€

E noapte si nu vad nimic. Ma inund intr-un pat cu perne de stain rosu. Vantul se propaga pe sub talpile patului si parca sub mine horcaie o familie de gandaci negri. Gandacii o duc bine, sunt mari, grasi, luciosi, cred ca au mancat tot ce aveam eu sa fiu mai bun. Au mancat si mana mea dreapta, au mancat bucati din creierul meu, au mancat si au baut grasime de otel si sange de vata de sticla. Eu nu am sange, eu am in vene o substanta care te imbata. De multe ori imi beau propriul meu sange de sete. Intr-o seara am baut tot sangele meu...Iti aduci aminte? Eram pe marginea patului si tu ma sarutai cand apunea lumina lampadarului sub pat. Iti aduci aminte?

“Nimic!†– un gand repetativ care imi ingroasa scrisul pe o coala de hartie.Imi aud acest cuvant “ nimic†in vene, de la picioare pana in varful capului, ca pe un ecou spart. Inchideti ochii si hai sa ne auzim cu venele urechii.Eu iti dau de la mine un capat, tu imi dai capatul tau si apoi: liniste.

Pauza

- Meditez, mama !Am spus ca meditez. Nu, nu vreau sa mananc nimic…
Nu imi aduc aminte de mama. II stiu vocea stearsa, inregistrat pe marginea unei benzi negre de magnetofon. O aud cum imi spunea la nastere « - e baiat ! », apoi cand am crescut m-a indepartat usor, usor catre o alta usa si mi-a spus ca niciodat nu trebuie sa o vad, Este o femeie urata. Atunci am prins cartea de joc intre palme si m-am rugat sa o pot tine minte. Astazi o port in buzunarul drept al camasii.Mai am si cartea « juvetele » care imi aduce castigul, dar atunci cand ma simt vinovat ma gandesc la ea. Imi aduc aminte cand mi-a spus privind printr-un paravan : « Sa fi un om corect ! »
Nu as putea niciodata sa ii implinesc dorita, sunt un trisor cu mine insami.

Suntem doar noi doi, eu – cartea – tu, si ecoul asta spart produs de esentele umane si pe care uneori le asternem pe hartie.
Deschid carapacea mintii mele si vad ca au trecut alte doua saptamani de cand am pus capul pe perna.
- Am pus capul pe perna ? Nu. Nu am pus capul pe perna, perna a pus capul in capul meu. Am stat treaz, 10 sau doua saptamani ca sa scriu ceva. Nimic. Apoi perna imbracata in roche de satin s-a asternut infundata pe acolada urechii mele lasandu-ma fermecat de o apa, de un tremur, o ameteala ce ma acoperea in valuri reci si calde...
Timp de trei sau patru saptamani si trei zile, fa socotela, doua saptamini plus 10 zile, egal 3,3, deci un numar de X ore pierdute pe seama unui scris. Eu nu mai scriu. Pa. Imi iau pelerina si plec in lume. Ma simt de nepovestit, parca nu as avea un inceput.

- Buna. Nu am stiu ca esti aici. De cand ma astepti? mana imi zace proptita pe spatarul scaunului din geam si ma priveste cu degetele incruntate. Mustata ii falfaie in geam.

Privindu-ma de aici de pe marginea scaunului cum stau cu mainile bagate in gingiile obrazului, cautand raspunsuri si incercand sa le astern cat mai repede pe hartie, la fel de repede cum asterni cuvintele intr-o scrisoare care iti este destinata, si cyum tot la fel de repede cum uiti gandul, cuvantul, mi se face mila de mine. Nu imi pot vorbi pentru ca nu ma pot asculta. In jurul “meuâ€, si-a asezat zeci de oglinzi, ca pe niste pazzal-uri gigantice, incetrcand sa isi vada cu coada ochiului cat mai multe colturi ale trupului sau. In zadar incearca sa-si descrie faptura, mintindu-se, inventand corpuri de la o pagina la alta, se simte mai slabit. Paginile sunt rupte cu repezeala si arse in cuptorul din spatele lui ce ii incalzaste coloana vertebrala. Nu imi inteleg faptura asta stramba, cautatorul asta din mine are scrie fara incetare despre ceva ce nu exista. Ca pe o scena de teatru, isi inventeaza dialoguri cu mana sa, care capatand forma unui cap in umbra produsa de lumina pe un perete, se dilata ca pupila unui ochi speriat. Dialogul devenid unul tragic, macabru pentru un copil ca el, ca mine.

-Vreau sa te strang de gat!

- Simplu si gata, nimic mai mult ? Ma strangi ?Mort eu, si tu vie ? Esti obosita, mai bine te-ai intinde putin la soare ! imi interzice gura mainii.

- Soare? Se incrunta mana. Soarele nu e pe cer!
Disperat imi indrept privirea in geam si vad intuneric, puteam sa jur ca era zi cand am rupt mana din mine.
- Cine dracu a ascuns soarele, acum, cand eu ma dau de ceasul morii, cand sunt cu mana in gat si cand amortita ma ameninta intr-o betie ciudata...†te strang de gat ! â€

APRINDE SOARLE CAT TIMP LUNA NU BAGA DE SEAMA CA EU SUNT ECOUL MINTII TALE SI GASESC ACOLO UNDEVA : NIMIC...MIC....IC..IC....C....CC...CC...C.


alte puncte de suspensie. intotdeauna doua ramase in urma mea.

M-am nascut mic. Eram prea mic pentru soarele asta. El e mare si calduros. Cu capul bagat in in ecuator si cu mana pusa pe polul nord ma lasam induiosat de bratele lui solare privind cu ochii verzi direct in Occean. M-am nascut, asa cum sunt azi, mic, din burta mamei.
Locuim aici de multa vreme. Impartim acelasi pat si ne purtam ca sot si sotie, eu si burta mamei. Mama nu are mate curate. Matele ei lungi ma strang de gat si nu imi dau drumul, eu vreau sa fug cu toata forta din bratele matelor ei pline de mancare, dar nu pot. De cand scriu am legat matele de lustra si le mai gadil din cand in cand.
“Ha- ha – ha.. matele imi zambesc.â€
In burta mamei am pus suluri de hartie ca s-o fac bombata.
Bombata. Bombata. Bombata. Cu cat pronunt mai des cuvantul asta cu atat imi seamana mai mult cu o bomba, burta mamei.
Ploua. Sunt venit acasa de cateva ore, ne-am intalnit in oras la “Berarieâ€, am discutat si apoi am plecat. Tu ai plecat primul. Eu am platit si am plecat al doilea. Burta mamei a plecat ultima. De atunci nu am mai vazut burta aia. Si port cu mine un cutit mare ca s-o sparg, sa-mi iau de acolo zecile de harti scrise cu mana dreapta. Am scris acolo totul. Totul. In casa linistea coboara pe trepete in pasi de pisica zgibulita de un esec alint. Pis...pis...pis...pisss! Privirea ei imi indulceste un san murdar de carbunele unei iubiri pe care vreau s-o uit. Ma uit si eu la sanul pisicii. E un san patrat cu forme geometrice bine puse la punct. Latura este de 2,3 cm. are o diagonala egala cu Tropicul Racului pazit de strajerul oceanului.
Scot cutitul si in dans de noapte caut sa ucid pe mama, pisica
-Cum, nu stii dansul ? ma reped cu vorba in mana ce nu vrea sa asculte scrisul. L-am dansat impruna in seara cand tu aveai pelerina aia verde. Eram impreuna de cateva ore. Nu erai femeie, nu erai barbat...erai tu. Doi la stanga, trei la dreapta, unu in spate.
Stop. – si il infing in burta pisicii. Si scormon cu rautatea unui copil pana ce gasesc ceva. Ceva. Ceva trebuie sa fie aici. Am scos intr-un lighean galben, puf de mata, mate mici, oase si cateva capete de pisica, am scos miorlaitul, am scos si torsul…
AM SCOS !!!

Sunt obosit si nu mai vad nimic. Am lacrimi in ochi si nu pot sa vad nimic, totul pare identic cu o imagine de sub apa. Cu mana alba pipai printre ruinele stomacale ale pisicii ce tremura din cand in cand sub privirile mele, si nu dau decat de cald si de vene adevarate de sange, sparte de degetele mele grose ce trag cu coltii jupuind animalul. In coltul pieptului pisicii, dupa un dulap am gasit torsul vremii cand m-am nascut eu. Am gasit burta mamei inghitita. O scot si o pun cu mainile rosii pe scaunul din fereastra si plang.
Mana neagra imi strage lacrimile.Lacrimile sunt o inventie a omului de peste 2000 de ani. Ele au fost inventate de Iulius Caezar in 43 i.e.n cand un cutit sau doua, trei , patru si gata …i-au ucis pisica din spinare. Iulius Caezar a plans mult dupa pisica lui…o chema TRADARE.
Tradarea s-a facut cat un balon. Cand el se umfla trebuie spart, pentru ca alte pisici tradatoare au nevoie si ele de manacare. Nu imi aduc aminte sa fi cunoscut o femeie care sa nu fi plans de teama ca a iubit. Iubirea o asociez cu pisica pentru ca sunt la fel de lacome si delicate dar extrem de parsive.
Am scos burta si am privit-o multa vreame. Am privit-o pana la saturare apoi cu gandul rece am spanzurata cu propriile ei mate si am aruncat-o la gunoi. Mama e la gunoi. Mananca cainii din ea,acum.

Bumm. Am scos burta si am lasat sa explodeze miile de ganduri asternute pe hartii albe. Un covor alb cu scrisuri negre se asterne pe intinsul privirii mele. De doua ore ma plimb printre vene sparte oculare pasind apasat pe albul ochilor mei tinand de mana o gaza. Gaza asta are peste saptesprezece ani. Ne-am intins amandoi pe bratul meu si acum sub patura degetelor mele verzi ne dezbracam cu doua macarale galbene. O sarut pe degetul mic. M-am nascut mic, e normal sa fiu atras de ceea ce e mic. O sarut pe tampla. O sarut pe cot. O sarut eu, si ea ma saruta. Ne dezvelim incet, asa cum ramele se dezbraca de haina lor cand se taraie pe pamant. Facem dragoste fara sa ne spunem nici un cuvant. Imi place sa tac. Pentru mine doar mainiile vorbesc. Ele au un dialog ciudat intre ele, una face asta, cealalta face aia.
Punct ! Pauza. Trag cortina si las imaginatia voastra sa debordeze in tainele actului sexual. Tema pentru acasa : faceti dragoste pe albul ochilor vostrii, langa iris. Ne vedem peste o ora, acum va las sa va frecati ochii cu mainile.

-Iubesc femeia…de alta data. Iubesc femeia...
Mmmmnn...mmmmnn. Radio Romania. Ploua si mana mea e stricata. Am legat-o cu panza de paianjan de calorifer si acum astept sa se trezeasca. Totul e static. Nimic nu misca in camera asta. Nici eu nu ma mai misc.
-Stai. Imi aprind tigara...Ai un foc, cititorule ?Aprinde paginiile astea si … Ard. De cand ti-ai dat foc la casa, un fum groaznic imi bantuie mie acum mintea. Am fumuri in cap.
- Capul imi este fum sau fumul imi este cap ?

Nimic mai simplu : » TAIET-I O URECHE SI VEZI DACA AI TAIAT FUMUL CU CUTITUL » ! asta scrie pe un biletel aruncat pe geam. Geamul s-a spart. Odata cu geamul s-a spart si capul meu. Pe cioburi de geam curg acum, cibori de fum. Pe fum pot citi cu litere mari :â€sangeâ€
Asta imi da mie dreptul la existenta. O piatra? Un geam spart si o piatra? Radio Romania, un geam spart si o patra ?

Revin cu o explicatie.
Piatra este forma mea exteriara, artizanal construita din tipologii umane, lasata sa faca urme pe vechile caroseri de personalitati pe care le preluam de oriunde, din cafeanua unde tocmai am vazut un amorezat, din tramvai unde am zarit un om sobru, de la cofetarie unde doamnele se amuzau pe seama bulinei rosii din frisca, etc. etc. etc….
Piatra crapa capra…capul, NU.
Nu.
Nu...nu ...nu...nu...niciodata capul meu nu spune: “ DAâ€

Geamul spart nu are nici o relevanta existentiala. El are proprieteta de a fi transparent, asa cum tu lasi sa se vada un sentiment , o atitudine, o strare in genere, iar cand piatra altuia( caracterul sau de suprafata, actoria de zi cu zi) loveste in taian simturilor tale, atunci TE SPARGI
TE SPARGI. Si ramai cioburi. Esti spart, transparent de spart. NU MAI EXISTI.

Radio Romania.
Anunta ora exacta. Este 10 fix, urmeaza stirile. Perioada mea de timp, existenta mea este raportata la ora 10 fix, si nu orice fel de ora, ora data de Romaia Radio.Exist pentru ca ascult Radio Romania pe zece mii de meridiane si asta ma face puternic, ma face sa cred ca sunt aici, si acolo la tine in casa... uniti prin unde Mgh.

“ ROMANIA SE AFLA IN PRAGUL UNUI COLAPS FINANCIARâ€,
anunta stirea. Colaps financiar pentru Romania inseamna colaps finaciar pentru mine. Colaps economic. Nu am bani, deci nu mananc, deci nu scriu, caci nu ma pot hrani, si in final mor aici cu capul in perna si cu mana zdrobita pe peretii Romaniei.

MOARE RADIO ROMAINA ....MOR SI EU....


FARA RADIO ROMANIA , NU MAI EXIST!

Am de gand sa inghit difuzorul asta si sa pun in mine fire de contact.

ASA STIU CA POT TRAI LA 10 FIX.


Cand eram mic ascultam la radioul vechi din geamul de la bucatarie ore intregi piese de teatru jucate radiofonic. Acum cand imi vad capul lipit nebun de difuzorul radiolului asezat cuminte langa o vaza cu flori, parca aud vocile actorilor ca pe niste surane nebanit ce imi optureaza timpanul, jocul lor actoricesc sustinut de voce imi implementeaza pe iris o miscare reala aleasa de un regizor al mintii mele.
De o macara atarna visele mele. De o alta macara atarna visele tale. Noi ne zbatem in funii de betoane cu piepturile si ne sarutam in carlige metalice strabatand muntii atinge rilor fara petale. Nici florile, nici valuri spumegande nu le vedem de aici din gaura camerala. Stam cu un etaj mai sus fata de toata lumea. Nimeni nu ne cunoaste. Nu cunoastem pe nimeni. Suntem mere si gutui, cand toamna ne surprinde goi in pat. Suntem branduse primavara cand imbratisati dezghetam primele sarutruri dimineata. Ma gandesc sa-mi scriu povestea pe marginea unui interviu. Eram adolescent si am simtit ca imbatranesc iar pe ea nu o pot avea decat batran fiind.

- Ea imi facea cafeaua !

- El imi piaptana parul cu buzele si apoi ma gadila pe spate in timp ce ii fac cafeaua.


PRIMA SCRISOARE DE AMOR…

- Ciudat, imi aduc aminte ca eram prins in jocul asta. Eram cuprins de teama si ma simteam copil, asa ca am scris cuvinte nemasurate pentru mine, nu stiu, pentru ea. Am scris cu penita asta,un deget tocit de alte cuvinte, pana ce unghia nu a mai putut zgaria nici un petec de hartie. Apoi am inmanat-o.

- Am prins-o in fiorii unei dimieti de noiembrie cu ghiarele si am citit-o pe nerasulflate jos in pasaj la Eroilor. Mirosea a dragoste. A adolescent as putea spune. Mai vreti cafea?
Pauza.
- Apoi am paturit-o bine si am bagat-o la san.Ma lovea cu colturile ei acolo, dar o simteam fierbinte, atat de fierbine...Cand am ajuns acasa, aveam o pata patrata pe san. Ploua. Am deschis-o incet si ...Nu, nu plang, dar nu stiu ce s-a intamplat. Parca eram blestemata. Pe hartie nu mai scria nimic. Nici un cuvant. Stiam ca nu a disparut dragostea, stiam ce scrie acolo, dar nu mai era nimic scris acum. Sanul insangerat de iubire a pierdut prima scrisoare de dragoste.
- De amor.(revine vocea din difuzor molatec)


- Da, am scris ceva, in ea. Stiu asta. Poate ca a pierdut-o. Poate ca nimic din ce avem azi, nu trebuia sa fie scris. …predestinat in iubire ! Am recitit ciornele.(Sta calm sprijinindu-si spatele de patura ce imbraca un fotoliu, langa care se poate observa o masuta mica, pe ea sta o ceasca de cafea)


- Ciorne de iubire ? (mirata) .Nu, nu stiam asta. Poate ca a exersat in iubirea pentru mine. Nu, nu-l condamn, dar...Credeam ca a scris ce simtea. Era un tremur in scrisoare.(cu o dezamagire in voce)

SCRISOAREA GASITA.

Scumpa domnisoara,

Sunt leagan si tu esti o creanga de liliac alb ce se plimba in bataia vantului, cu parfum de femeie. Sunt innebunit dupa dumneavoastra. Clipe de amor as consuma asa cum vantul saruta- ti fruntea cu picuri de matase alba. Nici o ploaie nu poate sterge chipul tau din geamul de unde te urmaresc cu inima sparta de iubire. Nu pot sa dorm, nu pot sa fiu treaz : oh, vis care imi esti !
De as fii o foaie alba, eu te-as umple cu mii de cuvinte.


