agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-12 | [This text should be read in romana] | Submited by mihai stamati
Încă din seara de dinainte văzduhul parcă se-mbolnăvise de troahnă, și parcă ochiul cerului, umflat de lacrimi, nu mai putea suferi acum întinderea aceea vălurită. Penelul naturii prinsese să decoloreze linia orizontului și schița depărtări ale unor ținuturi nedeslușite.
Roberto, ale cărui măruntaie de mult profeÈ›eau iminenta grozăvie, se-aruncă în aÈ™ternut, legănat acum de o doică de ciclopi, aÈ›ipeÈ™te printre vise nedesluÈ™ite pe care le visează în visul de care vorbeÈ™te, È™i-o epopee-ntreagă-n sînu-i larg primeÈ™te. Se deÈ™teaptă în bubuitul tunetelor È™i în urletele marinarilor, apoi puhoaie de apă îi inundă aÈ™ternutul, doctorul Byrd apare venind în fugă È™i-i strigă să se ducă pe punte È™i să se agate zdravăn de orice lucru ce stă o clipă locului mai bine decît el. Pe punte vălmășag, vaiete È™i trupuri, ca ridicate de o mînă dumnezeiască È™i azvîrlite în mare. Pentru un răstimp Roberto se È›ine strîns de vela de la catargul mic (sau aÈ™a înÈ›eleg eu aici), pînă cînd aceasta se sfîșie ruptă de fulgere, stindardul se ia la întrecere cu arcul fugitiv al stelelor, iar Roberto e aruncat ca din praÈ™tie la rădăcina catargului mare. Acolo un marinar cu inimă bună, ce se legase de catarg, neputîndu-i face loc, îi azvîrle o frînghie È™i-i strigă să se lege de o ușă de la turn, ce ieÈ™ise din balamale È™i ajunsese pînă la ei, È™i bun lucru a fost pentru Roberto că uÈ™a aceea, cu parazitul de el cu tot, alunecă apoi către balustradă, fiindcă-ntre timp catargul mare se rupe de la jumătate, È™i o prăjină cade È™i crapă în două capul celui ce-l ajutase. Printr-o spărtură a bordului Roberto vede sau visa-acum că văzuse ― cicladele de umbre ca fulgere-n mănunchiuri ce fug rătăcitoare pe cîmpi unduitori, lucru ce mi se pare o prea mare îngăduință pentru citatul preÈ›ios. Dar nu-i nimic de făcut, Amarilli se înclină pe partea unde naufragiatul stă gata să naufragieze, iar Roberto cu uÈ™a lui alunecă într-un abis deasupra căruia el zăreÈ™te, în timp ce cade, Oceanul ce liber urcă să-nchipuie prăpăstii, printre genele-i înecate vede ivindu-se piramide căzute, se pomeneÈ™te că-i o cometă apătoasă ce aleargă pe orbita acelui vîrtej de umede ceruri. Pe cînd fiece val fulgeră cu o nestatornicie scînteindă, ici se înconvoaie un abur, dincoa o bulboană se-nvîrte È™i cască un izvor. Mănunchiuri de meteoriÈ›i înnebuniÈ›i È›in isonul văzduhului răzvrătit È™i spart de tunete, cerul e o alternare de lumini de străfunduri È™i de năruiri de bezne, iar Roberto zice că a văzut Alpii înălbind de spumă prin brazdele rînjite, ce bruma lor de-avere È™i-o adunau în snopi, apoi pe mîndra Ceres cu flori încununată printre luciri albastre ca piatra de safir, iar în estimp opale se prăvăleau cu huiet, de parcă Proserpina, telurica ei fiică îi ocupase tronul È™i-acum o alungase pe roditoarea-i mamă... Și printre fiare ce mugesc rătăcind împrejuru-i, pe cînd fierb săratele argintării în clocot vijelios, Roberto dintr-o dată încetează să mai admire spectacolul, devenindu-i un actor insensibil, își pierde cunoÈ™tinÈ›a È™i nu mai È™tie nimic de sine. Numai după aceea va presupune visînd că scîndura, prin vreo lege generoasă, sau din instinctul oricărui lucru plutitor, intră-n hora aceea potrivindu-i-se, È™i aÈ™a cum coborîse urcă fireÈ™te înapoi mulÈ›umindu-se cu o sarabandă mai lentă ― fiindcă în mînia elementelor se răstoarnă pînă È™i regulile unui ritm de danÈ› civilizat ― iar cu perifraze din ce în ce mai largi, îl depărtează de ombilicul