Plafon. Trist și sec. Plafon. În vremea Cetății nu era la modă să îți plafonezi tavanul. Iată că vremurile s-au schimbat, nu mai poți vedea cărămizile zidului de acest tern, tăcut și rece plafon. L-aș schimba într-o clipită cu durerea zidului sângeriu, nici n-aș sta să mă gândesc daca or să mă doară caramizile căzânde. De fapt, chiar asta vreau. Ai grijă ce îți dorești, s-ar putea să ți se întâmple. Mi-am dorit. S-a întâmplat. Nu mai simt. Sunt sedat până în adâncul măduvei și nu mai simt nimic. Și acum, ce? Ce pot să fac acum? Nimic. Să las lumea așa cum e, să îi spun “aveai dreptate”. Asta pot să fac și nimic altceva. E ciudat să spui că ți-e dor de durere, că ți-e dor să plângi. Însă mult mai tragic, mult mai grav e să nu mai fii în stare nici măcar de asta. “Emptiness is filling me / To a point of irony / Growing darkness taking down / I was me, but now he is gone”. Sau, din nou “Goliciunea umple iar / Sufletul pe moarte / Risipind zadarnic har / Răsfoind o carte.” Mereu am spus că era mai bine când știam să simt, chiar dacă uneori simțeam numai o durere înfricoșătoare, o durere de moarte. Acea durere mă făcea să ma simt viu, dar iată-mă acum, viu, dar mort. Nu sunt “the undead” sunt “the unliving”. Fantoma vie care bântuie lumea morților, dorind să i se alăture. Dar porțile i se închid în nas.
“Cry freedom, cry
From a crowd 10,000 wide
Hope laid upon hope
That this crowd will not subside “
Asta aș vrea. Dar nu există libertate. Și chiar dacă ar exista, nu aș putea să o simt. Pentru că sunt sedat. Groaznic, tragic, dureros de sedat. Doar că această durere nu o simt. Pentru că nu pot. Un cerc vicios a ceea ce nu e,de fapt. Vino, suflete, înapoi...