Sufletul copac plânge cu lacrimi amare.
Toamna vieții le înveșmântă în mii de culori.
Dar unde-s roadele ?
Unele au fost roase de viermii patimilor, altele neavând cine să le culegă sau din neputința de a le dărui, zac putregăite în pământul fără de apă.
Timpul mi-a pârjolit tinerețea, iar acum mă scald în cenușa amintirilor.
Ceea ce mă mai ține este credința...cât un pai...care pus peste carbunele Hristosului meu aprinde sporadic flacăra încă palidă a dragostei de veșnicie.
...Sufletul ca un copac, plânge cu lacrimi amare, sperând ca ieșind din iarna vieții, primăvara în părtășie cu Domnul, îi va aduce frunze de conifer.