Cerului îi lipsește un ciob. Căsuțele, făcute din lemn de acaju, par de poveste, mici, cu acoperișuri înalte și ascuțite, vârfuri țuguiate, ferestre rutunde, împodobite cu sculpturi de flori.
Casa cea mai de la margine este aceea în care locuiește Cezar, porcușorul istet, împreună cu bunica sa, mamaia Sann.
Afară soarele este acoperit, cerul e aproape negru, e mai frig decât de obicei, dar Cezar va merge să se joace cu prietenii lui. Și iată-l ieșind acum afară din casă, vesel. Împinge ușa cu piciorul, cu un zâmbet lat întins pe fața lui porcină și fuge spre locul unde ceilalți purceluși deja îl așteaptă.
Trece pe langă statuia lui Ninos Cel Falnic, bunicul actualului Gardian Chiparos. Piatra, odată albă, este acum aproape verde, șanturi și crăpături o strabat, părând să fie reprezentarea grotescă a unui purceluș mutilat.
Ajunge la intrarea în pădure și iată-i acum pe Cezar purcelușul isteț, Jojo purcelușul grăsuț, Gigel purcelușul cu o ureche neagră care îi place să își măzgălească cu copita numele ca "G-Gell", Miki poreclită și Băiatu' deși este purcică, și MAN cel nesuferit, cel mai mare dintre ei, cu care Cezar nu este deloc prieten, pentru că mai mult își bate joc de cei mici decât se joacă, dar porcușorii nu pot să scape oricum de el, pentru că este mai mare.
Toți se salută veseli lovindu-și copitele una de alta. MAN, mereu cu un zâmbet tâmp pe figură, îi pune piedică lui Gigel, care, deja obișnuit, se redresează repede și pornesc toți spre pădure. Jojo nu a fost de foarte multe ori în pădure și este cel mai speriat.
Pădurea întunecoasă... Copaci atât de înalți încât nu li se văd vârfurile. Rădacini negre, prelungi, ieșite foarte mult din pământ. Purcelușii încap ușor printre rădacini și pășesc grăbiți în liniște, cu un fel de respect mut pentru străjerii groși din lemn.
Ajung în luminișul larg, dar aproape la fel de întunecos ca și restul pădurii și se așează în cerc. Fiecare ia de pe jos o rămurică și trag la sorți. De data aceasta Jojo trebuie să îi caute pe ceilalți. Sudori reci îl trec pe spate, în timp ce se așează cu fața la cel mai bătrân copac din pădure, după cunoștințele purcelușilor, prabușit acum 100 de ani. Începe să numere.
[Stop. Pauză. Cortina. Recapitulare. Screenshot: Copacul bătrân, prăbușit, înconjurat de tufișuri mici. Cu fața la copac și copitele încrucișate peste ochi, Jojo cel grăsuț are gura deschisă, pregătit să înceapă numărătoarea. Ceilalți 4 purceluși, toți întorși cu spatele, se pregătesc de fugă, părând să graviteze în jurul lui Jojo.]
Purcelușii fug brusc să se ascundă, guițând fericiți.
Când pornește, ochii lui Cezar văd numai rădăcini. Se împiedică de un lemn ascuns de frunze, se ridică, își scutură capul amețit, urechile îi fâlfâie, strănută și fuge gâfâind spre niște rădăcini care formează un fel de culcuș adânc, ascuns. Nu îi aude numărătoarea lui Jojo, deși nu e prea departe... Și nu i-a auzit nici pe ceilalți unde s-au ascuns.
Se pitește, scoate limba afară din gura ștrengarește, grohaie fericit și privește în jur cu ochi mici, ascultând încordat și mirosind aerul cu limba afară din gură. Aburul respirației începe să i se rărească după alergatură, inima nu îi mai bate la fel de repede.
Rădăcini și iar rădăcini. O ceață fină se lasă în pădure odată cu venirea serii.