SemnEZ CU Amor
( o recita un actor din spatele cortinei)


- Am ajuns s-o urmaresc zi de zi, pana ce seara ne daspartea o creanga de liliac alb. Lasa pe treptele casei sale o fasie de flori albe, iar eu le furam, apoi dimineata le schimbam.( actorul este imbracat soldateste, sta drept si priveste cu coada ochiului spre geam)

- Dimineata alergam nelamurita dupa flori. Gaseam in fata casei mele flori matinale, reci de racoarea diminetii cu clepsidre de gheata pe buzele petalelor. Le luam si le bagam cu mine in pat, sa se incalzeasca. Cand am primit un trandafir rosu m-am intepat. Aveam tepi in palma si pulpele imi erau sangerate.( zambeste)

- Niciodata nu i-am trimis trandafiri.

- Da, zilnic ma zvarcoleam cu florile in pat. Ma inveleam cu ele, ma mangaiam…pana am sangerat. L-am urat cateva zile.

- Niciodata...Nu voiam sa fiu indiscret. Liliacul mi se parea intim, era o floare nascuta pentru noi. (intrebator isi arunca privirea catre ceasca de cafea)Da, am continuat sa-i scriu. Scriam ca un nebun. Nebun... Am scris si poezie.(priveste in gol)

- A scris mult. Primeam scrisori legate la un picior cu un bulgare de piatra cu o sfoara. Le gaseam pe geam agatate.(scoate din buzunar o farama de hartie ingalbenita)

Scump trandafir,

Cand dimineata ma trezeste, alerg spre tine. Vin sa-ti invelesc somnul si sa-ti zambesc la margine de zi.
Buna dimineata !

Semnez CU Zorile

- Este femeia ce o iubesc. Nu, nu mint. Nu cred ca as putea sa-mi imaginez o dimineata fara ea. Nu cred ca am mai avut dimineti lipsite de prezenta ei. E asa, un sentiment racaros si parca totusi cald...(se aseaza mai comod in fotoliu)
- Ne-am sarutat prima data dimineata. Atunci cand rachete cosmice desenau pe norii cerului cu pasteluri calde. Perdelele inimilor noastre se zbateau in valuri de dorinta. Asa, ca am apucat capusorul ei in palme, am suras, era atat de mic. Cu varfurile mainilor cuprindeam obrazul si buzele imi doream, si atunci am gustat din carminul carnii gurii ei.
Imbratisati am prins zorii defranati. Era incolacita in jurul meu. Ma tinea strans de gat si chiar daca nu puteam sa respir, chiar daca nu ma puteam misca, stateam acolo prins in cearceaful trupului ei dezvelit si bine arcuit.
(zambeste)Curand am baut impruna prima cafea. Un cub de zahar? Am uitat sa intreb, ma scuzati.
E o cafea buna, am primit-o din Turcia. Un bun prieten de al meu e arheolog acolo, si imi mai trimite boabe de cafea. Saracul, face si el ce poate.Dimineata am prins de veste ca ploua. Venea toamna peste noi. Trecuse deja un an. Nici nu banuisem ca a trecut un an, iar noi in tot acest timp am stat ca racii sub apa, sub plapuma, sub primavara, vara...
Nu, niciodata, nu i-am trimis trandafiri. Inteapa iubirea. Asteptam cuminti sa vina luna liliacului, cand apare.
- Timpul a curs, dar nu regret.(si totusi pe fata lui se intrezareste o urma de regeret)


- Este barbatul cel iubesc. Nu, mint. Il iubesc si pe tata. Iubeam sa-l vad acolo, in colt pe scaun cu privirea tinta pe geam miscandu-si buzele, in semn ca se gandeste el la ceva. Tata era locotenent. Cred ca am avut si dimineti cand imi doream foarte mult sa fie langa mine. Dormea pe unde apuca, chiar si acasa daca era, el dormea in birou cu capul pe hartiile lui. Aveam un sentiment racoros si parca inghtul trupului lui ma facea sa devin de gheata.
Ne-am sarutat la bal. Intr-o seara, familia mea a fost invitata la Capsa, acolo l-am intalnit prima data. Stiam cine e, dar atunci am facut cunostiinta. Avea privirea rece, cruda as putea spune. L-am sarutat pentru ca imi era frica de el. Fara nici un echivoc, cu bratele lui slabanoage, dar puternice, mi-a apucat barbia si mi-a spus: “ saruta-maâ€. Ce sa fac? L-am srutat. Buzele ii erau la fel de reci ca privirea.
Intr-o seara, a venit la mine, nu stiu ce a vorbit cu tatal meu, stiu doar ca in doua ore ma aflam de bratul acestui barbat, plimbandu-ma prin Cismigiu. In seara aiai am inoptat la el. Dimineata plangeam pe un colt de scaun. Imi era rusine de mine. Nici nu voiam sa-l vad.
Incerca, el , in zadar sa-mi spuna ca mai bine ar fi sa bem o cafea buna, eu il uram. Ah, am uitat. Sa va aduc lingurita? Un prieten, de al lui, ne trimite seturi de tacamuri din Orient. Argint. E detasat acolo de sotul meu, in treburi arheologice, probabil se simte obligat sa ne trimita ceva. De asta nu l-as numi, prieten.
Seara de seara, incercam sa cred ca e o chestie de timp. Nu intelegeam de ce nu-l accept pe acest barbat. Asteptam sa treaca o zi, o luna, un an…pana ce apareau pe coridor trandafirii. In fiece vara zaream pe masuta din coridorul casei un buchet de trandafiri rosi.
Regret ca nu stiu cine e cel ce imi lasa trandafiri. Regret ca timpul a curs si eu m-am scurs odata cu el.
Nu, nu am aflat niciodata !

SCRISOAREA LEGATA DE BUZELE UNOR TRANDAFIRI.


Scumpa Doamna ,

Raman aici in coltul casei tale, o urma de astepatare. Astept si azi aceasi pelerina sa curga pe gleznele pasilor dumneavoastra prin fata mea. Este adevarat ca nu v-am putut uita. Imi cer scuze, in cazul in care florile pot aduce rani, asa cum eu am adus rani geamului dumneavoastra uitat deschis, dimineta dupa dimineata, deschizandu-l cu palmele manjite de amor si dor...
Sunt uluit, vazand cu ochii cum trece timpul si niciodata frumusetea dumneavoastra nu se lasa inghitita de clepsidre nisipoase...
Doar trandafirii se ofilesc, doar timpul trece, dar iubirea mea pentru dumneavoastra ramane eterna asa cum si beatitudinea chipului dumneavostra ramane sa ma farmece in somn.




Semnez CU Eternitate















....un accident!(pierdut cu privirea) Banal. Am ramas fara ambele brate si asta simt ca ma dus la pierzanie.(isi priveste coatele cusute cu ate negre, putrezite) Nu stiu ce s-a intamplat, parca am pierdut totul, mangaierile, atingerile noastre jucause...Eram obsedat de mine, nu ma puteam imagina cu mainile amputate. Fara nici o posibilitate de a ma agata.
Erau zile cand voiam s-o apuc intr-un fel, sa fac ceva, dar ma simteam ... fara maini, fara ajutor. Nu puteam sa iau nici o decizie.(intrebator) De ce as fi luat o decizie ? Nu mai puteam rupe flori. Si, de ce, as rupe, acum, flori ? Am vazut cum este sa nu mai ai o bucata din tine. Cred ca asa sunt si florile.


- Refuz sa vorbesc despre accidentul sotului meu. Un chin prea mare pentru mine. Parca sunt blestemata.(ii dau lacrimile, dar refuza chipul sa-si recunoasca suferinta)


- Ea, a stat zi si noapte langa mine. I-am spus intr-o dimineata sa plece, sa ma lase dracului in pace. A refuzat. Atunci am constientizat cat ma iubeste. Scria pentru mine, aveam lucrari importante de terminat. Mergeam impreuna la scoala, si asta timp de vreo doi ani, eu tineam prelegerea, iar ea scria la tabla sau corecta lucrarile studentilor.
Ma spala, si lacrimile ei curse, pana la mediana barbiei, ma clateau in stil divin.


- Il urasc in unele momente. Il urasc pentru ca ma face sa plang. Intr-o zi, ma aruncasem in bratele unui bancher de la Capsa, numai ca sa-i fac inadins. M-am culcat cu un om pe care nici nu il cunosc. Am simtit cum sunt atinsa intr-un chip strain mie.(stinge tigara intr-un fel apasat) Acela imi rupea carnea, ma punea sa stau in toate pozitile si apoi satisfacut se stergea cu trupul meu. Ma tratase ca pe o curva. Dimineata nu am gasit cafea facuta…am gasit bani pe noptira.


- Intr-o dimineata, a venit bucuroasa de la maica-sa cu un pachet in brate. Imi cumparase cele mai noi carti.(mangaie cu podul palmei cartile cumparate)
Am sarutat-o pe frunte si i-am multumit. Era atat de rosie in obraji, cand i-am spus ca a sunat maica-sa in seara aia...Nici nu mai stiu cum a ramas, stiu doar ca am umplut o biblioteca intreaga de carti. Sunt fericit(o lacrima tatueaza falca stanga a chipului de barbat)


- Preferam sa fiu bona unui ciung, manjindu-mi mainile cu rahat, dacat sa plec si sa ma plimb ca doamnele adevarate.

ADEVARATE

ADEVARATELE DOAMNE SE PLIMBA SEARA CU TRASURA SAU CU MASINA.

- Seara, eram o doamna de moment. Ma plimbam cu masina. Acum nu mai eram bona, eram la serviciu. Cel putin asa stiu ca i-am spus.


- Mi-a spus ca s-a angajat, intr-o zi, la fabrica, spalatoreasa, si ca era in schimbul trei. Lucra numai noaptea. La cateva zile, aveam alte carti noi si colorate in casa, iar ea se parfuma numai cu “Clasicâ€, “ Piano†, avea toalete neinchipuit de frumoase. Imi spunea ca le poarta pentru ca oricum le spala la fabrica, si ca nu erau ale ei. Ii statea superb.

(cu dispret pe fata)
- Particular. Singur. Obligat in plata. Scula SAU INVENTIE DE BATRAN. Obscenitati.Astea erau cuvintele universului meu. O lume neagra. Dar aici am intalnit tot felul de oameni. Bogati sau trecatori cu bani in buzunar. Duri sau tematori. Ma puneam in geam si fumam o tigara, doua, trei seri, noptile le ardeam in iubire si tigarile in planset.
M-am apucat in scurt timp de cand m-am “angajatâ€. Fumam chiar doua in cazul in care in pat statea lipit de perne un bosorog cu contul gras. Erau inceti in pat si iuti la plata. Apoi dezveleam curios de lent, profesionist as putea spune piciorul si lasam sa imi cada pantoful. Ei se ofereau, cum numai un barbat bine crescut poate s-o faca si excitat, sa mi-l puna in picior. Si o faceau bine. Aprope ca era sa cad de vreo doua ori de la geam. Apoi rochia o desfasuram in jurul unui trup barbatesc nou. Nou de fiecare data. Refuzam sa ma culc cu acelasi barbat de doua ori. Exista riscul ca a doua oara sa uite de mine.(cu capul plecat) Nu, nu imi pare rau. Am fost satisfacuta pe toate planurile.
Sentimente?(isi lasa sa i se vada gingiile) Razi de mine ? Nici nu incape indoiala. Nu mai stiu ce este aia iubire, nici ura, totul se reduce la un standard de indiferenta.

- Vrei sa te culci cu mine? (se uita fix la barbatul imbracat soldateste)

(mandra)- Vezi, totul e atat de simplu. Nimic nu ma mai misca. Ma pot transforma repede dintr-o femeie iubitoare intr-una care se preface ca iubeste. Nici nu stiu unde ma mint. De multe ori am impresia ca imi mint barbatul. Ca sunt curva lui si nu a lor.



(sprijinit cu mana pe marginea geamului refuza sa se uite catre public)

- Am intalnit-o seara la hotel. Era strident machiata. Avea paiete si purta in jurul gatului un colier prea greu, prea fals pentru ceea ce era ea. Fumez. Palete de fum inconjoara privirile noastre ce interactioneaza. Nu vad decat ca piciorul ei se dezveleste intentionat lasandu-ma sa ma scufund peste pulpa ei cu calde atingeri de un vis nepatat. Ma simt barbat, liber, ma simt cu bani si simt ca o pot avea acum. E o femie ce voia s-o “consumâ€, subliniiiez acest cuvant. Carminul buzelor ei este intins bine. As jura ca este un tablou renascentist in fata mea. Colierul isi face carare intre sanii ei tari si usor ascutiti cat sa nu te agati cu buza de sfarca, cat sa nu te intepi cu podul palmei atunci cand ii mangai, protejandu-i de evantaiele rasaritului.
Am chemat-o la mine. I-am spus sa ne plimba si a refuzat. Nu puteam accepta un refuz. I-am spus ca poate doreste ceva de baut. Nici o grija, femeia statea in fata mea fara prejudecati si gusta delicat din cioburi de pahare manjite cu vin rosu. Nu am terminat niciunul de baut tot, si in cateva momente eram impreuna imbartisati in satinul patului.


- Dimieata nu am gasit nimic pe noptiera. Nici un ban. Un sfant ceva?. Nimic.?
Nimic.

In jurul nimicului asta, statea cuprins de teama un trandafir rosu.

- In timp, prezenta ei acasa a inceput sa fie din ce in ce mai rara. O vedeam dintr-un colt scobit cu unghiera, acolo, unde misunau gandacii de bucatarie, pe care-i fredonam cu frenezie. Era fericita. Canta!(ridica un deget in aer) Ea niciodata nu a cantat. Se imbraca, acum, altfel, parca avea intalnire. Parfumul ei schimba intreaga poveste. Ma simteam singur. Stiam ca nu eu sunt cel pentru care se aranjeaza. O masina neagra, un Ford, parca, seara de seara in fata casei mele. Fumul de trabuc inunda strada, iar eu ramaneam inecat odata cu strada, uitandu-ma dupa urmele neveste-mi, care se urca, se arunca in bratele unei masinarii cu fum.


- Trupurile noastre se incalzeau inca de pe bancheta din spatele masinii. Intodeauna ma punea sa stau dezvelita. Ma placea, dar simteam si un soi de pervesitate in barbatul asta.


- O uram. Stiam ca e o curva. Nu ma puteam uita la ea. Ma simteam manjit cu parfum ieftin, cu saruturi reci si false. Aproape ca regretasem toti trandafiri saditi cu zgarituri pe holurile casei ei. Fumez. Fumez. Totul era un joc, pe care nu-l mai voiam. Nu imi placea. Pahare de vin rosu, lichior, pata pe pulpe carnale, imbratisari parfumate cu saruturi deocheate, iar le final un gust amar. Fiecare dimineata, timp de un an de zile ma dezvelea si imi arata in pat o femeie urata.
« - Vreau sa pleci de aici ! » Repetam zilnic. In fata zorilor, in gandul meu, in oglinda. Cand o imbratisam, simteam ca nu mai vreau, dar nu spuneam nimic. Taceam si continuam s-o am. Pana cand? A cui este femeia asta din bratele mele? Intreaba cineva de ea acum?

- Il vedeam indepartandu-se de mine. Acum, aici, pe fotoliu, gol langa mine, la picioarele mele sarutandu-mi cu degetul mic glezna, in timp ce degetul sau mare era preocupat sa sature tigara in tabachera din argint pe care vedeam o reprezentare hazlie a lui Apollo. Nu am sa inteleg niciodata legatura dintre tabachera si zeiatate. Cadeau firimituri de scrum pe timpul nostru si el nu mai era pe fotoliu, era prins cu mana de coltul camerei, cu gura deschisa. Respira intregul meu fugind fotografiat pe holul hotelului. Ma intrebam daca sunt eu de vina, daca o farama din carnea mea a putrezit. Femeie sau hoit?

Tac – blitz : fotoliul umbreste forma lui matura de barbat satul de femei.

Tac – blitz: - esti o curva, nimic mai mult!

Tac – blitz: - ma scarbesti! inchide usa si pleaca. Ii simt pasii cum rastogolesc peretii in ecouri. Vocile miorlaite ale umbrelor s-au repezit pe geam si el nu mai este.

Tac – blitz: pieptule stai. Nu face crize, nu te umfla si desumfla ca o toamna seaca. Femeie!!!

- Femeie! Nu!Curge ploaia prin mine. Ma mangai pe san, il simt rece, imi ating coapsele si ard ...Nu!!!
Sunt cea mai urata femeie ! Sunt singura si am o infatisare monstruasa, imi impart viata cu uratenia trupului meu. Nu am oase. Nu am maini. Nu am decat cute pe gat. Sanii s-au uscat si eu sunt femeia…

…jumatate din barbatul meu. La fel de urat.


- Nu. Nu stiam unde este. Trebuia sa apara. Eu trebuia sa prind un bulgar din noapte si s-o tin strans in brate. A intrat si mi-a spus...

La un momentdat piesa de teatru devine atat de reala incat ii vad picioarele mici ale actritei care se indreapta catre o margine a camerei mangaindu-l pe “ mine†pe cap. Nu stiam ce sa simt, ma enerva ca sunt atat de neatent si ca ma lasa (el/eu) sedus de o imagine actoriceasca.


