Încet, încet, iarna se pregătea să se întoarcă în împărăția ei, la Polul Nord. O să mai vină ea, desigur, și la anul, că i-a plăcut aici, pe strada noastră , unde locuiesc oameni buni și copii cuminți.
Era ultima zi de februarie, iar doua zi venea 1 Martie, și odată cu el , primăvara. Așa că iarna s-a hotărât să plece, deși ea știa cel mai bine cât de greu e drumul înapoi: se poate întâlni cu viscolul și-atunci trebuie să o ia din nou de la capăt; se poate întâlni, apoi, cu cine știe ce fulgi neastâmpărați, care vor să vadă și ei cum e în luna martie, și-atunci e nevoită să se întoarcă să-i ia cu ea. De multe ori i se întâmplă să ajungă la Polul Nord pe la începutul lui aprilie, iar oamenii se supără pe ea. Iar ea, iarna, îi înțelege și le dă dreptate.

În timpul acesta, Mășor stătea la geam și încerca să ghicească cum va fi vremea de a doua zi. Doar a doua zi era 1 martie. Mama tocmai îi cumpărase pantofi noi și o băscuță pentru când vine primăvara. Pe masa de lângă fereastră, mărțișorul, pregătit cu grijă de bunica, aștepta și el prima zi de primăvară. Mășor se uita când afară, când la mărțisor, când la băscuța și pantofiorii cei noi.
-Tare mult aș vrea ca mâine să fie frumos și, dacă s-ar putea, și puțin soare, și-a spus el în gândul lui. M-aș încălța cu pantofii noi, iar pe reverul de la haină mi-aș pune mărțișorul ăsta frumos. Nu-și termină însă bine gândul că auzi o voce. Mășor tresari. Era glasul mamei.
- Mășor, ia și te culcă și nu mai sta la geam , c-ai să răcești! Treci în pat imediat!
-Of! Mămicile astea! Tot știu. Cum o fi aflat că stau cu nasul lipit de geam? Doar e la ea în cameră.
Însă mama cunoștea obiceiul lui Mășor, cum cunoștea și dorința lui de-a se face mai repede primăvara, pentru a ieși cu băscuța și pantofii cei noi.
Și uite așa, cu gândul la venirea primăverii, la pantofi, la băscuță, la mărțisor, și la mama care le știe pe toate, Mășor adormi încet încet.
A doua zi, dimineață, camera lui era toată inundată de lumină: o rază de soare se juca cu mărțișorul de pe măsuță, o alta nu mai dovedea sa iasă din pantofii cei noi, atât de mult îi plăceau. O alta, și ea, se lupta să intre sub pleoapele lui Mășor, doar doar l-o trezi. Iar băscuța, ce să mai spunem, se bucura de îmbrățișarea a doua raze, una mai luminoasă ca alta.
Bineînțeles că tot mama a fost cea care a venit și l-a trezit până la urmă pe Mășor.
- Hai, Mășor, scoală-te! E timpul să mergi la grădiniță! Vezi, dacă nu mă asculți și stai seara până târziu? Acum de-abia te poți scula!
Într-adevar, lui Mășor i-a trebuit ceva timp ca să se trezească. Dar cum a deschis ochii, să nu-i vină să creadă:
-Mamă! Mamă! Uite! Soarele…! a început el să strige bucuros.
-Da, Mășor, a venit primăvara.
-Deci îmi pot pune pantofii cei noi! Ce bine îmi pare!
-Nu stiu. O să vedem. Să nu te încrezi, niciodata, în prima zi de primavera! Ziua asta este cea mai amăgitoare din an. Stai să deschid fereastra și să văd. Măsor, să stii că afară nu-i vreme de pantofi!
-Ba da! Uite soarele! Eu am să-mi pun băscuța și pantofii noi!
- Mășor, tu trebuie să asculți de cei mari, și mai ales de mama.
- Da, mamă, dar afară e soare. Uite-l! A venit și la mine în cameră. Il vezi? Este peste tot.
- Asta nu înseamnă că este și cald. Hai, grăbește-te și du-te și te spală! Noi te așteptăm în bucătărie să bem ceaiul împreună.
Mășor avea cinci ani, și de felul lui era asculatator, dar prea mult așteptase această zi. « Sigur toți copiii vor veni cu ceva nou, numai eu…Nu, doar sunt mare, n-am să răcesc eu așa de ușor! » își spunea el, în timp ce-și lua halatul și papucii și se grăbea spre baie.
În cameră rămăseseră pantofii cei noi, băscuța și mărțișorul
- Auzi, să nu mergem noi, astăzi, la grădiniță! Cum, noi, pantofi de lac noi, să stăm acasă, într-o asemenea zi? Nu! Trebuie să ieșim pe stradă să ne vadă și ceilalți pantofi! i-a spus spunea un pantof celuilalt, plin de năduf.