După mai mult timp, Cezar începe să se plictisească. Privește mereu împrejur, dar nu vede pe nimeni. Teama îl cuprinde odată cu îngroșarea ceții.
Ezită înainte de a ieși din ascunzatoare, dar i se pare neobisnuit să dureze atât de mult până e gasit, așa că se hotărăște să iasă.
Cunoaște pădurea destul de bine. Înaintează cu urechile ciulite în încordare spre luminiș, gata oricând să alerge înapoi spre rădăcinile care îl ascunseseră mai înainte. Calcă încet, rar, neauzit. Privește iute în stânga și în dreapta.
I se pare că aude pași. Încremenește, iar picioarele îi tremură ezitante. Zgomotul este destul de îndepărtat.
Adulmecă aerul, scrutează împrejurimile încordat... Pașii se aud foarte clar.
Cezar realizează brusc că nu sunt pași de purceluș. Sunt mult mai apăsați. Imaginația începe să o ia razna. Își aduce aminte de poveștile bunicii sale. De Oribilul-Iepure-Obez care a mâncat prea multe dulciuri, de Puisorul cu Cioc-de-tablă-ruginită care puie îngrozitor, de Monstrul-De-Păr care iubește atât de mult purcelușii încât îi îmbrățișază până îi sufocă...
Se strecoară printre rădăcini, frunzele se turtesc încet sub copitele lui, îngheață... și deodată îi vede. Sunt trei. Umblă pe două picioare, ca și neamul purcelesc. Pielea le atârnă ciudat și e formată din mai multe culori diferite. Nu au o față atât de frumoasă ca purceii. Botul lor e plat, au un cioc strâmb și turtit ca de pasăre, dar gura lor se află sub cioc.
Cei trei mormăie neînțeles, cu grohăituri diferite. Își agită picioarele din față încet... Cezar își dă seama că nu au copite, ci mai degrabă degete... Brusc realizează cine sunt animalale ciudate și ochii i se măresc de groză.
Bunica lui i-a povestit despre Omi... Frica îl paralizează și observă cu botul căscat de mirare că MAN iese din ascunzătoare și se îndreaptă spre ei. Omii îl văd, mormăie întrerupt, unul din ei își desprinde ceva de pe spate și îl îndreaptă spre MAN, care nu pare să bage de seama, până în ultima clipă, când o bucată lungă de lemn se îndreaptă spre el. MAN se ferește, dar lemnul îi străpunge baza piciorului și el începe să grohăie îngrozit.
Unul dintre omi scoate un fel de guițat, își arăta dinții, ajunge la MAN și îl ridică în aer cu capul în jos, fără să îi pese de zbaterile purcelului.
[Recapitulare. Slow motion: Aer foarte rece. Lumina parcă tăiată în felii subțiri se strecoară printre frunzele foarte dese, aflate la înălțime mare. Ceață. Copaci cenușii, cu scoarță oțelită și netedă. Rădăcini asemenea unor picioare de arahnide, sau ca niște brațe încolacite de caracatiță. *Vuuum!* Camera se strecoară printre rădăcini și trece pe deasupra umărului lui Cezar, foarte bine ascuns. Slow motion în jurul lui Cezar. Aburii respirației lui atârnă ca niște cârpe murdare, puse la uscat pe o sârmă. Camera ocolește scena, se depărtează, apoi pornește din nou spre Cezar, accelerat și se oprește brusc în ochii lui, filmează ce se reflecta în ei... *Fade away... către Omi.*]
Cezar încearcă disperat să găsească o solutie cât mai repede și deodată ochii i se luminează. Numai bătrânul Gardian Chiparos îl poate ajuta!
Se strecoară printre rădăcini înspre sat și când e deja destul de departe, fuge cât îl țin puterile. Drumul i se pare nesfârșit, se împiedică, aleargă în patru labe, se ridică iar... Năvălește în sat, ocolește statuia lui Ninos Cel Falnic și brusc se lovește de ceva.