acelei vîrtelniÈ›e, în care se afundă în schimb, prefăcută-n sfîrlează în mîinile fiilor lui Eol, nefericita Amarilli, cu bompresul îndreptat către cer. Și odată cu ea, orice suflet viu aflat în încărcătura ei, evreul menit să afle în Ierusalimul Ceresc Ierusalimul pamîntesc È™i la care n-avea să mai ajungă niciodată, cavalerul maltez despărÈ›it pentru totdeauna de insula Escondida, doctorul Byrd cu acoliÈ›ii lui È™i ― în sfîrÈ™it, sustras de binefăcătoarea natură îngrijirilor artei medicale ― acel biet cîine ulcerat la nesfîrÈ™it, despre care de altfel n-am avut încă ocazia să vorbesc, pentru că Roberto va scrie despre el abia mai tîrziu. Dar, în fine, bănuiesc că visul È™i furtuna făcuseră ca lui Roberto somnul să-i fie limitat, după toate probabilitățile, la un timp foarte scurt, căruia trebuie să-i urmeze o veghe războinică, într-adevăr, el, acceptînd ideea că afară era ziuă, reconfortat de faptul că prin vitraliile opace ale turnului pătrundea puÈ›ină lumină, È™i bizuindu-se că putea coborî în spaÈ›iul de sub punte pe vreo scăriță interioară, își făcu curaj, își luă din nou armele, È™i porni cu temerară teamă să descopere obîrÈ™ia acelor sunete nocturne. Sau, mai bine zis, nu se duse imediat. Cer iertare, dar Roberto e acela care, povestindu-i Doamnei, se contrazice ― semn că nu povesteÈ™te la rînd ce i s-a întîmplat, ci încearcă să construiască scrisoarea ca pe o povestire mai mult, ca pe o ciornă a ceea ce putea deveni scrisoare È™i povestire, È™i scrie fără să hotărască ce va alege pe urmă; desenează, ca să zicem aÈ™a, piesele pe eÈ™ichierul său fără să stabilească pe loc pe care anume le va muta È™i cum le va aranja. ÃŽntr-o scrisoare spune că a ieÈ™it ca să se aventureze sub covertă. ÃŽnsă în alta scrie că, abia deÈ™teptat cînd se albea de ziuă, a fost izbit de un concert îndepărtat. Erau sunete ce proveneau cu siguranță de pe Insulă. Mai întîi Roberto È™i-a închipuit o turmă de indigeni ce se urcau claie peste grămadă în niÈ™te canoe lungi ca să ajungă la corabie, È™i a pus mîna pe puÈ™că, apoi concertul acela i s-a părut mai puÈ›in bătăios. Era dimineață, soarele nu bătea încă în geamuri: se duse pe galerie, simÈ›i mireasma mării, crăpă puÈ›in canatul ferestrei È™i, cu ochii întredeschiÈ™i, încercă să se uite È›intă spre țărm. Pe Amarilli, unde ziua nu ieÈ™ea pe punte, Roberto îi auzise pe pasageri vorbind despre aurore atît de aprinse de parcă soarele abia aÈ™tepta să străpungă lumea cu săgeÈ›i, însă acum vedea fără să lăcrămeze culori pastelate: un cer înspumat cu nori întunecaÈ›i È™i abia mărginiÈ›i de o culoare albicioasă de perlă, pe cînd o nuanță, o amintire de roz, urca acum în spatele Insulei ce părea zugrăvită în verde-albăstrui pe o coală de hîrtie aspră. Dar tablouaÈ™ul acela aproape nordic îi era de ajuns să înÈ›eleagă că silueta aceea, ce i se păruse informă pe timp de noapte, era dată de contururile unei coline împădurite ce se oprea printr-un coborîș abrupt pe o fîșie de coastă acoperită de arbori cu tulpini înalte, pînă la palmierii care încununau plaja albă. ÃŽncet, încet, nisipul ieÈ™ea la lumină È™i de-a lungul țărmurilor se zăreau pe margini un fel de păianjeni mari, parcă mumificaÈ›i ce-È™i tot miÈ™cau membrele lor scheletice prin apă. Roberto îi luă de departe drept niÈ™te "vegetale umblătoare", dar în momentul acela sclipirea, acum prea puternică, a nisipului, îl făcu să se retragă. Descoperi că acolo unde ochii îl slujeau mai puÈ›in, auzul nu-l putea trăda, È™i se încrezu în el, închizînd aproape de tot canatul È™i ciulind urechea la zgomotele care veneau dinspre uscat. DeÈ™i obiÈ™nuit