-Da, mai ales că atunci, când am fost cumpărați, mai ții minte, și mama lui Nona, și mama lui Tori…
-…și-a lui Coni, a adăugat celălalt pantof.
-…le-au cumpărat pantofi noi. Nu erau, e adevărat , așa de frumoși ca noi, dar oricum..
- Cum? Ei să iasă pe stradă și noi nu?
- Nu, nu se poate!
- Și eu, a intervenit basca, și eu vreau să-mi văd prietenele care au fost cumpărate odată cu mine. Nu m-am văzut cu ele de-o lună! Când eram la magazin, stăteam toate pe același raft. Ne trăgeam ocheade, chicoteam. Oh! Ce vremuri! Mai râdeam de câte un fes de pe capul vreunui copil sau de pălăria pleoștită a vreunui moșneguț…
-Nu știu ce ai tu de gând să faci, băscuță dragă, dar noi ne vom lupta din răsputeri ca să ieșim afară, astăzi.
- Da’ ce credeți că eu am să mă las mai prejos?
- Ia mai tăceți odată din gură, că mi-ați făcut capul calendar! se răsti mărțisorul la ei.
Voi nu vedeți că afară-i soare cu dinți?
- Cum adică? Are dinți?
- Nu, dar așa se spune când e și iarnă și primăvară, când e soare și de fapt e frig.
- Păi dacă nu are dinți cu adevărat, atunci putem ieși. Þie ce-ți pasă! Știi că astăzi e ziua ta, și oricum vei ieși în lume. Și sigur vei râde cu celelalte mărțișoare de noi, că stăm în casă, i-au răspuns pantofii furiosi, de mai mai să-și înnoade singuri șireturile.
-Eu, în locul vostru, aș fi mai înțelegător. Nu l-aș pune pe Mășor în situația de-a fi neascultător.
-Ia nu mai vorbiți cu el! Nu vedeți că moare de invidie! numai că n-a strigat băscuța.
Între timp, Mășor se spălase, mâncase, și acum se îmbrăca. Îi mai rămăsese doar să se încalțe și să-și pună ceva pe cap.
-Mășor, eu te sfătuiesc să-ți iei astăzi tot cizmulitele tale albastre și fesul de lână.
-Nu! a raspuns Mășor, supărat.
-Nu! au răspuns în cor pantofii și basca. Noi mergem cu el!
-Vezi, mamă, că și ei sunt nerăbdători să iasă la soare!
-Ce soare?…a dat să spună ceva mărțișorul, dar n-a mai apucat.
Se încinsese o zarvă, de nu se mai auzea nici în cer nici pe pământ. Micuțul mărțișor, deodată, s-a văzut luat de fundiță și pus pe reverul de la haina lui Mășor. Îi plăcea acolo, sus, dar când se gândea la pantofii ăștia neastâmpărați și la basca asta răutăcioasă - auzi, să râdă de băștile bătrâneilor! - s-a posomorât el . Și apoi nimeni nu știe mai bine ca el cât de capricioasă este ziua de 1 Martie: acum e soare, acum ninge, acum e vânt și viscol. Și mai e o problema, serioasă: dacă Mășor răcește, o sa fie vai si amar! Iar va veni doctorul și iar n-o să se mai poată respira în cameră de medicamente.
Dar mățișorul era prea mic, pentru a fi luat în seamă de cineva.
Măsor era deja încălțat cu pantofii cei noi, iar pe cap își pusese băscuta. Și așa a iesit mândru pe poartă, s-a uitat, nerăbdător, în susul și-n josul străzii să-i vadă și pe ceilalți copii. Aceștia, ca de obicei, se adunaseră în fața magazinului de jucării. Toți aveau mărțișoare, în schimb nici unul nu purta pantofi noi sau băscută nouă. Toți erau îmbrăcați ca de iarnă: căciuli și fulare de lână, împletite de Buna, cizmulițe călduroase. Mășor i-a măsurat din cap până-n picioare și mai mai să dea înapoi.
- Trebuie să mergem înainte , i-au spus pantofii și basca lui Mășor.
Încurajat, Mășor a pornit alături de prietenii lui.Toți vorbeau și-și admirau mărțișoarele, fără să dea vreo atenție pantofilor și băscuței lui Mășor.
-V-am spus eu că din cauza mărțișoarelor astea, n-o să mai fie loc de noi? le-a spus, bosumflată, bascuța pantofilor.
-Da, și ai avut dreptate.
Și-atunci, numai ce unul din pantofi îl călcă pe Tori pe cizmuliță.
