Un decor simplu, într-un oraș moleșit sub căldura verii, în care rar își mai face apariția câte un trecător mai îndrăzneț, sfidând liniștea. În acest decor apare un personaj oarecum sinistru.
Merge apăsat, ținând stângaci într-o mână un carnețel negru. Înfățișarea sa amintește de visătorii secolului al XIX-lea. Pare căzut într-o meditație intensă. O clipă se oprește la scara unui bloc, în așteptare. Dar nu, este doar o impresie. Pornește mai departe, la fel de visător, cu un zâmbet abia perceptibil pe buze.
**
-Dea, trezește-te! Iarăși ai visat! Știu, același vis, se vede, privirea ta s-a stins. Þi-au furat iarăși zâmbetul! Nu, chiar nu mai înțeleg ce se întâmplă. Dar degeaba, acum oricum nu vei vorbi, câteva zile, săptămâni. Eu m-am obișnuit. Þi-am greșit cu ceva? Poți să-mi spui dacă sunt vinovat...
Dar Dea nu reacționează. Rostește în grabă câteva vorbe și pleacă.
Rătăcește pe străzi, ignorând arșița aceea demențială, pășind absent, pe un drum care nu ducea nicăieri.
Picioarele cunosc deja toate pietrele, privirea știe peisajul. Acum se oprește și privește un copac. Nu e nimic special, doar un salcâm cu coaja mâncată de carii în care și-au făcut adăpost diverse viețuitoare. Și totuși nu e cel mai bătrân copac din parc.
- Dea! Dea! Dar ea refuză să răspundă. Într-un târziu strigătul acela o desprinde din visare.
Era o veche prietenă din vremea studenției. Frumoasă ca o floare, dar o floare ce s-a ofilit prea repede.
-Știam că am să te găsesc aici!
-Alice, draga mea Alice! Vroia să vorbească, dar gura i se încleștase. Când era singură își dorea să se poată destăinui. Și acum...
-Dea, vorbește cu mine! Te vreau înapoi, așa cum erai: zâmbește, căci zâmbetul tău îmi alungă toată tristețea.
- Nu pot să-ți spun mai mult! Doar știi, luna asta, luna lui cuptor mă face să hoinăresc în neștire. Dar orice ar fi, o dată pe zi voi fi aici. Locul ăsta are pentru mine o atracție specială. Sunt ani de cînd am venit prima dată. Nu știu ce vrajă mă poartă.
Deja trecuse prea mult timp de când venise, nu mai putea rezista, trebuia să evadeze. Un tremur o cuprindea ușor. Gândurile o luau razna, nu era în stare să le mai controleze, frânturi de amintiri îi apăreau
“-Dea, Dea, ai grijă să nu aluneci!“ “Dea, Dea … ”
Și vedea multe chipuri, unele familiare, altele complet străine. Nici măcar nu putea să plângă, să se descarce . Nu, nu a mai plâns de mult. Avea impresia că odată cu lacrima desprinsă de pe obraz va pierde și amintirile, de ieri, de azi și nu vroia să-l piardă pe Mihai. Chiar îl iubea, în modul său ciudat.
- Dea, Dea trezește-te! Sunt aici! Iar visezi cu ochii deschiși.
Dar ea nu schițează nici un gest. Silueta i se pierde treptat în depărtare.
***
- Mihai! Mihai! Ce faci? Nu mă mai recunoști?
Tânărul privește în jur, oarecum surprins, nu știe cine mai poate hoinări pe căldura aceea copleșitoare. Dar nu zărește nimic în jur. Mai privește o dată…
-Mihai, nu mă mai recunoști? Am fost colegi de facultate. Eram prietenă cu Dea, nu a trecut chiar așa de mult timp !
-Da, îmi amintesc, cum să nu. Dar te-ai schimbat… În mintea lui erau alte gânduri, dar nu putea să o rănească. I se părea că îmbătrânise foarte mult.
- Dar Dea ce mai face?
Chiar la asta nu se aștepta. Se fâstâcește și răspunde cu o voce stinsă:
- N-am mai văzut-o de mult. A plecat într-o zi de august. Și nu s-a mai întors niciodată.
****
Și Dea hoinărea mereu, prin orașul ce se pierdea în negura serii. Se simțea mai bine. Scăpase de obsesiile ce o măcinau. Nu mai vroia să sufere. Trebuia să se întorcă acasă. Aerul rece al serii o trezea la viață. Știa că de acum totul se va schimba, va fi mai bine. Îi va spune cât de mult îl iubește. Că vrea să fie tot timpul împreună. Se simțea la fel de îndrăgostită ca la început. Universul îi era în armonie cu inima .
Dar se aude un plânset de copil. Era o fetiță ce încerca să acopere cu trupul său micuț ceva. Dea se
apropie. Lacrimile acelea îi aminteau … copila își plângea tatăl. Și durerea i se transmitea. Din nou gândurile o cuprinseră, era un joc necontenit, o furtună a amintirilor… I se părea că aude o voce ce se stingea treptat: “Dea, Dea, micuța mea. Eu o să plec, dar o să vă veghez mereu. În fiecare zi, în luna lui august o să fiu lângă tine, la copacul nostru. Ai grijă, numai tu știi unde se află și așa trebuie să rămână. ”
Ea a promis, dar lucrurile aveau să se schimbe. Avea impresia că salcâmul i-a furat tatăl. Nu s-a mulțumit să îl împartă cu ea. Și l-a uitat, dar peste ani o forță imensă o atrăgea spre un parc adormit unde domnea un copac.
*****
Un cadru stins: orașul doarme sub răcoarea nopții. Nimeni nu îndrăznește să tulbure liniștea ce s-a așternut. Doar într-un parc, un salcâm domină tăcerea. Și un bărbat notează într-un carnețel cu coperți negre o poveste...