(Ma priveste si cu o voce inceata se adreseaza specatorilor)
- Imi pare rau. Va rog sa iesiti din casa. Nu vreau pe nimeni in preajma mea.La revedere.

Mir domnesc. Fata ii era plina de scame nascute din jegul ochilor. A trantit usa. Simteam in vocea ei o dezamagire.Era trasa la fata si parca nimic nu mai conta decat barbatul ei, decat ei doi, decat noi doi. Acum luminile s-au stins si nu vad decat o mare liniste in jurul zidurilor din casa lor. Au adormit copii!


iNtimitatea

Inchid radioul si parasesc gandurile cu limpezimea apei, simteam pana la glezne atomi lichizi prinsi de paturile talpilor mele. Uitasem ca lasasem atata apa sa curga in cada, din cada pe podele, din podele in oasele mele.

- Nu am o definitie clara a omului de otel ! Insa daca eu sunt de otel, atunci el este ata si ma simt atras de el, pentru ca imi implineste jumatatea.





Omul de otel ma viziteaza din cand in cand. Azi e, maine nu mai e, asa e omul : “metalicâ€. Ma gandesc sa scriu si eu o poveste de dragoste teatrala in care eu sa fiu iubit, asa cum numai in piesele de teatru de la radio se intampla. As juca piesa de treatru : “Papusaâ€





Ma priveste din pragul usii lasata intredeschisa pe ultima hartie ce umbreste un scris de om bolnav. Ma simt singur deci sunt bolnav, scuip si tusesc din tot trupul meu gol lasat sa inghete in fata creatiei.

-Vreau sa ne despartim !

O supune cu o oarecare nedumerire, dar pastraza o stare retrasa pentru sine. Este in spatele liniei de sosire. Eu am preluat stafeta. Sunt cel mai mare alergator din toate timpurile. Alerg din colt in colt si dau cu argumentele in stanga si dreapta. Suntem la o distanta unul de celalalt apreciabila si totusi inexistenta aceasta indepartare, ii simt respirul, gandul care ma doare in moalele capului, inima care-I pulseaza in concordanta cu inima mea. Suntem unici si diferiti.

Prind lanturile de Aur si le leg in jurul gatului. Este un gat adus tocmai de la Venetia. Cu lanturle ma infasor in jurul unei axe bine pusa aici intre mine si Omul de Otel.
- Am un gat frumos,nu ? Nu astept raspuns, continui sa-l intreb.
- Esti obosit ? Repet intrebarea asta pana cand obosesc eu. Sunt frant si parca zecile astea de lanturi imi atarna greu. Ma doare spatele, usor genunchii s-au inmuiat si parca ma pierd intr-o groapa cu nisip.
Am mainile bagate in nivele de nisip. Nisip facut cu pumnii mei de hartie. Cand scriu, ma vad in nisip !

La nivelul unu imi aduc aminte ca ne-am sarutat. Imi placea mirosul lui,semana cu pernitele duminicale ale spalatoreselor din cartierul Ferentari, pe care le fregventam zilnic. Gustul buzelor lui, a gurii sale usor despicata cu limba pusa pe pervazul dintilor indrepata catre mine imi trezea un sentiment de rece...aveam aerul bagat sub pantaloni iar valuri de mare se strecurau ca viermii printre degetele de la picioare. Acum strecor limba mea peste limba lui si ma plimb pe acolo, prin gura aia plina de par ca un cersetor in cautare de metale pretioase. Cersetor ? Sentimentul ca ma place, ca ma doreste un barbat este mai mult sau mai putin frustrant.Dar azi, acum, ma simt dorit si asta imi place.Nu sunt singur…
singur…

singur...
Ma gandesc ca poate am negat un sarut, am retezat cu privirea mea Masca asta impaiata pusa pe capul unui barbat cu mustata, cu barba cu pectoralii pusi bine acolo, cu pieptul cald si mainiile lui...mainiile lui nu sunt pe langa trupul lui, ele se pierd in evantaiele parului meu, si adulmeca radacina parului si alearga in pasi de deget cum se alearga copii cand sunt mici in spatele blocului. Imi place sa-l simt aici, imi place ca-l ating. Tresar la fiece sarut al lui, iar acceleratul inimii mele este un ceas cu bomba. Ma ating de el. Ma pune sa-mi dau jos pantalonii iar …Deja este tarziu. Sting lumina si ma gandesc ca am pus ochii, nu pe o femeie, nici pe un barbat, ma gandesc ca sunt indragostit de o masca de Venetia cu pene rosii.
Aprind lumina.

CURENTUL PULSEAZA PECTORALII PERETILOR DE CIOCOLATA.

Ma caut printre rafturi cu mainile insangerate de picaturi ale dezvirginarii. Sunt poponar ? Nu stiu cum sa reactionez. Adica reactionez…sfarcurile imi sunt tari, iar el zace aici in patul meu de mai bine de o saptamana si nu facem nimic altceva decat sa ne atingem, sa ne seducem si apoi cu strigate carnale sa ne infundam in adancurile iubirii…Sunt poponar ? Nu stiu nimic despre asta, si vreau sa stiu. Citesc in toate jurnalele istoricilor si nu descopar decat amuzamente carnale, nimic despre mine, despre poponari.
Daca inchid ochii, poate ca am sa ma trezesc si am sa vad totul ca pe un vis urat. Inchid ochii si totul pare un intuneric bezna. Deschid ochii si …el zace acolo in patul meu de mai bine de o saptamana. Ce dracu ! Rasfoiesc cartile , le arunc peste mine, pe geam, prin camera, cartile sar ca fulgii de zapada pagini rupte din carti si vene capului meu o iau razna, se umfla si parca stau aici deasupra sprancenelor sa bubuie. POC !
Gata, sunt mort! Sunt, oare mort? Am sa scriu o scrisoare Angelinei, numai ea imi poate spune daca sunt mort, daca sunt viu.






« Dragul meu,

« Scumpul meu prieten, condoleante.

Cu prietenie, Angelina.


Intind bratele si imi fac vant sub talpi cu aripile mele albe prinse de tavan, de un picior se agata Omul cu Masca de Venetia si vad cum incearca sa ma traga de aici din norul meu de ciocolata ce pluteste pe tavanul camerei mele.Sunt dulece ca o ciocolata. Bratele lui lungi au forma de radacini pamantii cu capete de sobolani cu cozi gri si rod, si sfasie piciorul meu fin. Simt cum dintii lor spurcati imi perforeaza glezna. Glezna se deslipeste usor de cartilajul calcaiului si cade jos ca o bila…Bila..ila…la…aaaa. Din mine curge sange. Sangele inunda toata camera inotand in el pesti cu cozi de elefant. Cu cat privesc in jos cu atat masca se deformeaza, in jurul ei zeci de pesti se rotesc si imbraca penele de masca rosie.

nivelul doi.Ma vad mic. Mama a plecat si nici nu stiu unde. Tata imi spune sa ma spal pe maini. Am in mana un peste cu coada de elefant, si sunt murdare mainile, patate de un mal verde amestecat cu voma. Am vomitat ?, doar la asta ma pot gandi, acum.
-Nenorocitule ! si un picior mare imi izbeste fata. Nu mai pot sa respir. Buzele s-au unflat si acum crapa, curgand siroaie de sange alb. Globulele albe din sange locuiesc in buze.Ma tarasc cu buzele sparte pana in baie …ma tarasc ca o rana de soldat de pe front cu gloante oarbe trase in burta.
- tu-ti gura ma-ti ! Ai manjit casa cu voma. Mama e in cada si zace acolo intr-o balta de sange. E acolo de cand a avortat. De cand a pierdut un embrion pe gaura de scurgere si acum cu degetele lipite de sita pipaie fataul. Cuvinte repetate in rezonanta de baie sunt scrise cu ruj pe pereti :†copil de curva!†“Copil de curva!†“copil de curva!â€
Ma vad mic. MIC! Din mijlocul chiuvetei, din colt de baie, din mijlocul orasului, din colt de tara, din mijlocul Europei, in colt de mare, din mijlocul Pamantului din colt de Univers, din mijlocul pamantului, din lava si magma Dumnezeu a pus in mine otel si fire de ata. Sunt in mijloc si degetele mamei ma pipaie.
- Mama sunt aici ! Ma vezi ? Degetele ei ma bat in cap, imi apasa pe ochi , pe gura.
- Mama sunt aici ! Aici, in teava sunt mama si nu pot sa ies.Ajuta-ma. Ma auzi ? Degetul ei se lipeste de pieptul meu si imi asculta bataile inimii. Bum- bum...bum – bum! In intunericul abisal infing cu durere in suflet dintii de taur in degetul mamei, si trag cat pot de tare de carnea ei. Se zbate. Ma striveste de peretii scurgerii. Se zbate si cuge sange peste mine…Am curs cu sangele pana in mijlocul pamantului, aici se varsa toata apa murdara, laturile umane sunt aduse aici de Dumnezeu, pentru ca atunci cand murim sa bem tot noi murdaria asta.


Sunt Zeu. Sunt cel mai puternic. Infatisarea mea este ciudata, jumatate din mine gandeste cu fier, cealalta se spanzura in ate colorate. Sunt un pulovar facut cu dragoste de o batranica. Sunt Omul de Otel si nu te mai suport.
- Vreau sa ne despartim. Ii spun cu mana bagata in mijlocul pieptului tragand cu degetele suruburi ce imi perforeaza inima. Cu fiecare surub scos din piept il simt departe, iar eu sunt parca mai usor.Peretii burtii pamantene nu ma mai sufoca.
Ma priveste incruntat si parca cu luciu de otel in ochi ma strapunge si imi sfasie trupul. . Scot din mine o mana rosie si ma deslipesc de greutatea ta. Ma eliberez.
Eliberare. Ecoul pamantului ma ridica la suprafata in bule de cuvinte neintelese, intoarse pe dos. Simt nevoia de a ucide. Corpul imi este animalic cu intinderi nebanuite, deformat se formeaza dupa o singura idee : « Ucide-ma ! » Sunt indatorat cu o crima, trebuie sa-mi fac un bine, nici o pastila alba, nici un termometru nu imi poate face bine, nu ma poate masura, febra crimei se apropie si sunt sigur ca mainile sunt inclestate, arcuite fortat pentru ca mintea lui, mintea mea imi condamna sa ucid. Cu ura si dispret imi acuz pantecul mamei, urasc orice femeie, ochii infierbantati se contureaza dincolo de orbite ca doua rotule osoase.
Amam, as et icud iulucard ! Avruc !



nivelul trei - ultimul nivel. Prima crima.

Am visul nisip si apa sunt eu. Ma scald cu dune de nisip topindu-mi fasii de apa in sorele ce prajeste noaptea. Si numai noaptea. Noapte. Nu mai ploua de cateva ore si totusi nori negri ma inconjoara. Trupul tau e dezvelit si ud, strivit acolo de geamul borcanului unde te-am lasat. Am luat cu mana o punga de ploaie si am bagat-o in trupul tau, asa sunt sigur ca Eu nisip
tu ploaie
ne vom contopi pana in diminieti. Te privesc de aici din geam de cateva ore, cu mainile bagate in buzunar, cu gura lipita de ceafa si simt cum ma scurg odata cu timpul nisipos ca intr-o clepsidra. Daca as fi stiut atunci ca nu sunt om, ca nu sunt peste, ca sunt un criminal, ca imi patez palmele cu sangele ei, as fi stat mut in fata crimei, nu as mai fi vorbit despre dragoste si sentimente, macar asa aveam scuza unei nevroze. Dar nu, eu am acaparat victima in ghearele creatiei si am lasat-o sa imi mangaie gatul , sa imi vada alunita din ceafa, adoptiva a bratelor mele, ca o felina se adanceau in ochii ei, mici si plini de viata, siguranta “juramintelor†mele. Era prinsa in capcana, incapatanat nu am vrut sa-i spun, cred, ca nu voiam sa ma opresc, imi placea s-o vad absenta de moarte.



CURG
PE
TINE
CU SARUTURI
SI TE PRIND
DE UN PICIOR SI TE
RIDIC
PANA LA NOR
IAR DE
ACOLO
CU MANA
ITI DESENEZ
« - Te invidiez, sa stii », imi spui tu.
CUM MOR.




Cand te-am cunoscut ? Cand eram poet si tu femeie ?


Pe langa flori, 4 poeti nu mor din cinci, doar unul si al doilea este treaz. In lanul de porumb am intalnit cei mai multi poeti. Ei se plimba pe aici ca sa caute rime, ganduri, constructi vechi si stiluri. Am coborat din tren si am pus piciorul pe porumbul uscat pus pe o hartie de ziar, langa masa mea. Am umplut pumnii cu boabe si le-am rasturnat pe ultimul scris uitat de mine intr-o gara. Nu as putea sa uit plecarea mea din patul ultimului meu prieten. Ma simt vinovat ca am plecat din hartie, de langa El, iubitul meu personaj, atat de violent. Sunt sigur ca si acum sufera. As vrea sa acopar scrisul cu boabe de porumb. Un bob am sa-l fac cap, iar doua, am sa le pun ochi mari in loc de cearcane desenate cu creionul tocit care a murdarit alte zeci de hartii. Boabele sunt uscate, parca si-au pierdut viata in pumnii mei. Doar femeia din porumb e vie, pe ea am gasit-o in bratele poetului, nebun, murdarit cu rimele legate de ochii, pe care, tocmai si i-a desenat cu mana tremuranda. Am sa scriu cum bobul de porumb – iubita din cotor de planta – isi fierbe crusta galbena in bratele ultimului poet viu, restul sunt prea uscati la vorba, rima si construcie. AZI NU MAI GASIM POETI VII...

M-am trezit intr-un lan de porumb, florile rupeau cu dintii bulbul bagat in pamant dezvelind din el petale si polen. Si eu am petale. Iar de aici, din coltul asta de lume, ma las mangaiat de frunzele porumbului incoltit. Pe un perete meduzele se joaca cu semintele de floarea soarelui. Ce imagine ! Sunt poet si nici nu stiam asta.
Poetul se naste ca sa moara nebun !

NEBUN
NEBUN

In oglinda, intr-o lumina difuza, se arata un chip ciudat. Am fata buhaita, ochii bulbucati legati cu vene de orbita irisului si buzele se seduc, una pe alta lipindu-se pe margini.
Este 24 octombrie si nu am facut nimic. Cu talpile goale ma plimb pe carari intortochiate in tot lanul asta de porumb. La radacinile lor zaresc bucati de carne crude. Gust cu dintii mei mari, manjindu-mi barbia de sange, de viermi mici si galbeni care se plimba pe buzele mele rontaind resturi de carne. Calc pe vechi carcase umane si privesc rasaritul. Lumina mov a soarelui abia iesit din pantecul pamantului, imi prezinta un tablou sinistru. De fiecare varf de porumb sunt atarnati alti zeci de oameni. Stau acolo ca spanzuratii. Ma intristeaza fetele lor, ii recunosc pe acesti poeti, unii sunt tineri, altii au pe buze tatuate poezii neterminate.


“Ne-
term-
term-termic,
termostatul tremura
porumbul-i-na-t.â€




Pe un colt de scaun imi proptesc mana putrezita si ii privesc. Le vad ochii negri mancati de ciori; date peste gat capetele lor, ochii se sprijina de cioturile de coceane. Le gust limbile bombate acoperite cu o coaja ce imita putregaiul. Sunt verzi limbile mortilor. Si poetii au limbile verzi, iar din palmele lor ies, de acolo, de unde poezia avea gauri, viermi grasi tarand dupa ei o burta gelatinoasa.

- Sunt surprinsa sa te gasesc aici !

Vocea imi pare cunoscuta. Am mai auzit-o la Radio, parca. Infatisarea ei insa imi trezeste o caldura corporala, inca nebanuita de mine.

- Eu doar ma plimb! i-am raspuns, eu sau poetul. Poetul din mine o vrea, o vreau si eu. O vreau ! Atarn ca un animal in calduri! Atarn ca un poet, lingandu-mi cerul gurii, atunci, cand o vad. Pulpele ii sunt roscovane, iar genunchii ei imi fac cu ochiul, ori de cate ori au ei chef. Intelegi ce vreau sa spun?

Rețineri și frustrări oarbe ne despart de acest sentiment pe care il tinem in borcan la geam, lăsat acolo să-l bată soarele, să-l încălzească sferele lumesti. Tropotul pantofilor cu toc de femeie, scartaitul de piele negră(femeie putreda !) te trezeste cu ochii sticla in geamul de borcan uitat pe fereastra. Întregul esafotaj lumesc scaldat in treziri matinale patate cu zeama de ou clocit, galbenă și in forma ei vascoasa cursa pe camasa legată la cap cu cravată pompoasă, coace in noi ura pentru femeie, pentru borcan; si il tinem acolo mult timp, pana se coace ca porumbul lasat la soare sa prinda o culoare galbuie placuta la atingeri, placuta la surprinderea de irisi.

