…..sfârșit, s-a terminat ce nu a început fiindcă am decis ca sa pun punct.

E noapte, scriu întuneric, îmi scriu testamentul cu un stilou fără cerneală, ea zace lângă mine pe o pagina alba si eu încep să cernuiesc trupul de suflet si înnebunesc când vad ca-s putred când sunt numai o uitare care a vrut sa tinda mare, sunt o greșeală primordială, un fătat dintr-un păcat,
si am fost rău, voi pleca din cuvânt înapoi in măr, in pământ la adevăr.
E ora 4 fără 10 , ii aud pașii, ea urca dealul vieții si respira greu, in ochii ei negrii si grei se pierde Dumnezeu iar buzele ei pictează deșertul însetat de iubire care probabil va fi inundat de o altă minciună spirituală, o alta consolare asupra destinului care i-a vorbit: -o sa ramai toata viata singura-
La fix ne vedem, deci o aud, sigur e aproape…, e la 2 metri de mine si totuși la o distanță de 5 miliarde de ani
-ești tu începutul?- mă întrebam, poate primul meu pas, ești prima scânteie ce a aprins candele universului, sau ești acel bulgăre de lut, atât de pur si simplu care a fost azvârlit după mine ,poate si eu sunt un strigat al marelui tot care mi-a grăit: -tu o sa fi cu ea-
Noi doi ne cunoaștem de un an si nu știm nimic despre noi, ne cunoaștem destinele, ne iubim extraordinar de mult si nu suntem fericiți, ea….
vrea sa vadă soarele pe chipul meu , măcar sa schițez un zâmbet de ianuarie, ea vrea să fiu cu ea fără sa fiu.
-Tu poți sa fi cu cine vrei, eu pot fi doar cu tine- zise Maria, care mă iubea mai mult decât ar fi putut ea vrodată, dar nu in de ajuns pentru mine, era femeia creatorului iar eu probabil eram chipul diavolul, nimic nu putea schimba destinele noastre scufundate în rațiunea noastră bolnavă
ne declaram nebuni, sa avem o scuza eșecului iubirii noastre, amândoi pledăm vinovați, ea îmi oferă aceeași felie de tort iar eu ii cant același cântec.