În prima zi am ales perna și peretele de aceeași culoare, doar bețișoarele cu pălării la capete deosebeau peretele de tavanul alb și nasturii feței. Îi deschideam și închideam numărând umbrelele, toate albastre închise și deschise așteptând să picure. Încurcam cifrele și începeam iar cu prima, strănutam și iar pierdeam șirul. Palma Mariei îmi sprijinea fruntea de teamă să nu cad în înalt . Cred ca aș fi putut merge prin el fără să îmi pese că oamenii mai și plâng. Fără să mă întorc aș fi rămas și acum, copil privind din puful pernei nesfârșitul oamenilor din jur. Mâinile lor ar fi căzut peste marginile mele căutând răspunsuri. Dar nu! Maria și-a lăsat mâna nici prea grea, nici prea ușoară, în doze potrivite atingerea ei mi-a trezit zâmbetul adormit. Grăbită să dea de veste curții și mai ales să întoarcă bucătăria cu fundul în sus după o strachină de supă, mi-a lăsat fruntea să respire în voie. Împrejur doar umbrelele târau de colo-colo câteva rămășițe din delir și încă se frământau albastre. N-am clipit bine a zecea oara și eram înconjurat de toată suflarea. Mama încerca să facă loc aerului, Duduia le tot spunea câte ceva despre dreptatea pe care a avut-o în timp ce mustăciosul o privea plictisit. Carpinski își întindea prenadezul pe degete, emoționat de zâmbetul meu, Natalia îi privea pe toți din capul patului (adică bunica), ca și cum prezența lor nu ajuta la nimic, iar tata cinstea deja printr-un colț de oraș evenimentul. Gripa avea doar să îsi aducă aminte de aici încolo că a fost și pe la mine. Binențeles că madamele străbunicii aveau să ghicească prin cafele, cărți și mai ales să afume casa, ca să dea doar dracul în boală. Să se ducă în lume, pe strada noastra să nu-și mai bage coada.

A doua zi mă răsuceam de pe o parte pe alta fără să am voie mai mult. Care cum ajungea pe la mine mă îndemna cu supă. Aceeași adusă de fiecare dată, mai mult sau mai puțin încălzită. Păstram doar colțul de pâine și câteva linguri. Cum să-mi fie foame cand Diana mă aștepta în ușă de atata timp. Uneori îi mai scăpa botul printre picioarele vizitatorilor și puteam să jur că mă afla. O strigam, dar degeaba! Nu avea voie în casă și ușa se trântea iar și iar. Supa lor nu avea gust, mai ales când se încăpățânau să îmi spună că e foarte bună si Diana nu are voie. Știam mai bine ce e bun și ce nu. O turtă dulce împinsă lângă un colț de pandișpan mi-ar fi mulțumit ziua. Ar fi trecut altfel și cu siguranță nu aș mai fi luat patul ăla în seamă. Nu mai încăpea în rabdare. Devenise plictisitor cu același așternut, aceeași pătura peste mine, același scârțâit enervant și deprimant. Pe la jumătatea zilei urmăream cu degetul țesătura firelor din pătură și încercam să mă gândesc la mâine. Nu o să-mi pese că am să tăvălesc toată curtea în genunchi, și că am să mă uit în podul cu porumbei ceasuri lungi, până când aripile strânse vor trezi amurgul.

-E voie nepoate? Polonezul își îndrepta palmele în poalele șorțului și își aduna pe chip un zâmbet de om bun.
-Unchiule, Diana ce face?
-Păi dacă o cauți, n-ai să o găsești decât în pragul ușii. Se pare ca nu are alt stăpân. Da’tu ce mai faci?
-M-am plictisit.
-N-am voie afară și aici e tare urât!
-Lasă că mai ai puțin și mâine te aștept la mine în deal să pingelim ziua după cum ți-e pofta. Ce zici?
-Cu turtă dulce?
-Cu de toate nepoate, și ciocolată!
-Și pentru Diana?
-Și.
-Acum rămâi cuminte și ne vedem mâine!

A treia zi împărțeam turta dulce la trei. Polonezul mai puțin pofticios decât noi.