Ma gandesc sa-ti scriu. Dar ce cuvinte pot lasa eu in urma. Am atatea sa-ti spun.As incepe prin a-ti spune ca sunt Satul. Ca eu sunt satul, desi de cateva zile, nu am nici un ban, tot de cateva zile nu am pus nimic in gura, deci nu sunt Satul. As bea vin rosu, as manaca numai branzeturi( ca bravii nostri francezi) , iar apoi as scalda lumini de lumanari peste trupuri vioaie, mi-as plamadii mainile pe intinsele dansatoare...Nu, nu sunt satul. Ne tinem de o mana cu ura, ne prefacem ca suntem atinisi cu o mana de alta, mana cu mana pusa pe crestetul fiecaruia, ca iubim, ca facem dragostea cu ura dragoste, ca rupem patul si apoi scaldati de liniste fumam tigara la tigara, soapte si promisiuni pe care nu le vom tine reale, le aruncam acolo in asternuturi pentru ca stim ca nu vor mai iesi de acolo niciodata. Promisiunea la asternut este ca o minciuna in fata altarului trupesc, ne folosim si bem ca niste bolnavi psihici, sangele trupului fiecaruia fara teama ca rupem pielea. Avem coltii, dar nu facem gauri vizibile.
Aplauda poetul ca esti femeie.
Poete...


chilotul fin si buzele facerii.

Si ea, femeia, se onduleaza cum vrei, iar tu, barbatul din bratele ei esti mandru ca o ai si pe asta, ca poti sa atingi adanc un perete, ca poate, daca e cum e, tu o ai si o ai....Esti carnal un animal cu blana fina si infatisare de o soapta, si tocmai la atingerea unui orgasm, ea isi scate din san un pumnal ce-l infinge in spate, fara constinta de vina si tu mori lasat singur intre usa si geam, in curent. Singur, acolo, si gol privesti iar cu teama si cu retineri toata infatisarea ta goala de sentiment si tot golul tau trupesc, caci te descarci in ea cu zecimale de cuvinte, in femeia din pat ; mandru ridicandu-te din azbetul iti proptesti bratele in perete si urlii animalic, setos si scarbit ca nu esti satul. Nu te satura faptura asat din ale carei brate continui sa fugi !
Vinovat singur si neinteles, scoti din piept un fum de tigara, te urci pe scara si deschis mai larg geamul, ca sa vada lumea un erou, un invingator uitat intre peretii ce l-au cenzurat de la nimic.Cracanat acolo, desfaci si capacul borcanului cu sila, cu mila si ii spui femeii, al carei nume nu il stii prea bine, ca ai un sentiment (ce esti nebun ?), ii spui ca simti ca iubesti( dar tu stii, ca minti, ca acest teatru carnal devine un act « vinovat » la existenta ta, nu te poti abtine de o promisiune prea cruda de tine si prea de ea), o mai vrei si maine, la anu’ la dracu cu specia inmultirii pe tabla de scadere in nervi de o matinala futere. Esti fericit? Acum ai gasit un alt borcan mai plin de zeama, mai unsuros si acolo cu el ramai inchis pe viata.
Obloanele ferestrei se las deschise peste un unghi inchis de luna. Semilumina se descarca din bateriile noptii si coboara peste umbrele voastre, conturand un tipat de crizanteme, care in mirosul lor ineaca buzele supte ale femeii prinsa de gatul tau, asa cum Penelopa isi prinse mainile in jurul piramidalelor ei fire de par pubian. Te desfaci de ea si prinzi in urletul de barbat ultima strigare. Strigi : “ajutor...â€


Este femeie…
femeie cu sal rosu pus pe umerii goi
femeie cu parul lasat liber sa te atinga pe fata atunci cand bate vantul
femeie cu sanii tari
femei cu ciclu patandu-ti patul de sange, cand lunar se anunta o “ EROARE! LUNA ASTA NU FATA NIMENI!â€
femeie,

Ea nu este o simpla curva prinsa sub aripa ta protectoare de o noapte scursa in doi. Cu ea as face dragoste si aici pe abdomenul mortului, care pute aici sub nasurile noastre a hoit.

- Nu te-ai schimbat deloc. Ma inteb daca saruti la fel ca inainte.
-Exista un inainte, scumpule, imi reteaza ea vorba proptindu-se cu coatele pe maxelarul putrezit al unui cap de cal putrezit.
- Pentru toate exista un « inainte ». Ce, nu crezi in viata de apoi ?
- Si ce, ne-am cunoscut in alta viata ? rade cu ochii dati peste cap, capatand infatisarea spanzuratului de deasupra care isi clatina picioarele in bataia vantului.
- Deschide geamul! Am simtit ca trebuie sa fac asta. Masinal am daramat ramele ferestrei si am lasat sa patrunda un are rece peste tot cadavrul ei. Statea intinsa in borcan, cu gura lipita de capac mancandu-si gingiile rosi in cautarea unui strop de are rece. Era prea tarziu. Despicata de la brau in jos, sectionata ca o broasca, acum isi cosea matele ca sa nu inghete de frig. Inaintea ochilor mei vedeam un monstru. O femeie plina cu bube, fata ii era acoperita cu par si exeme din clei de puroi, sanul drept mai supt cadea bleg peste o dunga stirba care ii inconjura mijlocul de la coloana vertebrala pana la buric, de aici din buric ca un ecou de broasca auzeam si gemetele vaginului ei. Imi voia trupul doar pentru o noapte. Imi numar banii, fosnind monezi galbene in buzunar dar sunt sigur ca nu este suficient.
- Va rog, inchide-ti geamul !
-Bestie ordinara ce esti. Lua-te-ar dracu si toti sfintii ma-ti ! Palmele cad asa cum gloantele de porumb se scutura in bataia vantului de vara secetoasa.

STOP JOC. Recapitulam. Ea este o Femeie, iar eu sunt aici bataia ei de joc sau poate chiar am gresit muza, factorul inspiratiei. Femeia din porumb este mai uscata ca orice alta femeie. Meci. Nu vedeam nimic, totul era un vuiet de palme si oracaieli. Vedeam cum ochii mi se sparg sub dintii unghilor de ceara care se rasteau la mine, din orbite izbugnind siroaie de sange. Auzeam plesneala palmelor pe spate , pe fata, pe umeri. Eram incoltit. Tocurile femeii perforau podul palmelor ce abeau putea razbate in valtoarea asta.
NENOROCITULE! auzeam
- Curvar ce esti, se repezea la mine si in dungi de tigru ma lasam calact in picioare de femeia pe care o iubeam. Ne tavaleam printre cadavre cu injuraturi, cu palme si pumni dati in stomac, in burta, la coaste si ghiare prinse de mustata ochilor. Ne loveam trupurile si ne incalzeam cu o mie de cuvinte fara rost. Ne sarutam si apoi pipaiam cu forta carnurile mortilor, carnurile noastre, pana ce eu dezvelit de soare si ea de luna ne striveam trupurile strivind pamantul tot, adunand in palme mormitele porumbarului…








Femeia din coltul gurii





Cuprinsi de teama, cu inima pumn si plina de scame...
M-am rostogolit pe partea cealalta a paginii si am lasat amintirea mea intr-un pustiu vechi. Nu voiam sa-mi aduc aminte de mine tanar. As putea sa scriu altceva mai bun, as vrea sa scriu despre vecina mea. TREBUIE. I-am promis, iar ea m-a rugat sa scriu in cartea mea despre noi doi, o poveste care niciodata nu a existat.

Cu scrierile am intarziat, niciodata nu am respectat timpul, care se scurgea prin mine, prin tine, prin marginile de cait netreminat. Azi dau peste el prin raft si zambesc la acele cuvinte. Nu regert ca am scris despre iubire. Ratasem “un tren†care trebuia sa ma duca catre o polarizare “poeticaâ€, apoi renuntand la muza din lanul de porumb (niciodata neintelesa, aceasta poezie, chiar, de ea) si inevitabil la poezie, am vrut sa scriu un roman despre noi. Aveam si un nume “mare†: “Doiâ€. Am scris cum am cunoscut-o, am scris despre ganduri bune si despre crima de la miezul noptii in patul conjugal...apoi m-am sinucis. Nu stiu daca asta era cursul vietii mele de atunci ales prin scris, insa acum cred ca nimic din presupusul roman nu am neglijat, am respectat fiece pagina, manjindu-le pe cele de la final cu cele mai oribile scene. Nu inteleg de ce a trebuit sa omor ca sa pot scrie



Vecina mea. Femeia. Amanta mea si sotia lui, a vecinului.Ea nu are nume.Numele ei este ascuns intr-o cutie mica, gri, cu margini metalice pe care stau inscriptionate cuvintele:
“ femeie si nefemeie tarata in dragoste!â€
“...balene†In cutia postala gaseam scrisori de dragoste, de fiecare data ma punea sa i le povestesc ca sa vada daca nu cumva le-a citit altcineva.
Chipul ei e zugravit cu var de pe perete. Picioarele si mainile ii sunt identice, nici o urma nu lasa in spate ca ar fi femeie. Si totusi balenele?

Recapitulare: NICI O FEMEIE NU ESTE BALENA, INSA EA NICI BALENA NU ESTE FEMEIE!

- Se iubesc ? O iubesc? Ii iubesc pasii ei de plus cand alearga pe coridor cu punga de cartofi, intorcandu-se de la piata. O iubesc, pentru ca sunt lipit zeci de minute de vizorul drumului ei, si o urmaresc cu respiratia taiata. O iubesc, pentru ca intra in mine cu coarnele ei carnale si imi manjeste buzele, mainile, pieptul cu sfidatoarea ei faptura. Si nu e a mea. Nici nu vreau! Vine, apoi parca uitand ceva, se intoarce si pleaca lasand-mi in piept o gaura, forma capului ei care acum a plecat sa se sprijine de alt piept. M a doare, recunosc ca ma simt tradat in diminetile cand nu apare cu cartofii ei in poala, in brate sau ascunsi printre hainele murdare de pofte.
Lipesc de doua zile pansament in gaura asta, dar sangele si ramele continua sa-mi horcaie pe piept, pe schelet , pe piele etc.
O stare pe care o cunoastem cu totii, dincolo de marginile noastre carnale, dincolo de patura asta exterioara noi avem o altfel de umbra. E o umbra pe care nu o percepem, pe care o vedem, o simtim si care ne intuneca noua pranzul si cina, cand pe spatarul scaunului de langa geam sta atarnata punga cu cartofi, esarfa ei si un pic de ruj.
Mascat.
Muzica si flori, pasi pe balustrada si un mic sprit. Curios de fardurile ei ma manjesc cu starea asta pe fata, albindu-mi trasaturile, inrosindu-mi buzele, parfumandu-mi pieptul si golul lui. Acolada spinarii arde in transpiratie si nu simt decat ca sunt mai usor, ca ochii mei acum devin mai mari, atat de mari, incat acopar cu geana o latura de geam, nasul este mic si dispare din relieful fetei si raman acolo gauri imitatoare de respiratie. Nu am urechi. Si totusi aud cum el se dezbraca soptindu-i cu mana bici parul peste urechi, agatand cu ciocul cerceii ei si apoi savurand din damigeane de sfarcuri.
De cand m-am mutat aici, gaurile intregului univers predomina in intreaga camera. Am gaura lui Siprius.

Siprius a bagat un deget in cana sufletului meu si a scobit cu unghia pana la o adancitura de colt. Din perdea Protacos a scobit cu margele de barbat intreaga mea priveliste, iar Hansupius, un mic copil a scarmat cu lopetica tavanul, lasand globuri de imaginatie peste partiturile unui regizor muzical surd si mut.

Intind carpetele pe ocean, trag cu sforile trenului pustiu sfori din pendula ochilor ei si plec urechea in peretii astia subtiri ai blocului in care locuiesc. Cu siguranta nu o iubesc. E perfida si sfioasa...
Vecina mea locuieste la etajul trei impreuna cu vecinul meu. S-au mutat de ceva vreme si inca de cand.
De cand?
Rufele ei spalate cu balsam, intinse pe caldaram, pe sfoara, pe culme in balconul blocului se ating cu rufele mele si fac dragoste in bataia vantului. Albul chilotilor ei dantelati cu ecouri decolate din decolteu de sutien ating cu usoara sfiala ruginia atelor din chilotii mei pe care zac zeci de turturi ca balerinii in zapada si ger. Ei sunt martorii iubirii infiripate pe balcon. Si vecinul are rufe.Unsurose si pline de zoaie, cu mirosuri de motorina. El nu le spala niciodata, zice ca asa face economie la detergent. De trei luni, de cand iarna a batut incaltata la usa, de cand stam aici baricadati in spatele toienelor de zapada, de cand primaria orasului Bucuresti se chinuie sa bage pe strada noastra utilaje mari si galbene ca sa ne destupe( e 12 decembrie, stau pe strada Franceza), de atata timp ea, vecina e insarcinata. I-am vazut ochii sclipind si zambetul ala...de mama. Vecina mea are un mormoloc in burta si nu este din rufa, dar are gust de balsam. L-a facut cu vecinul, i-am auzit prin gaurile gandacilor facute in pereti cand ea il indemna sa ii dea un copil si el parca arestat asta facea. Se supunea burtii ei infometate de copil.

In capul vecinei.
Cuprins de teama si cu dureri de burta ma sprijin de ultima foaie inzapezita din cotul geamului si fumez.
Aveti un foc? In casa mea nu gasesti, niciodata, nimic cald. Aici totul devine intuneric si rece. Eu devin intuneric, umbra si rece.
Siprius imbracat in zat cu particule mici de nisip cafeniu apare din cana asta rosie cu foi multe in mana. Cutele fetei lui se plimba peste o masa de pasari albe ce zboara in albul ochilor prinsi cu agrafe.
- Dezlipeste-ti ochii Siprius, nu sta ingandurat si orb!
- Eu sunt orb, si atunci esti tu mut.
Rascolesc pagina dupa pagina si incep sa-mi dau seama ca agrafele din coltul foilor in tine personajul departe de imagine. Siprius nu vede. Nu vad eu ca el e orb ? Sa-mi rup personajul departe de o tigara ! Sa-l las aici pe masa cu gaura asta in ochi lipita in agrafe, departe de adevar. Sa citesc din el…



« Resemnata cu ea insasi privea din margine de drum cum apa valtoreste minciuna unui fat.Avea gleznele rascolite, decupate in mijloc cu bile de os, Picioarele ei subtiri se zdruncinau in valtoarea apei ce curgea de la robinet. Nu era nici rece, nici calda. Apa de bloc, cu gust de potrivire. Ascutimea ochilor se prindeau in casacada bulelor mici de aer care ca niste copii fugeau de jos in sus, spre exterior. Asa si ochii ei se dezveleau de jos in sus cu lacrimi mici peste buze, peste nas pana pe frunte si de acolo isi luau zborul spre nenorocire. Nu era fericita. Nu putea sa poarte in mijlocul ei dureri de mama. Chinul unei vieti purtate in burta o speria si de asta plangea. Gandul ca poarta un copil in burta o speria asa cum apa se speria de ea si lasa margini de nisip dicolo de gleznele ei inca de fata. Poate vrea sa se sinucida ?
- Imi este frica de moarte ! »



Miros aspru de bautura si cheaguri de sperma peste o intreaga dezordine, plutea ca intr-un cub de tesuturi proste pe care se croieste destinul.
O pot salva ! Nici o varianta a unei povesti de acest gen, nu pot accepta. Am sa rup povestitorul. Renunt la tine Siprius. De mine nu esti bun, nu vreau sa plang, sa aud cum lacrimile ei se lipesc de smaltul cazii, murdarindu-i rochea de fata. Te rup.
Sting si cea de a saptea tigara, si ea nu mai vine. Sunt trei zile de cand nu a mai trecut pe aici. Ii simt lipsa si asta ma enerveaza. Gandesc ca, cu prima ocazie cand vine la mine sa ma port rece.

SUNT RECE !
Gandesc, sa-i spun : « Imi pare rau. Eu nu sunt doar un vecin, am si eu orgoliul meu. Vreau sa pleci, sa-ti ei barbatul si mormolocul ala din burta de mana si sa plecati in igloo. Sa va duceti dracu in iarna. » Imi va raspunde ca e frig. Si atunci am sa-i spun : « Nu-mi pasa. Uite, ia cartofii astia si imbracate in coaja lor pana cand vei putrezi in plasa, si tu si el…si el » Da, asa am sa-i fac ! Nici un zambet, nici o lacrima nu ma va face sa ma dau in laturi. Nici macar privirea ei pusa bine sub sparnacene nu-mi va dezlipi raceala de plamani si am sa ridic vocea, si am sa ma rastesc la ea : « Sa te duci la dracu ! Esti o curva, ca toate celelalte ! Hai, sictir de la usa mea. »

Desenez perdele pe spume de gura si vad cu foile se dezlipesc din carnea lui Protacos. Poate asa am s-o fac fericita! Protacos imi este bun prieten si imi va ingadui o ultima sarutare.
Nerabdator cu picioarele in lighean imi spal spinarea si la fiecare zgomot tresar. Ridic perdeaua din fata geamului asa cum ridic jumatate din brat din fata ochilor mei intredeschisi. Lumina imi optureaza orificiul ocular dar asta nu ma impiedica dincolo de usturime sa-l vad pe Protacos, care inca, nu a venit. Si totusi privind in geam deslusesc in mormanele de zapezi pasii lui, dar nu vad nici o faptura, nu vad decat,...

burta vecinei mele.