Bătrânul Mumos Braț Gros îl ridică încet în brațe pe Cezar, zâmbește blând și îl întreabă ce s-a întâmplat.
"Gardianule Chiparos, Gardianule Chiparos! îi spune Cezar abia răsuflând, am văzut OMI! Sunt în pădure, trei!"
Zâmbetul blând de pe figura Gardianului dispare încet și se transformă în încruntare crâncenă.
"Unde?"
"La copacul de 100 de ani, în poiană! MAN... e rănit!"
"Atunci nu mai e timp de zăbovit. Tu stai aici!"
Mumos pornește în grabă spre poiană. Pământul se cutremură sub pașii lui. Ajunge la pădure, dar abia încape printre copaci. Un copac imens, bătrân de 1000 de ani, se înconvoaie ușor când Gardianul Chiparos îl împinge să-și facă loc.
Ochii i se înroșesc, își scoate ciomagul de pe spate și se apropie de poiană. Atunci îi vede pe Omi. Omii sunt de două ori mai mici ca înalțime și au brațul de 5,284 ori mai subțire.
Doi o iau la fuga imediat ce îl văd și al treilea dintre Omi vrea și el sa fugă, dar o tolbă mare din care se aud guițăturile lui MAN îl ține pe loc. Vrea să o lase repede jos de pe spate, dar Mumos îl ajunge imediat, îl apucă de cap, îl ridică în aer și îi desprinde încet tolba.
MAN cade de sus și când se prăbușește, frunzele de pe pământ sar în sus, iar o piatră se rostogolește departe.
Gardianul Chiparos ridică încet ciomagul, dar înainte să îl îndrepte spre om, aude vocea unui purceluș. Se uită în jos, se apleacă puțin și îl vede între rădăcini pe Jojo ridicând de pe pământ un ciob strălucitor, dezvelit odată cu rostogolirea pietrei.
Omul nu mai are acum nici o importanță, scapă din stransoare, tușește, se târăște în patru labe, se ridică împleticit și o ia la goană printre copaci, fără să se mai uite înapoi.
Cu ochi mari, Mumos Braț Gros apucă ezitant ciobul, cu un respect mut, brațul îi tremură de emoție, îl duce mai aproape de ochi și privește. Se uită și departe în sus, dar copacii nu îi permit să vadă cerul.
Cu voce ca un tunet le strigă purcelușilor să iasă din ascunzători, iar după ce Jojo, Gigel si Miki sunt toți la un loc, MAN urcă în brațele Gardianului, ia ciobul și toți pornesc spre sat.
Tot satul se adunase împreuna cu Cezar și mamaia Sann lângă statuia lui Ninos Cel Falnic și îi priveau pe purceluși cum vin din pădure. Scroafele s-au repezit spre odraslele lor, iar MAN a fost dus repede la doftor.
Bătrânii satului au examinat ciobul, au privit cerul, au zâmbit și au dat din cap. În aceeași zi Gardianul a aruncat cu putere ciobul în sus...

Legenda spune că dupa ce Mumos Braț Gros, străbunicul actualului Gardian Chiparos a aruncat ciobul, cerul s-a făcut din nou albastru, soarele a început să strălucească, iar vremea nu a mai fost de atunci răcoroasă niciodată.
Poveștile cu Oribilul-Iepure-Obez, Puișorul cu Cioc-de-tablă-ruginită și Monstrul de păr au dispărut încet din memoria purcelușilor, pentru că nimeni nu mai credea acum în ele. Statuia lui Ninos Cel Falnic a fost reparată de către săteni.
Omii nu au mai fost vazuți niciodată de atunci... dar dacă cumva ar fi apărut, un alt Gardian Chiparos ar fi avut grijă ca ei sa nu facă rău nimanui.

Dedicație: Pentru Diana.