-Ei, dar ce faci, Mășor? Nu mai vezi pe unde mergi? Aha! Ia uitați! Mășor are pantofi de lac noi.
-Daa? Oh! Sunt foarte frumoși, dar tare mi-e teamă să nu vină vreo zăpadă, așa din senin, cum se mai întâmplă în prima zi de primavară, și să-i strice!
-Ei, și tu acum….!
-Eu cred ca am să-l calc și pe ăsta pe picior. Ai auzit ce-a zis de noi? L-a întrebat un pantof pe un altul.
-Lasă-l, că oricum tot noi suntem mai frumoși.
Și așa, vorbind despre mărțișoare și vreme, despre pantofi și cizmulițe, copiii au ajuns la grădiniță. La amiază, trebuiau să se întoarcă tot împreună acasă. Pâna atunci, se puteau însă întâmpla atâtea ! Și chiar s-au întâmplat: pe la ora zece, deodată, cerul s-a întunecat și a început să ningă așa de tare, de-ai fi zis că nu mai fusese soare niciodată, și că iarna abia atunci începea cu adevarat. Toți copiii au sărit la ferestră, bucurându-se de fulgii mari de zăpadă, care nu mai conteneau să cadă. Deci, iarna nu i-a părăsit detot. Se mai pot trage o dată, cu săniuța! Dintre toți, numai Mășor rămăsese la locul lui, uitindu-se, nu la fulgi, ci la pantofii cei noi și la băscuța care stătea stingheră pe cuier.
-Vai de capul nostru! au spus deodată cei doi pantofiori. Am încurcat-o!
-Mășor, tu nu vii să vezi cum ninge afară? Uite ce fulgi mari și pufoși! Deseară ne putem întâlni pe dealul nostru, cu săniuțele, s-a auzit glasul lui Sori.
-Nu, mie…nu-mi place iarna, a răspuns acesta din urmă.
-Cum? Dar când a nins prima dată, săreai în sus de bucurie. Mi-aduc bine aminte.
-Da, da…
Tot atunci, clopoțelul a sunat și toți copiii s-au pregătit de plecare. Numai Mășor se foia, iar pantofii parcă își pierduseră din strălucire. Ca să nu mai spunem că, până acasă, s-au umplut de zăpadă, iar lacul de pe ei a început să crape. Basca s-a pleoștit și ea. Mășor era înfrigurat și strănuta. Niciodata nu i se părut drumul atât de lung. Așa că a fost primul care a dat buzna în casă, în timp ce prietenii lui au rămas să se mai bată, o data, cu zăpadă.
A doua zi, în fața magazinului cu jucării, erau ,din nou, adunați toți copiii, gata de grădiniță, în afară de Mășor. El era în pat, cu temperatură : răcise mai tare ca niciodată. Noptiera era plină cu pastile, siropuri, ceaiuri și batistuțe. Însă nu numai Mășor era bolnav. Jos, lângă șifonier, pantofii se zbârciseră de parcă fuseseră purtați tot anul, zi de zi, iar basca mereu dădea să cadă de pe speteaza scaunului; nu-și mai putea ține echilibrul. Numai mărțișorul era la fel de strălucitor.
-Tare aș lua și eu o pastiluță, s-a auzit glasul răgușit al unui pantofior, dacă aș ști că-mi trec crăpăturile astea.
- Și eu m-aș unge cu ce-i în sticluța aceea roz , dac-aș ști că-și mai dă drumul puțin pielea asta care mă strânge, se tângui și al doilea pantofior.
- Si eu m-aș întinde pe pernița aia caldă, că tare mi-e frig, s-a auzit vocea stinsă a băscuței.
- Îmi pare tare rău de voi, chiar dacă ați fost așa de neascultători, a încercat să-i aline mărțișorul în felul lui.
- Ce multă dreptate ai avut, mărțisorule! Da, suntem vinovați. Dar acum vrem numai să se facă sănătos Mășor, că noi mai rezistăm de bine de rău.
Mășor, înfofolit tot, nici nu mai avea putere să intre în vorbă cu ei. După ochișorii lui, mereu înlăcrimați, îți dădeai seama cât de rău îi părea că nu ascultase de mama lui.
Cum am intrat la el în cameră - venisem să-i aduc o cutie de bomboane de ciocolată de 1 Martie- mi-a spus tot: despre dorinta lui de-a purta în prima zi de primavara pantofii cei noi și băscuța, dar si despre cât de mult regreta că nu a ascultat-o pe mama lui.
-Știți, D-na Gheo, că nu numai eu sunt bolnav. Și pantofiorii si băscuța…Credeți că se vor face bine?
-Bineînteles! Doar sunt băscuța și patofiorii tăi, Măsor.


(Poveste din volumul în pregătire Copiii de pe strada mea)