Cu palmele larg deschise, imitand mangaieri occeanice, soptea peste o burta mare, cu capul plecat in jos, lasandu-i sa-i cada peste urechi, peste buze fire de par desprinse din coc, acoperindu-i si gura mica.
- Te iubesc!
Copilul din burta pare nerabdator, cu ochii lipezi acoperiti de lava fatului, incalzit in vorbe, isi intreaba mama cu ochii lipiti de burat lui in forma de ovar carnos.
- Dar de ce esti singura? Tata?
- Suntem numai noi doi. Noi cu burta, fara tata!
- Si atunci el cine este? Cel care vine si tranteste usa de la frigider?
- El ...e un pacalici! Nu e tata, nu e barbatul meu.
- Dar al cui?
- E al nimanui,fiindca e un nimic,...
- Dar imi magaie universul cu palmele seara si imi lasa acadele pe masa ca sa le manac...
- Asa fac oamenii mari, ii cumpara pe cei pe care nu-i pot iubi cu Adevarat.
- Stii, mami! Am sa-i dau si eu acadele, cand am sa fiu copil.
Serile curgeau ca cifrele calendaristice ale unui seif bine pazit in pantece, in timp ce gandul mamei se pierdea in imagini secundare. Erau nopti cand nu dormea, fuma si zambea peste o lumina mica copilareste. Enervant de “copilaresteâ€. Lumina ei capata contur, imaginea copilului ce-l purta in burta cu truda si nedorinte. Isi imaginea o fata, cu buzele carnoase prinse de o gura mica. Bucalata la fata. Cu pernite feline care sa-i imbrace degetelele. Cu poponeata rosie de umezeala si zgarcenia unui scancet de copil in fasa. Isi vedea de acum viata altfel, avea un destin, o misiune de indeplinit: mama. Isi plimba copilul in brate prin casa, se trezea din adancurile nopti cu cute pe fata cu sanul dezvelit gata sa-si alapteze baiatul. Baiat ar vrea, dar si fata...
Baiat.
Fata.
baiat.
fata.
Daca e baiat, am sa fac din el un comandant, unul respectos, am sa-l fac sa-si jigneasca tatal, sa-i dea peste nas.
Daca e fata am s-o fac printesa, cu largi cercei, si demna.
Daca e baiat am sa-l fac sa-i spuna “ Mersi†fetei, chiar si atunci cand ea n-o sa fie, pentru ca nu stie el ...ca ce era in burta, era “amandoua in doi.â€


Cursiv… Imi place. Insa nimeni nu stie cine este tatal. Si nimeni nu stie ce sunt eu. Nimic ? Nu apar in povestea asta. Sunt nul, nu am nici o valoare. Copilul ei ma uraste inca din burta. Poate ca de asta nu a mai venit la mine. O impinge copilul din ea in interior. Nu o lasa la mine, el plange, se tavaleste pe jos, si o ameninta ca daca vine la mine, la tata, va fugi din burta ei.
“- Nu iti este rusine? O ti legata de burta ei, pai asa nu merge! Gata, esti pedepsit.†Asta am sa-i spun. Nimic mai mult. Am sa-i dau si palma la fund, iar pe ea am s-o desfac bucata cu bucata pana ce o eliberez de burta, lipind-o cu scoci de sifonier. Si apoi am sa- i cer sa ma viziteze. O vreau la pieptul meu. M-am saturat de soaptele ei ascunse catre copilul ala cu ochii lipiti si buzele din gelatina de mate scomoste cu par. Urasc copilul din burta ei, ma urasc pe mine, ca nu ii spun cine sunt eu.
- Eu sunt tatal tau! si apoi el ma va imbratisa!





Ma napadesc amintirile, cand ea venea aici, ma prindea de par si imi pieptana dimineata cu usoarele ei coapse lipite de tavanurile trupului meu. Au trecut atatea zile, au trecut si vremea cartofilor, iar eu inca nu stiu daca sunt sau nu tatal copilului ei. As jura ca sunt. As da orice sa-mi poarte in pantec o urma de durere.

« HANSUPIUS.

SAU UN NUME PREA INVENTAT!

“Imbracat in haine de piele negre, ma simt liber pentru prima data. Ma simt descatusat si ascult mizica anilor ’80. Sunt un hippy, nou cu haine de piele si parul lung bine pieptanat cu pieptul imbacsit de fum. F Ma simt ca la 22 de ani, fara prea multe prejudecati, fara prea multe petice de piele pe corp si ma simt cu cercel de argint in ureche. Noroaie sau fum. Deschidem geamul si sarim in priviri peste madame de o noapte.
Curg peste noi mii de soapte si vorbe fara nici un rost. Imi plac luminiile de strada seara in Bucuresti, imi place sa vad desuuri pe la dame si apoi sa ma agat de un pahar de wiscki plin cu mucuri de tigara proptite acolo in caimacul noptii de cativa prieteni. Muzica si lumini. Cluburile zac ticsite de oameni, de tineri, de studenti. Unii sunt fumati, altii sunt beti, cei mai multi sunt vagabonti, nu au bani, nu au casa, nu au griji si nici macar nu le cauta. Traiesc aici in vremea lui « Rasputin ».
Bateti din palme. De doua ori.
Ridicati mainile si mirositi a transpiratie. Nu mai vad bine, totul se descatuseaza, imi simt faptura dezlipita de mine, vad cu eu devin un altul si dincolo de mine mai sunt cativa eu. Nici unul nu ma imita. Nici nu vreau. Mirosi a transpiratie si curge pe tine ca o bautura proasta, o curva, pana ce se prelinge si linge bustul tau cu par.
Ridicati mainile si mirositi a transpiratie. Jessica Jay, iar eu sunt dedublat depasit de situatie, cu capul greu ma rup in figuri pe ringuri de dans inventate de mine. Dansez cu picioarele pe universurile voastre si imi place ca te ling pe san si imi spui ca ma placi si ca abia astepti sa plecam beti in dimineata si sa ne tavalim pe cearceafurile mele. “Eu nu am cearceafuri, eu am copil. In ele sta prin, infasat copilul vecinei mele. Am uitat de ea? Am uitat ca sunt tata, ca am o fata cu par putin pe crestetul ei? Am uitat ca rosul fundului ei a fost sarutat de mine inainte ca ei, fat asa i se nasca ?â€
...dansez si inchid cartea asta proasta. Jessica Jay imi spune ca am fost si eu ca ei, la 22 de ani cu viata in gat asa cum mic, cand eram, ma inecam cu gutui fragede de vreme ca sa ma inrosesc la fata, ca sa ma prefac ca mor, ca sa vad daca mor... sa testez sentimentul mortii.Si totul era un joc “ gutuiescâ€, ca viata. Nu mori asa repede, doar te ineci!

“De la Boney M curgand pe gaturi feminine, Rasputin pana la Frank Duval si Modern Talking, Savage cu Dont Cry Tonight, ma vad dansand cu una de gat pe mizica din 2000.
Torn tu my hart and listening my music hause with Dj Aligator don’t stop de music.
Priviti-ma cum ma arunc in valuri de spuma si sarut noaptea asta…
Pagini din tine stau scrise in colt de gara. Am capul gara si nu uit nici cat este ceasul, nu am uitat nici pasii tai timizi care se apropiau de mine cand tigara pe jumatate fumata statea in furca scrumierei. Nu ma intreba cine este ea ? Nu o cunosc ! Nu am vazut-o niciodat si nici nu cred ca inseamna ceva pentru mine. Tu esti vecina mea. Mai esti ?
- Cum adica te muti ?
Trebuie si iar trebuie. Acest « trebuie » imi seaca trairile, imi da dureri de cap, iar eu nu inteleg de ce tocmai tu trebuie sa pleci.
Nu, nu inteleg. Nu vad nici o alta privire, nici macar un mersi pentru plodul ala urat pe care il ti in brate si de care te bucuri ca de o jucarie.
Te rog pleaca si lasa-ma aici cu curva asta proasta din patul meu care miroase a bautura ieftina, care nici macar, nu a avut bunul simt sa se demacheze.
Raman aici cu « Hansupius »â€.

regia unui film prost

Film alb negru, regizat de « Mann Ray-ul » meu. Bani putini pentru regie, iar costumele sunt gaurite, si ici pe colo peticite cu bucati de panza de o alta culoare. Imbracamintea lui, atele rupte si ca intr-o regie de feed- back, vedem un animal pierdut printre alti masculi.
Maxelarul ii perforeaza obrazul si se dilata, Mananca cu unghiile carne cruda iar in jurul organelor genitale un prosop, un stergar se lasa batut in vant, prafuit de pulbere de piatra tocita.
Animalul-om, cu parul cret de nespalare, este tata. Cand cineva din randul masculilor devine tata acestuia ii se aduce respect in comunitatea respectiva. In fiecare dimineata doi masculi ii canta de trezire. Iar femeiile timp de trei luni de zile nu ii vorbesc. Asta este un privilegiu. Cand nu vorbesti cu celalalt, inseamna ca il admiri si ii asculti invataturile. Nici o urma de religie, doar practici ale unui trib pierdut in Caucazul infierbantat, in zona numita Bala – Bala .
Tatal acum nu mai poarta un simplu prosop in jurul organelor genitale, el este imbrcat in piele de animal mare. Este cald si sta aici pe piatra asta de mai bine de o saptamana. Aici de unde poti vedea marea, unde singura muzica este fredonata in plante si ierbuiri iesite de sub radacina bolovanilor de pamant. El tatal, are un rol important pentru trib. Fiecare mascul il intreaba in amanunt cum a putut da un dar neamului lor. Toti se apleaca in fata lui si il aplauda prêt de cateva minute iar apoi cu mainile pe genunchii lui asculta povestea. Nu este una lunga, dar e plina de trairi.
Fiecare mascul aduce cadouri tatalui. Sunt cadouri pentru tanara familie. Copilul inseamna o responsabilitate foarte mare, de aceea femeia cea mai batrana invata pe tata cum sa aplice o buna educatie.
Ochii lipiti de sfaracul negru si ars de soare al mamei, nu pot inca admira privelistea, nu pot atinge cu irisul nemarginirea nasterii lui pe pamant. Vorbele sale intortocheate ating cu manutele pufoase melodii ascultate cu placere de toate celelalte femei. Chipul micutei este privit cu incantare de toti ceilalti din jur, de toti omanenii mari. Nici unul nu poate sa vada ca dincolo de micile forme, si asa fragede, se ascunde un suflet. Tatal trebuie sa anunte in ziua de Serminada daca micul copil are sau nu, suflet. Rugaciunile din seara de seara , intuneca nemarginirea universului, ii sunt aduse ofrande zeului naserii iar femeile dezbracate dorm toate intr-un singur loc.
Gutui si pepeni galbeni pusi in gramezi de varfuri piramidale, cufunda in relief o panza deasa de frunze care inca, verzi nu misca, nu sufla nici o coada, nici o palma de verde. Rosul soarelui se acopera in particule de nisip ca reflecsie a pamantului peste o mare de cer. In bataie de inimi secate de iubire se aud doar tipetele copilului. Si nimeni nu vorbeste. Tatal inca urcat pe piatra recunostintei, isi pleaca capul peste mare si ramane asa pana la asfintit. Azi spinarea lui pare incordata, medicamentele sunt de prisos, iar urletul copilului nu mai sunt ca inainte, vesel, inocent, parca acum seamana cu urletul unei disperari, monstruos.
Orele circula peste batul infipt in pamant mutandu-i umbara din colt in colt, pana ce se afunda in nisip. Cu capul plecat tatal este hotarat si se apropie de trib. Nimeni nu vorbeste. Nu sunt cuvinte, de cateva zile. Un aspect al Ritualului este, tocmai ca nimeni sa nu vorbeasca. Primele cuvinte ale tatalui nasc si primele rani, mama este sfasiata de iubire, din sfarcul ei acum nu mai curge lapte, ci venin. Isi smulge parul din cap si cu ochii mari se repede la pieptul barbatului cu privirea pierduta.
Nimeni nu indrazaneste sa spuna nimic, poate doar copilul care inca mai suge ultimele sale scanceturi.
Fara nici un regret, barbatul, renunta la femei si la copil. Este hotarat sa ii dea el viata copilului, sufletul sau prin moarte va intra in corpul celui mic.
Final...



Ma intreb, daca el a murit cu adevarat. Sunt sigur ca ar fi putut scapa, ca cel putin ar fi putut minti destinul, si intreaga practica a tribului. Nu exista nimic mai dezamagitor decat sinuciderea. Si totusi continuam sa le purtam cu noi. Sa purtam aceste sentimente de renuntare si de regretare. Sa ne sinucidem? O gresala fatala a sorti, ar insemna sa trisezi cu tine. Cand mori de buna voie inseamana ca nu mai esti curios.


- La revedere, draga mea.
Imi pare rau, eu alte cuvinte nu mai am , si nici macar curiozitatea nu ma impinge sa aflu ceva de la tine, insa cred ca acolo unde te duci cu acest copil, copilul meu sa va fie bine. Te urasc si poate ca asta nu e suficient. Am sa caut sa uit de tine. Am sa uit ca am fost tata, ca am copil si asa am sa ma intorc in piata cautand alti cartofi, poate mai buni, poate mai multi, poate nedegerati si cu siguranta ai nimanui.
Iesi afara din cartea mea.

INCHIDE LUMINA, TE ROG. AZI VREAU SA SATU SINGUR IN FOTOLIU, IAR TU LANGA MINE, TINANDU-MA IN BRATE.









Dragule,

Am ajuns cu bine in noua noastra casa. Acum locuim la Craiova. Aici lumea e vesela, iar vineri seara jucam bingo. Te asteptam pe aici, si eu, si fata.
Incearca sa nu ne uiti!

Mama si fetita
Amalie





Urasc scrisorile. Ele imi par prea personale. Persoanele comunica in scris atunci cand sunt departe, atunci cand sunt certate, atunci cand nu sunt. Mi-am scris zeci de scrisori mie. Unele erau de dragoste. Imi imaginam ca ea, undeva dintr-un colt de gara pierduta cu mainile degerate si cu valiza la picior, tremura in scris pentru mine. Parul ei castaniu mai sterge cate un cuvant, mai lasa penita sa se odihneasca pe hartia castanului sau fir. Cu ochii topiti de dragoste, tinandu-si sughitul in piept pentru revederea cu mine, rade si zambeste cu colturile gurii la fiecare cuvant terminat, bine pus pe hartie. Si tremura.




Iubitule,

Am venit negresit aici in orasul tau. Sunt invitata la o serata vineri seara la Teatrul National. Nici nu iti imaginezi ca voi putea vedea, atat de aproape marii nostri actori, la fel cum nici nu iti imaginezi cat de mult ma bucur ca te pot vedea pe tine, la tine acasa.

Strengarita ta




Nu am apucat sa-i dau raspuns. Nu am prins scrisoara asta in mana decat dupa cateva zile. Era sambata. Raspuns? Cui? Ea nici nu exista, si totusi ma vad vinovat, ma doare burta atat de tare incat nu ma pot misca din bratele patului. Cum am putut sa o las acolo in gara a nimanui ? Ea venise pentru mine si eu abia sambata sunt anuntat. Scrisoarea venise prea tarziu, gazda mi-a inmanat-o mult prea tarziu. As putea s-o sun. Da, poate ca nici nu a plecat inca din oras, poate ca e inca la matusa ei, care locuieste pe strada Batistei.
Deschid cu teama si cu nervozitate receptorul si raspund masinal. Nu-mi plac telefoanele, mai ales cele din vremea comunistilor. Sunt albe sau au o culoare nedefinita, dar apropiata de alb, cu furca din pachete mici de “plastecâ€, cum ii spunea bunicul, cu receptorul greu, datorita difuzoarelor rusesti sau cehe, bagate in borcanele alea ce iti uneste urechea de gura. Un tot unitar. Le urasc pentru torsul ala, al discului mare si greu de invartit. Am sunat. Doi, patru, doi, sase, cinci, ma uit bine pe hartie si mai vad un sapte. La celalalt capat al firului cu o voce pitigaiata si gadilata cu pana de corb, feminina, vecina mea (caci acum locuiesc pe strada Batistei nr. 6 ) matusa ei, care ma cearta.
“Stai, pe cine caut ? da, prietena mea, dar cum o cheama?, nu-i pot spune vecinei mele, matusi ei, ca eu o caut pe strengarita.†Si totusi sunt certat! Am spus : “ alo†si apoi am auzit avalanse de cuvinte murdare, noroioase si pline de scame, aruncate pe calea firului de telefon.
- Cretinule, nu iti imaginezi cat te iubeste fata asta? Ai lasat-o ca pe ultima femeie, singura, in seara premierii ei, ca actrita. Cum iti permiti? Tiganule...â€
“Cum imi permit? Tigan? dar ce, miros a bautura? Cine e ea, cine sunt eu, si cum am ajuns in mijlocul scandalului asta.†Cu sprancenele lipite, incordat inchid telefonul.
La dracu cu Romtelecomul asta. Iar s-a facut legatura gresit.

- Auzi, crezi ca daca imi trantesti in fata receptorul, scapi de mine? Nu, tu nu scapi asa usor. Esti un nemernic!

Privirea femeii asteia imi optura irisul, ma facea sa clipesc des si cu maneca de mohair sa-mi sterg des pupila sparta de o incremenita imagine, a ei. Parul facut ondulat, vopsit cu o culoare deschisa, cu mustata deasupra buzelor, ea imi spunea ca sunt un nenorocit. Privirea ei cruda era mestecata cu alte mii de priviri, acelea pe care le intalnesti zilnic pe strada : incruntate, nervoase, unele sunt vesele, altele nu au nici o expresivitate. In fata mea aveam un intreg al tuturor acestor priviri. Un ochi imi spunea ca plange, ca sufera ca ea e o femeie singura care isi iubeste nepoata. Celalat ochi imi spunea ca mai bine nu intra in incurcatura asta cu “nepoataâ€. Buzele ei slabe si uscate miroseau a usturoi si a manacere de cartofi, ele aveau ceva cu mine, voiau sa ma manace.

Deschid bratele o imbratisez si ii spun : « Mananca-ma ! »

In seara aia purtam o camasa verde in carouri cu mici dungulite de marou, peste camasa aruncat o haina scurta de bumbac, de fir din bumbac. Tin foarte mult la acea haina, va rog sa purtati si voi iarna una, merge purtata chiar si seara la berarie. Imi era cald. Imi era atat de cald incat ma simteam prins in ventuze de femeie batrana, lipita cu bratele si cu buzele de pieptul meu. Ma simteam negru in cerul gurii, acea rautate care iti vine din interior si pe care nu o poti controla, dar nici nu ai puterea sau increderea ca o poti dezvolta, exteroriza. As vrea sa prind intr-un surub gros cu filet rautatea asta de peretele meu interior si s-o tin acolo pana cand pleaca. La un moment dat femeia asta o sa-mi dea drumul. O sa inceteze sa nu ma mai sarute. De ce ii simt mustata intinsa peste buzele mele neatinse inca de nepoata sa.
-Nu te vreau!
In clipa asta as putea sa jur ca mirosul de usturoi amestecat cu ceapa imi intra in gura si se imprastie pe tot relieful limbii mele. Pe limba mea cresc mii de usturoi si defileaza in ciorapi scurit zeci de mii de cepe pana la omuletul spanzurat in cerul gurii. Si acolo bat clopotele limbii femeii de peste patru zeci de ani. Si eu nu vreau asta. Nervurile capului se ingroasa cu spume de sapun care se preling peste globulele mele din orbite si nu vad decat cum cu pumnii stransi in geaca o indepartez si o lasa acolo in pustiu a nimanui.
- Sa ramai aici a nimanui, sa te manance puricii!
Am plecat si niciodata nu am mai intrat in telefon. Telefonul mi-a devenit un vechi prieten. de atunci am refuzat sa mai port telefonul cu mine. Nici pe cel mobil. Telefonul are poveste lui, iar eu sunt doar un personaj al lui, mic, mare principal sau secundar.

SA JUCAM TEATRU LA TELEFON.

Acum asorbit de metilul sticlei albastre intins in cada ma gandesc ca poate sunt nepregatit in a avea o relatie cu o astefel de femeie. O femei de casa. Dar ce vreau, o femeie de curte. O statuie. Una care sa arate bine, dar care sa nu imi stoarca banii, sa imi faca pe plac si masaj in talpi. Nu! Vreau ca tu sa imi fii femeie. Nu imi pot lua gandul de la Strengarita si totusi ma vad postat cu gura lipita de gura matusii ei. Imi imaginez dialoguri cu acea fata pe care nu o cunosc, dra care in imaginatia mea prinde conturui pe care orice barbat ar vrea sa le atinga.

...- dar am asteptat trei ore in gara.
- Iarta-ma, nu am stiut.
- Puteai sa vii sa ma saruti si apoi sa iti vezi de viata, sa ma alinti si apoi sa pleci.
- As fi provocat mai mult rau, si nu asta vreau.
- Acum am plecat cu alt tren si nu te vad decat in poze, imi zambesti de acolo, din hartie fotogenica.
- iar eu inca astept sa primesc bilet spre tine.
- Prea tarziu. Tu esti bun doar in fotografi.

“Tu esti bun doar in fotografi.†Nu inteleg. Sunt bun, mut, sunt bun de pus in colt de carte si lasat acolo intre pagini, sunt bun de pastrat ca o amintire. Sunt ceea ce un bilet este atunci cand il folosesti.
Convorbire pe marginea peronului.
Ceasul arata 12 si 35, pleaca si cu suieratul in batista si cu poza mea, cea al carui nume nu-l stiu, cea pe care nu am vazut-o niciodata si cea care mi-a luat fata intr-o poza pusa intr-o carte fara coperti.

Iubito,

Cine esti ?


Strengar la miez de noapte.



12. 35 zornaitul telefonului ma face sa trezar din miile de harti intinse sub trupul meu, sub lenea mea sub magnifica mea faptura goala si plina de praf. Zac aici pe jos de cateva zile, nici nu mai tin minte cand am pus capul peste hartiile de ziar sau cand am legat picioarele de tavan cu sfoara impletita. Pe coltul de ziar pot citi, 12 decembrie 2005, nr 1257 Jurnalul National. 8000 de lei, editia de marti. Suntem in ianuarie si eu nici macar nu am fost martor trecerii din an in alt an. Am dormit si telefonul asta alb inca suna ca un copil mic cu ochii plansi de neatingere a dicului solar in culoare de fereastra.
As vrea sa fie medicul, sa-mi spuna ca eu sunt pe moarte, ca nu mai am nici un remediu, si ca mai bine sa-mi caut loc de veci.
As vrea sa fie iubita mea, sa-mi spuna ca este in gara.
As vrea sa…



vocea ei se onduleaza in crapaturi mici de perdea peste lemnul usii care ramane intedeschisa, lasand sa se vada pe un perete umbra ei pe altul gustul buzelor de margine care se misca incet si in culori.
…ma sarut aici jos, cand capul tau spart cu suruburi mici se atinge in magnet de beton.
- Am venit sa-ti iau capul si sa ti-l mangai, iubitule. Ma primesti ?
Imi curg bale peste buze, bale care se lipesc de ceramica ziarelor patate cu branza, iar ochii privesc in refelexia lor acel chip pe care nu-l vasusem niciodata. Este frumos chipul ei. Bine proportionat.
Ii simt mana bagata in varfuri de degete prin parul meu mucegait si vad cum ma atinge cu podul palmei ca sa-mi stearga murirea.
Nu o cunosc.
Nu te cunosc, dar ma faci sa ma simt bine, viu si bagat in seama.
- Ma cunosti ?

Cunoasterea de sine, un impas care se vede atunci cand te pierzi ca o foaie alba in bataia vantului fara ajutor, asa ma simt eu acum, asa ma vad, fara puteri. Nici o iesire dincolo de usa aceasta care imi inchide camera, creierul, traiesc ca intr-un lagar de sentimente. Nu accept nici o lumina care sa ma incalzeasca, iar “femeia†care asezata langa trupul meu ca ao statuie fara sentimnte este prinsa in acelasi acvariu de supravietuire. Supravietuim in imagini si in scrieir, ne inspiram din vise. Gandul ca as vrea s-o parasesc mi se ingroasa si devine palpabil in curgerea secundelor ca niste sentinte, cu atat mai mult cu cat stiu ca nici ea nu ma cunoaste. As putea sa plec de langa ea, iar ea nici nu ar observa. Cand oare am s-o fac. Cand am sa ma deslipesc de imaginea ei, cand, atunci cand nu am sa mai scriu, ea nu va fi dect prinsa intre coperti, nu va mai fi vecina mea, nu va mai avea copilul meu, nu va fi o strengarita pierduta in firele de telefon, nu voi mai scrie, atunci nici eu, nici ea nu va mai exista in “acvariul†cartii. Vom avea alte identitati.




CONTRACT

Pe un postament in gradina mea ramane scris si cand ploua si cand ninge si cand stau eu intins ca ploaia si ca iarna una intra-alta. Scrie ca sunt eu inscris in fenomenele naturii, ca am acest dar sa stropesc cu pumnii ploaie si ca atunci cand suflu in palma pot produce ninsoare. Si mai scrie generic, asa cum vad eu in meteo : “ vantul bate incet pana la moderat!â€
Sub inscriptie sta scris altceva. Ca sa poti vedea ai nevoie de o oglinda pusa intre picioare. Prin reflexia luminii, deci nu a pozitiei tale, nu a cuvintelor vei citi : “dumnezeu a cumparat lumea pe un pret de nimic. Dumnezu si-a mai luat si un caine de rasa pura. Cand latra cainele moare cineva.â€
Ma gandesc sa-mi cumpar caine. Nu orice caine. Cainele lui dumnezu. Asa am sa pun mana pe moarte si am s-o scutur, pana cand va cadea din ea toti mortii. « Sa vad si eu doamne ce grozavie a strans containarul tau... »
Jenica nu a murit niciodata, era pedepsita de dumnezu sa vada toata viata ei cum mor oamenii, sa le faca pomeni, sa tea la priveghii, sa boceasca pe el, pe ea. Jenica locuieste la etajul trei. Arata ca o femeie de 76 de ani, cu pielea carnoasa si plina de scame. Numai eu stiu ca ea este pe pamant de mai multi ani, numai eu stiu cine este cu ADEVARAT !
Acum inca mai boceste pe Grigore, vecinul meu, fost contebil la “Aviacola srl†. a murit ieri. Avea 81 de ani. Nu i-a mai placut viata si a zis: “ mai vecine imi platesc intretinerea pe pamantul asta si am sa plec!†privea atent fiecare amanunt al pamantului, vedea cum din frunze se nasc radacini, cum metalul rotii de la masina gunoierilor se invarte pe o axa, pe un cilindru, pe bile de unse cu ulei de masina, facut din tesatura altor plante stoarse cu mainile pana la lacrimi, nascute din pamatuful taranei in care el se va ingropa( cine sa-l ingroape ? eu ? tu ? Nu, noua ne este scarba de batrani, preferam sa-i lasam sa se imputa, sa ne taie peretii cu mirosul lor de ou stricat, decat sa punem mana sa-i bagam crestineste in pamant). Este constient ca va ajunge vaselina si ca nu va cunoste raiul, prea luminat pentru el, nici iadul, prea intunecat pentru el. Pacatul lui este atat de negru incat dumnezeu ii va da pedeapsa in moarte : « sa ajunga ulei de masina !» Cine este bun, cine este rau, ca in povestea nemuritoare din copilariei.

« - Acum douazeci de ani am furat din curtea parcului auto un chil de ulei. Am ajuns acasa si am prajit o falca de carne in el. Nu stiam ce fac, i-am dat Ioanei sa guste, dumnezeu s-o ierte ! Curand pulsul ei a scazut iar inima i s-a uscat. Moarta cum era nevasta-mea i-am pus patru roti. Doua le-am legat de brate, iar altele doua le-am legat de picioare, i-am pus si volan, portiere, oglinda retrovizoare, paleti de geam si huse din piele pe sani. Am calatorit cu ea asa, cam doua zile. Am vizitat toata copilaria ei, impruna, am vazut cum primea bataie pentru ca nu manaca si toata mancarea o dadea cainilor din curte, am vazut cum si-a pierdut virginitatea cu Aurel Tanase, ofiter la Academia de Politie. S-au cunoscut intr-o vara la mare. A vrut ea sa se culce cu el, asa ca sa nu mai fie virgina. In scurt timp sejurul s-a sfarsit. Am urmat-o in masina carnala a ei prin alte locuri, pe la facultate, prin padurea de la margine Bucurestiului, in Baneasa, aici unde venea cand era studenta si spunea poezii si cantece anti- regim. Il ura pe Ceausescu. Ura ca se maritase cu mine. Niciodata nu ne-am culcat. Cand era tanara prefera sa intre in baie si sa se « atinga ». O auzeam prin usa cum ofteaza si isi descaleca perul peste faianta cu durere. Acum vedeam ca nu era singura in baie, se gandea la el. Il urasc pe Aurel Tanase. Am mers cu ea pana in ziua cand a murit. Cand a murit a lasat pe buze sa se vada gandul ei la Aurel Tanase : « Oare stie Aurel ca eu mor ? Aurel…si o amagire »
Jenica il boceste ! Ii aud plansetul din orice colt al lumii. Maine il ingopam pe Grigore. Banii de inmormantare ni i-a dat casa de pensii, nu sunt multi, dar am baut si tuica fiarta de ei, caci Grigore a vrut sa murit iarna si ne-au inghetat mainile pe cosciug cat l-am carat de pe calea Victoriei pana la Belu pe jos. Nu i-am pus si lui roti, asa ajungeam mai repede la cimitir. Ne urcam toti in Grigore si pedalam cu geamurile inchise pana la aleia unde e mormantul lui acum. Am baut atata tiuca fiarta incat am adormit.

SA SE INCHIDA CARTILE DOARME AUTORUL SI GRIGORE IN TIMP CE JENICA ISI DREGE VOCEA CU OU!

Moartea lui Grigore m-a pus pe ganduri, pe vise. Visam la ce eram eu inainte de gandul asta al mortii care ma cuprinde din tremuraturi ca o teama de “necunoscutâ€






























UN VIS. ULTIMUL VIS

Daca as fi avut un nai, cu ciorapi albi as fi alergat prin gradini cantand. Sunt fericit. Nu am ajuns decat in mijlocul unui cerc cu stuf mare si verde. De aici lumina se vede in patrate care devin rotunduri pe globul meu ocular. Sunt fericit! La mijloc de drum numai piatra m-a vrajit si punand cu stanca mana pe umarul meu verde am transpirat amandoi pana la clopotele de nunta. Imi iubesc piatra,ea ma saruta in gura, imi sparge buzele si cu lovituri repetate imi raneste si umarul meu cub ce sangereaza ca soarele lumina, nu sange. In vise nu am sange, ci “luminaâ€.
Piatra din mana ta mi-a spart nasul si a facut acolo o gaura mare, din care numai zeama rece si verzuie mai curge. Ma sarut cu piatra, pe langa o fantana pana ce chipul cade in apa. Picaturi mici, ca niste copii, zac cu bratele deschise pe valuri de fanatana si nu rostesc decat cuvinte nestiute de mine: “ bulguresc al ficsus pins de pic sal mai curgd garamâ€
Un copil imi trage cu forta pamantului in jos nasul, care elastic se intinde pe un orizont de spini.
- Lasa-ma ! as fugi, dar imi place cum ma atinge. Cu doua degete in burta mea, penetrand stomacul imi putrezeste limba si nu mai pot vorbi, doar ascult un oracait de copil.
acest copil...
- curva! curva! curva, da-mi nasul curva!
alt copil...
- da-mi si gura!
Toti copiii imi vor organele, le vor ca sa le manance. Cand mori te transformi pentru viermi, un aprozar mai mare, unde fiecare produs este cantarit din ochii, viermii au ochii mici si inocenti, asa cu au copii in primele zile cand se nasc. Cu degetele largi isi umple stomacele pana la saturare.
Ma simt insarcinat. Burta mea s-a umflat asa cum burta mamei acoperea cu pile o alta piele mai mica, mai alba si cu frunze rosi de prunc patate pe carnea-mi. Copilul din mine nu plange nu este nici chiar mort, are viata. O stiu. Cuprind un pai de crepene in buric si vad cum cu gura deschisa capul tuguiat vrea sa cunosac lumea prin orificii. Nu se lasa necunoscut. Ii vad si eu ochiul cum curge din buric pana la perdele, pana la pamant, pana la sandale, pana pe dale.
Mormantul din centrul pamantului este ca o scara, pe ea urca un copil mic, micul meu fiu, cel din burta carnala. In fiecare treapta mai stinge o lumanare, pana la intunecare.

sisteme si simboluri

* Piatra : este sfarsitul. Ea patrata, lustruita imi pocneste capul, nu picioarele. Reusesc sa alerg inca pe campie, cu esarfele femeilor albe. Ma simt liber cu capul in piatra.
Cand am nascut am strans tare din fund si am apucat cu unghile un nor pana la absortie. Ca o sugativa am lasat in apus de soare sa-mi cada din burta o alta burta mai mica, cu cap si manute. Picioare cu evantaie nu am mai vazut pana la primul meu copil. L-am nascut in Gradina. Parul blond si ochii lui de piatra ma rasuceau in imbratisari cu luna. Nimic cosmic, doar el copil de piatra. A venit tata la mine si mi-a spus ca seamana cu ta-su. Nu, nu vreau asta. Eu am facut copilul nu o bucata de piatra, nu o farama de stanca.
- Ba, da, seamana cu el.
Pe tata l-am bagat in lemne si l-am lasat acolo singur, sa strige ca am nascut pe dumnezeu. Si asa am ajuns in capatul gradinii fecioara.

SA ALAPTAM SI SUFLETUL!

Am scos din buzunar, acolo, unde inainte de moarte tineam chibritul si tigarile si o batista patata cu TBC, am scos un san, rotund, la capete era tuguiat. Curba lui era patata cu gauri, asa cum luna este tatuata in sfera soarelui fara lumina.
Era insetat copilul. I-am dat tata si a baut tot laptele caprelor lui Jenica. Ciobanul pamantului.
Masurand timpul cu palma, am numarat o mie de ani. Un os de pasare cheala. Nici nu stiam ca mancand oase de gaina trece prin burta copilului meu un mileniu de omenire.
- Si cine iti da dreptul sa ma judeci.? Ma joc, mama cu oamenii in ani de os. Nici unul nu are sa guste din cartilajul pacatului, spunandu-mi asta, l-am batut la fund. Nu-mi place sa-l vad vesel atunci cand altii sunt tristi, nu-mi place sa-l vad crud.
- Carne cruda la mezeluri, nu in rai, nu in casa mea si a lui dumnezeu.
Ma privea rece iar mainile i se incovoiau ca dimineata cand imbratiseaza de la gat in jos noaptea. Privirea lui rece m-a bagat cu inca treizeci de centrimetri in pamant, de frica, de rusine. Cina de apoi, s-a sfarsit cu un os mancat pe furis de copilaria lui, de la facerea pamantului pana la facerea credintei. Am strans intr-un sac de plastic atata truda si istorie incat ma gandesc sa-mi pictez casa cu morti, cu razboaie cu ciuma pe tavan si sa pun in loc de ferestre un gand nazist, impletitura mortilor everiesti. Nici evreii nu mai stau in morti atat de saraci. Ei acum au fruntea in geam si rad de nazistii care poarta in loc de dinti gloante patate cu sange. Sunt muti, numai prin semne pot intelege ca rasa pura nu se curata cu metal.
Oricat as vrea sa nu mai mananac oase de gaini in ani de trecere pe taramuri clepsidrante, tot nu reusesc. Daca dumnezeu nu mananca putin os de om, atunci plange si cu umbrele sub ochi ma injura. Si jur ca nu eu l-am invatat sa vorbeasca.

sisteme de simboluri
* jenica, ciobanul are de hranit atatea suflete cu laptele caprelor lui pana cand le albeste. Nici un suflet nu ramane negru, fie ele negre si cu pete rosi pe fund. Jenica, de ce nu esti tu Dumnezeu ?
* dumnezeu, fiul meu a devenit in « vis » o putere

* Copilul: cand omul, fie el chiar barbat, simte ca are in burta un copil, il atinge, il mangaie sau chiar ii canta, este, exista, pentru ca el are suflet!


ADOLESCENTA

O curba fara sfarsit isi intinde acolada de la marginea gandirii pana peste un timp cunoscut. Cunoasterea este act, un drum lung. Niciodata nu este suficient. A cunoaste inseamna a permite. A perimte e ca atunci cand treci peste o necunoscuta pana ajungi la cunoscuta, si nici aici nu ai terminat drumul. E o inlantuire de drumuri. Nici unul nu te satura.
Mi-am imbracat copilul cu cele mai mari fasi de pamant. Mocirla peste umeri, mocirla in gura lui, mocirla in calcaie si el a fugit de la mine, in gradina lui marghiloman.
Imi este teama ca el nu stie sa vorbeasca cu dumnezeu. Il sarut si in adio, o ultima atingere peste mocirle. “Sa nu mai planga lumea, nici mama, nici tata caci m-am vindecat eu†imi spunea asta, cu gandul parca al unui om mare. Uite, si genunchiul nu mai imi sangereaza...Cand a plecat m-am simtit si eu os, un timp scurs ca toate celelalte oase.


TREZIREA

“ frupam-frupto-frupti-fruptus-

Daca bagi ochiul intr-un ou ochi in timp ce el se prajeste in tigaie cu ulei incins risti sa-ti usuci transplantul de cristal pe care l-ai facut ieri. Si azi e ochi, si el e ochi, are cristale care isi pierd valoarea in ochii unui necunoscator de pietre pretioase, pentru ca el nu are “ochi†sa vada ce esti cu ADEVARAT pentru el, cine este cu ADEVARAT, ce simti pentru el!

Mi-am facut operatie la ochi special ca sa-l pot vedea pe el, pe dumnezeu.

Imi aprind o tigara. Nu te supara, ai un foc? Sincer, nu gasesc nimic in casa asta care sa arda. Poate doar dansatoarele nisipoase venite cu pluta din visul meu.
As vrea sa-ti spun ca nu mai pot. Nu mai pot ? Asta ar insemna, ca ma mint.Te-as mintii si pe tine.
- Sa incep cu : « Draga ». Imi este teama ca vei interpreta aiurea cuvantul “dragaâ€, si nu vreau. Tu pentru mine, nu esti “draga†. Scrisoare !
- Nu, nu pot sa incepe asa. Am sa trec direct la subiect :
« te parasesc, pentru ca vreau sa mor », patetic si plus de asta, nu vreau ca din prima fraza sa te prinzi ca sunt mort.
- Te-ai prins ? Vreau sa te vad taiat in baie, nu pe scrisoare !
Tacere

- Nu, nu am sa-ti spun nimic.
acelasi Nimic



Nimic…

Nu pot lasa “nimic†in urma mea. Este nedrept fata de tine.Uite ceasul deja este 1 si 10 minute iar eu nu am facut “nimicâ€. As vrea ca pe la 3 sa se termine totul.

“AS VREA CA PE LA TREI SA SE TERMINE TOTUL!â€

Imi suna atat de vag, fara nici o nuanta. Ma vad in gara cu bagajele dupa mine, eu descult si cu lama bine pusa intre degete si aud : “Trenul personal pleaca la 3 si 2 minute de la lina 11 spre Moarte.â€Aud cu mine, “draga†dupa “draga†. Nici macar nu o suport pe grasa aia de la microfon, este bucalata si poarta ochelari marimea 2 plus, iar ciorapii ii sunt gauriti in calcie. NU! Eu vreau sa plec cu fanfara dupa mine. In urma mea vreau plansete, nimic derizoriu. Vreau sa vad cum stati toti si ma plangeti, aici in gara. Vreau o sarbatoare trista din moartea mea. Nu imi place sa fiu modest la final.

Uite ca a venit si trenul si eu tot nu am scris. Sa mai lasam timpul sa curga. Acum scoate sira spinarii mele din spatele asta incovoiat ca un curcubeu si pune-o intre filele cartii, si pleaca. Inchide cartea si las-o in intuneric, trage perdeaua si lasa-ma aici inchis cu sange curgand dintre pagini.

E asa intuneric, nici luna bezmetica noptii nu mai lumineaza, s-a ascuns in norii borcanului, sub faptura ta si iti aprinde tampla cu vioaie meridiane de lumina. Esti asa de frumos.

« Draga ,
Eu am plecat. Te-as ruga sa deschizi geamul, spargel, si sa lasi aerul rece peste tamplele mele sa se joace. Vreau sa urlii, sa ma arunci peste geam bucata cu bucata iar apoi sa chemi cainii sa ma manance… »


sau

« draga,
nici eu nu stiu ce sunt, iar cand nu voi fiind…am fost »

Am inceput deja sa ma patez. Sange pe hartie…Durerea are un gust amorf, ma vad cu coada prinsa de picioare si imi place ca sughit, ma inec cu saliva vascoasa si plang …Sa-ti scrii ultimele clipe in chip de viata este un proces greu. Globule albe, verzi. Se transforma in pete mov si ma scurg pe canal cu sangele legat pe picioare.

A VENIT TRENUL SI TREBUIE SA PLEC.
Clepsidra ciobita
curand e goala si te salut .
Dumnezeu are fata unei fete, el nu e barbat, nu e femeie, chipul ii este rotund cu gauri, asa cum sita asta plina de fire de par ma imbratiseaza cu TOTUL.



Draga,

Aseara, a venit Dumnezeu la noi, la usa. Plangea.Plangea cu lacrimile mele, cu lacrimile tale, cu lacrimi oceanice.. . . sarate si pline de namol. M-a luat in brate si mi-a spus ca e singur. Dumnezeu imi este prieten. Eu ma duc azi la El. Sa fii cuminte, iubitule. Am sa fiu Calaul Mortilor, iar pe tine am sa te ocrotesc de Moarte.
Sa te faci Inger si eu Moarte. . .

Semneaza Dumnezeul tau




Jenica ma urma. Eu eram in fata, el era in urma mea la 2 pasi, la doi ani de secole uitat, privit, gandit. Uitasem de Jenica. Eram incantat ca-l vad pe El.
Aceasi incapere. Consonanta de picioare betonate sustineau intinderea unui pod de la intrare pana in mijlocul salonului unde cei mai multi ma asteptau. aici nimeni nu isi spune pe nume, desi eu ii cunosc pe toti. Nimeni nu e imbracat. Am putut vedea trupuri mai frumose, cand eram vesel curtezan in curtea spalatoreselor din ferentari, cand eram in viata. Sunt si ele prezente aici

- Cand eram in viata?

recapitulare. sinuciderea

Primul pas facut spre baie era incet si tulburator. Am pus piciorul in beton si m-am sprijint cu toata grutatea in el. Al doilea pas era decisiv. Gandurile erau puse ca pozele in cearceaf. Le-am mototolit cu carpa aia alba si apoi am aruncat un foc peste carpa mintii.

MINTEAM CU ELE CEL MAI CURAT GAND!

Peste poftele carnale, om ce sunt, atasez intr-un paravan cu pioneze si ganduri – la final sa imi iasa schema vietii – asa cum in palma deschizand-o ai trei trasee. Unul al norocului. Noroc? Noroc ca am o fisa in buzunar si pot da un telefon. Hop
Hop – hop – hap – hap – hop (aici se canta tiganeste si se fumeaza narghilea) Palmele sunt puse deasupra capului ata cat sa dea forma unui triunghi isoscel. Si se repeta refrenul mortii : “ hop – hop – hap – hap – hopâ€
- Alo! respir adanc apoi cu buzele atinse de plastic scuip in receptor.
- Am sa inund eu pamantul, prostilor! asta am sa le spun!
Si inchid brusc. Urechea nu are voie sa auda ce spune gura.

URECHEA NU ARE VOIE SA AUDA CE SPUNE GURA !

Al doilea pas pe pingea proptit la beton lasand sa cada peste el valuri de piele nascute din calcaie a fost hoatarator. Postasul suna la usa alaturata si striga cu nebunie « o scrisoare pentru domnul Lazarescu » dupa cateva secunde : « am o scrisoare pentru domnul lazarescu »
« - Ce ar putea scrie acolo? Cine mai scrie, la postasi sa dea vestea: “ am scris!†. « Fugi in punga cu o suta de cuvinte »


Ma privesc din exterior. Imi place pozitia mea. Bratul stang sta incordat langa ceafa la soapta cu urechea rotunda. Picioarele imi sunt strambe, dar tari ca din fier beton si ratacite, lasandu-mi trupul desfasurat pe o axa de timp inca nepipaibila.
Nenascutul timp. Si plec din par cu degete aspre sa deschid usa.. Baia. Toti cei care ne sinucidem suntem atrasi de locurile stramte, acolo unde ne apasa in moalele capului « lumina »
lumina a venit cand am scos din mine lame. si am cazut in sinuciderea mamei cand a fatat si ea copilul din mine pierduta cu degetele in scurgerea cazii cantand de durere, cantand durerea.
intuneric – lumina. imi este greu sa descriu senzatia. e probabil ca atunci cand reglezi apa: calda, rece. NU. E prea rece, apoi deschizi mai mult robinetul de apa calda si constanti ca ca e prea fierbinte. Apoi iar rece. Si faci asta pana se umple chiveta cu sange caci e prrea mare presiunea.

atitudine fotografica – atitudine teatrala

- Baga la cap sunt rau si te violez cu lama din gat vomitata cu scame de cuvinte corecte - incorecte. Dau cu pumnii in varf de munte reflectat cu creasta lui arma de superioritate in oglinda mea din baie.Blum. Sa musc din ciocolata ta carne. Sunt rau si imi fac si mie rau. Sunt pregatit sa ma las rece pe gresie, pe alba faianta din baie.

flash

Am capul rosu. Vena din jurul gatului ca ombilicul mamei se incordeaza si ma invineteste. Ochii imi joaca sub pleoapa.

flash

cad

flash

Cad pe mana stanga si o simt din ce in ce mai greu. O amortesc impruna cu trupul meu. Vad cum curg pe canal

flash

Imi doresc sa pot plange

flash

O melodiei pusa intocmai de mine ca sa nu imi aud sughitul se prelinge pe pereti tremurandu-mi sira spinarii care se inconvoaie dupa muschii astia slabi.
vreau in picioare!

flash

Rasucesc cu degetul in gat sughitul si cad lacrimi de durere.
plang si tremura carnea ca un vulcan in eruptie.Nu pot stapanii nici picioarele care se tavalaesc rasucind printre muschi covorasul albastru din baie.

flash

- Ma vezi?
- Sunt jos?imi pierd privirea si nu ma pot misca. Doar din cearceaf mai curg doua trei cuvinte

flash

ahhak…nu pot sa curg tot!
tot! tot!
de tot!

flash

durerile ies din mine ca niste ingeri albastri. Sa fie oare covorasul din baie de vina?
- Fugiti ingeri ca eu sunt jos.
flash

Pui piciorul in casa, dupa ce deschizi usa cu teama. Muzica e tare si incerci sa-ti dai seama ca mirosul din camera e unul de acadea. Nici un fir de lumina nu strapunge zgomotul. Nu intri in baie de prima data, intai te uiti atent pe pat. Aici zac doua poze cu tine. Pe noptira o tigara neaprinsa rupta de la jumate se tavaleste cu bricheta in tabachera deschisa la intamplare de tine. Nu faci mult zgomot.
“ OARE, CREZI CA DORM?â€Si cauti priza.
Prinzi cu palma praful de pe carti ce-ti taie mana ca un cutit. Nu iti place mirosul!Dincolo de scaune este este un sfarsit. Pantofii ei se descalta in fata ta. O iubesti?
Nemernic...iti legi salul ei de mana si deschizi cartea la pagina 106. Aici, la pagina cartii sunt eu in baie.Intunecate simturi iti spun ca ma feresc de tine. Oare imi este frica de tine ?

flash

Ai intrat aici…ma vezi ?
Inchizi muzica si vomiti tot « raul » meu. Eu sunt mort si nu mai merg inainte. De azi ceva din mine este mort, eu sunt mort.




Zgomotul despartirii, tobele unei fanfare sinistre. O orchestra “furneralia†si te-ai dus pe alte coordonate ale mintii. Nu cred ca murim niciodata, ci pur si simplu uitam sa existam, sa gandim. Doua capele deschise imi poarta lumea noua la picioare. Le vad de aici din pragul scandurii pe care o port ca pe o pelerina in spate. Stau culcat.
Cand am intrebat un vecin : “ cum e sa mori? mi-a raspuns simplu
poate prea simplu pentru raspunsul meu.
Statea acolo in poarta capelei si plangea la o anume vioara de buze. cred ca acel instrument la care el canta se numeste geneic : “ muzicutaâ€

- Ba, atunci cand mori, e ca atunci cand la capatai iti canta Cesara Evora. Le fel de divin, in plutire ai sa simti totul asa cum simti muzica ei.

La capatai imi canta Cesara Evora. Ciorapii unei femei sunt agatati in coltul cosciugului. Nici nu o cunosc. Nici nu pot sa stiu cine e atata timp cat eu am privirea tinta in pleoape. Ii simt parfumul de “ madameâ€. Ii simt lacrimile prin auz, nici mirosul nu l-am pierdut, desi sunt imbibat cu formol. La colt doar ea, imbracata in negru, cu o batsita pe fata imi rosteste numele. Ea ma intreaba : « de ce? » Nu am stiut ca pana in acest moment ma cheama asa. A trebuit sa mor ca sa imi aud numele?
sau cand mori, de fapt chiar ai alta existenta. Ah, ma doare capul de atata moarte incat nu am sa ma gandesc la asta acum. Am alte lucruri importante de facut, eu trebuie sa mor. Exact acest cuvant am sa –l pun la prezentul continuu, caci e un proces greu si lent.
Curand axa si ata piciorului ei se va pierde in departare. In mijlocul strazii sta cu voalul desprins de sub subtioarea ei si astepata sa-i cada voalul negru de bani marunti si metalici ce-i va acopera tristetea. Cand banii sar in sus din mana cantaretului, toata argintaria aceea, metalica argintarie si zgomotoasa, ii va lumina chipul. E singura in coltul lumii, in coltul meu prea vanat de amorteala nesimtului.
Curand portile se desfac si eu inca aud din ecoul gurii acelei femei cu canta Cesara Evora. Imi place ce aud. Ma simt usor in gura femeii si vad cum plutesc spre un nou inceput, sau asa cum spune : “ this is the end...â€
Nu ma uit in urma, tin fruntea in sus. Asa, acum ma poate desfrunzi doar soarele de august. In carapacea asta umana am sa putrezesc visele unui trecut ce acum a murit. Si bat clopotele. Si inca predica primesc, caci biserica nu ma vrea. Nu-mi pasa! Nu vreau sa prind gust de ceara si nici cu dogma invatata nu m-am nascut. Final. Eu singur intins intre doua capele. In care sa intru?
Cate griji nu lasa omul in urma sa. Sa plimbe cainele de exemplu. « Sa nu uit sa citesc romanul asta cand ajung in morti! » « Ah, acum am murit si eu, cand aveam sa joc ultimul bilet la Bingo. »
Eu nu am nimic in urma. Femeia imi coase mainile una peste alta si lasa sa-mi cada peste cravata galbena picaturi de ceara. Simt fierbanteala picaturilor. Ea ma simte cald, eu rece. Pastelul iesirilor noastre interioare e ciudat. Tocmai cand eu trebuia rece si ea calda, eu cald si ea rece. O suita de note ale simturilor pe care nu le bagi in seama, caci pe langa mine doi puradei imi cer bani. Sa ceri bani unui mort e ca atunci cand ii ceri si sufletul. Nu prind gluma si ma duc inainte, spre o groapa. Cobor scarile inguste si dau vualul luminii laoparte cu un capac de intuneric si ma las in forfota viermilor ce ma vor manaca maine. Poimanie. Raspoimaine.
Au trecut cateva zile de cand sunt aici. La fel de multe zile au trecut si de cand ea sta acolo in colt. Femeia aceia. Nu a plecat o clipa de langa poza facuta de un fotograf prost cu mine in coltul strazii si ea priponita la celalalt capat al coltului din intersectie. Vezi?! O fotografie buna, eu intins si ea acolo in colt. Cate clipe sa-mi dau in vileag s-o pot intreba ceva? De cand ploua nu simt decat furnicaturi in spate. Imi simt din mana iesind alte sute de furnicaturi. Sa ma scarpin e ca si cum as trisa moartea. Nu, am sa stau aici cuminte!
O sa astept.

Pantofii facuti cu lac, lucioasa crema. Imi indrept mana spre usa si vad de acolo cum rasare o umbra umana, cunoscuta mie.
SEBELINE!
Asa imi alinatm eu femeile de la spalatoria din cartierul Ferentari. Aici sunt mult mai aspre in carnuri. Nici una nu este frumoasa, carnurile le cad peste balustrade de coaste. In mijlocul multimii doar goliciunea este un tablou pictat prost. Pe masa zac bucate numai din carne. BAUTURA ESTE STRICATA. Sorb un pahar de vin, dar e mult vanturat si il arunc peste alte zece femei ce dezvelite isi arunca coapsele peste primul barbat pe care il vad, tolanit pe jos, pe perete, pe o naparca, pe ceva.

Pe ce?
Pe cine?
...dar pe cand...
O incapere a pacatului. Imi miroase a prosoape imbibate cu untura si clei ingalbenit. Imi mirose a excitatie si a parvenire in paturi straine. Imi mioare a neaer si nu vad nici o urma de geam. Nu vad nici usi.
Invartesc paharul si adorm pe sanii grandiosi ai Melisei. Imi place adancirea ei. Ii simt coapsele lipsite de oase, se modeleaza in palmele mele si imi lasa tot bratul sa i-l bag in gusa. Din gusa ei pot soarbe mii de picaturi transpirate. aici vad eu un cub plin cu mazgalituri, zgarieturi.

- Asa, eu si-am- a pierdut foameaÈ™! imi spune asta pe un ton ata de rece.
Nu am intrebat-o nimic. Nu voiam sa stiu cine e caiine si cine imi zgarie mie gatul. Peste umarul unui balansoar mana ei se prelinge in searpe de noapte peste coapsa mea. Imi pierd amintirea uneii femei peste un maldar de simturi ascunse, si imi gasesc in adancul stomacului o alta mana, un alt sarpe. Fenisa, caci asa o cheama, se joaca cu corpul meu acum devenit plastelina. Am o mana in burta, iar alta imi pandeste umarul cu luneta unui searpe veninos.
Ospatul se tremina in curand. Deschid palma si in buricul limbii unui povestitor, aduc cu mintea un pahar de vin rosu scobit in coltul piciorului. Nimeni nu se supara. Limba se vaita, se incolaceste si porneste in forma vitei de vie sa prinda conturul uni balcon asezat in perete. Pe el sunt alte zeci de balcoane.
Mă gandesc ca nu mai pot urca atâtea scari pana la balcon. ACOLO E IESIREA.
Aud de aici cum ploaia se opreste in femeia din mijlocul starzii. O aud…

- Da-mi drumul la scara si iÈ›i promit ca ajung primul pe rampa si strig: „stopâ€
mesajele sunt scrise pe fiecare treapta.
Un trup cu o gaura in burta pierde dorinta : ia-ma ! ia-ma!
Îl car pana in treapta a doua. De aici știu ca numai un vânt trebuie sa-i dau iar fruntea, inaintea ochilor,se va prabusii in salon, fruntea care lasa in urma nasul sarutat cu buzele ultimele cazute pe beton. Sângerez. Un spin îmi inteapa si mie burta dar tot mai inalț pe trepte. Si nu sunt multe…



Prima treapta,


Nu îmi este rusine sa-ti scriu. Am o minte bolnava, sunt mai crunt acum, iar parul a inceput sa se ingalbeneasca, sa se abureasca. Îmi este teama ca am sa-l pierd. Nu, nu gandi asa. Știu sigur ca nu imbatranesc. Un batran este mai vesel decat mine. Eu sunt trist. Sunt fara voie. Simt aici, in camera asta cum ma pierd cu firea, trasez axiome si fac calcule prelungite despre noi doi. Aproape ca ma pierdeam in imagini. Acum erai galbena, apoi ușor galben intens, iar cu regret in timp ce mestecam un mar te vedeam infasurata in albastru.Starea mea este drept de acuzat. Sunt trist atunci cand nu te cunosc, dar gândul ca am sa terevad ma face rosu in obraji. Culoarea asta, acum îmi pateaza buzele. Îmi doresc intuneric. De cateva clipe îmi urasc chipul reflecat in oglinda. E putred, dezarticulat.Nimic nu este la alocul lui, pierd dinții in cutia palmelor cand vreau sa rad. Nu, nu mai rad. Îmi pierd si ochiul stang. Clipesc incet ca sa nu sparg cristalul. Atarna pe fata mea o coaja de portocala uscata si îmi afund nasul in putred. Vrreau sa nu ma vad.
Cand sting lumina, altele se prefac ca mor, dar e o minciuna. Nici o lumina nu moare pana ce eu nu inchid si ochiul drept. A cazut si ultima pleoapa.



12 octombrie 2005
intuneric


Pe treapta a doua ramane singur. De aici o sa asteptam „golulâ€. ÃŽl vad picarmer. ÃŽl vad tocator de turana pana la miez. Asa vom musca si noi pamantul, ca pe mar.
Innod mana lui de mana mea si plecam pamantul in spate atât cat o treapta din fata noastra sa se incline in urcare. Ne lasam pe spate si ne aruncam in saruturi pe gura si pe gat. Îmi pun mana intre picioare si cobor cu unghia un urlet de coapsa. Sângerez.
Gandesc ca ar fi mai bine sa imi taie-mi cordonul ombilical! Cordon in forma de arce, asa cum numai firul telefonului fix mai are arce legate in euri rasucitoare. Un „e†urmat, dar obligat legat, de alt „eâ€.
„E†vine de la element.
„E†vine de la embrion.
„E†vine de la denumirea mare a unui pastrav, uitat de noi in cer.
„E†este acolada dintre mine si el -

- Vezi? Ma vezi? de aici dintre noi doi, dintre micile noastre atingeri devenite nodale cu sughituri s-a nascut atâta transpiratie si seva incat am crescut plante. Eu sunt verde tot si el radacina. Ne-am sudat cu furtune din pelvisurile noastre strambe si purtam cu violenta dintiilor centuri orgasmice. El roade din bratul meu o bucat de carne si sfasie cu privirea membrana ochiului meu ce lacrimeaza in durere. Legaturi.
Cu gura mea apas puternic gura lui. Îmi place sa-l vad sclav peste buzele mele. Ii place si lui sa-mi bage mana intre subtiorile mele si sa-mi gadile gingiile pieptului. Iți place? Gandesc sa-i pun intrebarea. Ecouri
Intre umerii nostri calzi si topiti unul cu altul se nasc aripi. Se produce un evantai, el ne ridica intreapta a doua si la final tot el după un balci sexual se pierde in jos cu aripile lui cu tot.
Se zvanta in zbor. In cădere.
cine e in cădere – moare!




A doua treapta,

Sunt mai slabit. Nu, nu am imbatranit, oricum nu mai îmi este teama de batranete. Eu nu o sa cunosc asta. Parul se scamoseaza, se incurca in fire iar apa îmi sta in cap. Sunt sigur ca nu ma inec. Îmi este frica de valuri. Dar pielea cuprinde un val negru de culoare. Miros acum incet, oricat de mult îmi doresc eu sa-mi spal trupul, oricata apa, ploaie mi-ar inunda carapacea, eu tot sunt negru.
Îmi este teama ca nu ai sa ma vezi, ca ai sa ma confuzi cu o umbra. Pletele parului tău acum cateva clipe îmi albea si sfarcul si cerul gurii. Erai frumoasa, iar cand seara îmi atingeai obrazul cu degetul aratator, acesta se scuza buzelor, inventa minciuni ca sa astampere dorintele buzelor mele, acum uscate, fara piele…oricata apa as bea.
Dintr-un motiv anume nu mai curge apa!


13 octombrie 2005
apa


a doua treapta.

-Auzi, îmi dai un corp mai frumos? Hai, da-mi! Sfarcurile ei se preling peste matasuri. In găuri mici vad pielea ei manjita cu desena negre. BraÈ›ele ii sunt pătate cu solzi iar pe gat o pasare ii strange venele in gheare. Femeia. Piciorul ei fin se pierde in nodul unui perete. Parul blond contrasteaza cu tot intunericul „salonuluiâ€. ÃŽmi prinde mana si gatul.
Prindeam cu aceasi dorinta fulgeratoare mana ei. Nu voiam, dar o fac pentru ca simt. Îmi place ce simt, carnea asta moale si bine intinsa. Este unsor modelata,iar formele feminine îmi traduc bazine de amfore la care vechii greci ar fi visat sa le aiba. „Sa bea grecul din tine, femeie!†gandesc.
Plec fruntea peste o buza, adormit alunec cu buza de sus pe gat pana in deschiderea pieptului care îmi mangaie obrajii.
Îmi vrea trupul! De aici din treapta a treia îmi pot amenaja singur piciorul. îmi plac si sanii, sunt tari, i-as proteja cu fasii de fier dar topirea metalului ar incinge si coapsele unui vrajitor pe drum pierdut.


1 Trei trepte si trei pietre

Îmi impiedic pasul,sufletul si chiar privirea de un ciot. Pipai cu mana in intuneric si ating varful degetului. De aici din deget îmi impiedic eu pasul, sufeltul si privirea. Degetul a scobit ochiul, lasandul sa-mi cada la picioare. Acum nu voi mai avea ochi pentru tine. Cum am sa te pot recunoaste? Cine îmi va spune ca esti tu, cea pe care o astept. Cea care astepata si ea, acolo in colt.
Din deget am daramat chiar si sufletul. Nu este curat, nu merita atentia nici unei stari. Rad. Ce stare sufleteasca sa mai am?! Sunt daramat, intins, pe par, cu fata oarba neincheind privirea cu fermoar, iar ultimul deget îmi ingreuneaza pasul prin incaperea asta.
Pasesc incet sa nu ma pierd cu mintea, cu sufletul chiar. Pasesc pe pamant pipaind pe jos cu mana. Dar nu ma e pamant… si ma impiedic inaintea ta, iubito!


14 octombrie 2005
pamant




Marti 23 ianuarie
Bucuresti.
Am pierdut o noapte intreaga uitandu-ma la mine cum dorm. Mă priveam dintr-un unghi deschis de geam care lasa sa patrunda in camera, de afara un miros inecacios. NU pot sa respir, nu vreau sa respir!
Stiam sigur ca am sa pierd ziua asta. Am ratacit pasul pe traseele punctate pe pereti, albe dungi, cu var ingroste, imitand zebrele de pe strazi. Pe linia continua langa un sal negru de par ce sta lungit in pat se trezeste cu mana bagat in burta, de parca dureri din stomac trezeau râni. Trezeau intreaga făptura!
Stia sigur ca punandu-si mana pe trupul ei se va incalzi intr-un totul pamantul din cubul asta unde traim amandoi de atatia ani. Privirea circulara si roșie netezea cearceaful ce acoperea marginile ei carnale peste care zeci de pene se rasfoiau in curentul de vânt scobit prin spatiile dintre ramele geamului.Ezitare in gest si dezmat in privire, amuzamentul si acest joc de inganfare specifica a barbatului in diminetiile cand ea nu se trezeste prima, transmit culori intortocheate ca pe niste coperti groase ce imbraca intimul, ca paginile unei carti deschise de vânt pe o banca calda, alba si cu dungi ingrosate de carpa proasta.
Parea hotarat, nu mai voia s-o simta, s-o atingă. De ce ar mai fi făcut-o? Drept in fata unei opere isi acoperea cu palmele „rusinea†privind fara incetare sa oboseasca inceputul acolo unde un cap mic se dezmiarda rasfirat cu fire de par lungi si negre care surprind sanii goi si nevinovati stransi tare de salteaua patului. Privea cum picioarele ei care se pierd in matasurile carpelor ce nu voiau sa arate tot. Stia sigur ce are de gand. Voia sa rupa tot, orice cuvant scris. A scris pentru ca nu vorbea.
SCRISUL era ca un pacat infaptuit de legea existentei lui.
Colturi si petice de hârtie cu cuvintele injumatatite, fara nici o strigare, fara nici un zgomot care sa-i zbuciume ei somnul, acopereau acum picioarele lui ridicate in sus ca sa suspende un cap cu tamplele reci, acolo unde găuri specifice lasa sa se vada ca intr-o oglinda foite de nerv si dorinte, acolo unde el, viu zambeste ca e Primul…
Se pregatea sa plece.

Ii place culoarea albastra, nici negrul nu-l deranjeaza, insa azi ar vrea sa fie albastru. Sa i se vada rosul buzelor si carnea fetei neteda după un somn lung. In coltul oglinzii sta agatata ca un pionier haina cu dungile drepte, cu buzunarele deschise gata sa primeasca in gazda doua mâini. Camasa ii cuprindea acum pieptul, iar el se privea in oglinda, zambind, ca intr-un tablou făcut de un pictor cubist prost. Papionul. Capul trebuie suspendat, el nu sta daca nu ai prins de gat ceva. Cravata de matase adusa din orient suporta doar burtile mici, ea se intinde pana la centura pantalonilor, pana la centura corpului. Dar azi el va purta papion, mana intinsa a gat sufoca o miscare masinala si lasa sa se vada cum degetele se misca după o lectie bine invatata in ritm de piano. Marginea papionului se umfla si acopera centrul acolo unde mana stanga cu degetul aratator pe fata ajuta degetul mare sa miste de la stanga la dreapta o fasie ingusta de material care chiama după el cele doua bucle marginale sa se miste si ele spre centru. Mana dreapta este indemnata sa aranjeze „umfalturileâ€, degetele ridica un colt si lasa in jos altul, pagana ce se formeaza un patrulater aproape perfect care sa nu deranjeze, care sa nu strambe capul. In buzunarul din stanga al camasii cu aceasi meticulozitate sunt puse biletele de intrare. Pantofii negrii de pe calorifer sunt furati in furia unui copil tampit cu privirea roÈ™ie de bucurie si pusi in picioare. Peste ei pantalonii se vor aseza drept acoperind gleznele negre de sosetele de bumbac care marginesc ca doua bule de aer talpa unui munte de carne ce suspenda intraga ridicatuar, masa de carne. Botul rotund si negru al pantofilor din piele de Angora impune un dans suspect dar urmarit cu intensitate de ochii inca rosi de somn ai capului ce stau aruncati, nu pusi deasupra nasului drept si lung ce respira. Respira. Haina si el urmareste in coltul de oglinda cum ea rastoarna medina trupului intr-un geamat de somn ca atunci cand arunci in apa o piatra si valuri line de zgomot rascolesc marginile de pamant unde el sta cu bastonul drept in mana stanga si cu mana dreapta deasupra gurii ca sa fumeze incet, nu ca sa opreasca vorba ce inca nu o cunoaÈ™te.
Nu o cunoaÈ™te nici pe ea. Nu se cunoaÈ™te nici pe el, insa stie ca trebuie sa plece cat mai devreme din camera si sa nu se mai întoarcă. Sa uite totul. Mănusa alba aprinde mana in jurul clantei dar mai priveste odata si afla ca el este fratele ei, el este barbatul ei legat sa-i usureze somnul cu bratul stang peste care capul ei sa se lumineze intr-o liniste adormita, uitand de secunde, de minute de nopti reci si singur. El stie ca ii este Adam si ea Eva si ca nici biblic si nici dumnezeiesc nu ar fi corect sa plece, sa uite pacatul originar. In timp ce Eva doarme in pat goala si plina de mister in somnul ei Adam imbracat in albastru cu manusi albe si papion sta in fata usii si nu stie: „cine sa uite de eiâ€, cand „uitarea†este „eaâ€, scena goala iar in fundal doar doua personaje nascute sa nu se cunoasca niciodată pentru ca „tarziul†a nascut „somnul fintelor†iar noi oamenii suntem acuzati sa nu avem timp de noi oamenii.

AS VREA SA IES DIN CUB. Deschide ușa. Se simte liber si implinit. Acum uita de fiinta lui, de fiinta ei, acum el se ocupa de fiintele cuvintelor, pentru ca el a invatat sa vorbeasca.
Niciodata nu am reusit sa scriem o carte despre noi in moarte, ci am fost nevoiti sa ucidem ceva din noi pentru ca acel ceva sa devina parte moarta, asa cum murim noi intr-un totul la final.





























.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!