cu zorii de pe colinele de la el de-acasă, înÈ›elese că pentru prima oară în viață auzea cu adevărat păsările cîntînd È™i că în orice caz, nu mai auzise niciodată atît de multe È™i de felurite. Cu miile salutau apariÈ›ia soarelui: i se păru că recunoaÈ™te, printre È›ipete de papagali, privighetoarea, mierla, ciocîrlia, un număr infinit de rîndunele, È™i pînă È™i țîrîitul ascuÈ›it al greierului È™i al lăcustei, întrebîndu-se dacă auzea cu adevărat niÈ™te vieÈ›uitoare din speciile acelea, sau niÈ™te rude de-ale lor de pe la antipozi... Insula era departe, È™i totuÈ™i avu impresia că sunetele acelea aduceau cu ele un miros de flori de portocal È™i de busuioc, ca È™i cum aerul de peste tot golful ar fi fost îmbibat cu parfum ― iar pe de altă parte domnul d'Igby îi povestise că, în cursul uneia dintre călătoriile lui, recunoscuse apropierea uscatului după cum zburau pe deasupra atomi înmiresmaÈ›i aduÈ™i de vînt... ÃŽnsă, pe cînd adulmecînd ciulea urechea la mulÈ›imea aceea invizibilă, ca È™i cum ar fi privit de pe meterezele unui castel sau prin barbacanele unui bastion o armată cum se aranja vociferînd în formă de semicerc între coborîșul colinei, cîmpia din față È™i fluviul ce apăra zidurile, avu impresia că mai văzuse o dată ceea ce auzind își închipuia È™i, în faÈ›a imensității ce-l împresura strîns, se simÈ›i asediat, È™i aproape îi veni să ducă puÈ™ca la ochi. Era la Casale, iar în faÈ›a lui se desfășura armata spaniolă cu huruitul carelor ei de transport, cu țăcănitul armelor, cu vocile de tenori ale castilienilor, cu gălăgia napoletanilor, cu larma răguÈ™ită a lăncierilor, iar pe fundalul acesta cîte un sunet de goarnă ce ajungea la el înăbuÈ™it, È™i pocnetele înfundate ale cîtorva focuri de arhebuză, cioc, puf, taa-bum, ca plesnitorile de la sărbătoarea vreunui sfînt. Ca È™i cum viaÈ›a lui s-ar fi desfășurat între două asedii, unul fiind întruchiparea celuilalt, cu singura deosebire că aici, unde se încheia cercul celor doi lustri plini de evenimente, fluviul era prea lat, dar tot circular È™i el ― încît făcea imposibilă orice ieÈ™ire ― Roberto retrăi zilele petrecute la Casale. 2. Despre cele petrecute în Monferrato Roberto ne lasă să înÈ›elegem destul de puÈ›in despre primii săi È™aisprezece ani de viață de dinaintea acelei veri din 1630. AminteÈ™te de episoade din trecut numai cînd i se pare că ele arată vreo legătură cu prezentul petrecut de el pe Daphne, iar eu, cronicarul celor scrise în răspăr în cronica lui trebuie să spionez printre pliurile discursului. Dacă m-aÈ™ lua după năravul lui, aÈ™ apărea ca un autor care, ca să amîne dezvăluirea criminalului, îi lasă cititorului numai cîteva indicii. De aceea, fur È™i eu, de pe ici, de pe colo, cîte o menÈ›iune, ca un delator. Pozzo di San Patrizio era numele unei familii din mica nobilime, ce stăpînea întinsul È›inut Griva mărginit cu cel al Alecsandriei (care pe timpurile acelea È›inea de ducatul milanez, È™i prin urmare era teritoriu spaniol), dar ca geografie politică, sau din înclinare sufletească, se considera vasală marchizului din Monferrato. Tatăl ― care vorbea franÈ›uzeÈ™te cu nevasta, în dialect cu țăranii È™i în italiana cultă cu străinii ― cu Roberto se exprima în diferite chipuri, după cum îl învăța vreo lovitură de spadă sau îl lua cu el călare pe cîmpuri blestemînd păsările care îi stricau recolta. ÃŽn rest băiatul își petrecea timpul fără prieteni, visînd în închipuire la țări îndepărtate pe cînd rătăcea plictisit printre vii, sau la arta de a dresa È™oimi atunci cînd vîna lăstuni, la lupte cu balaurul cînd se juca cu cîinii, sau la comori ascunse pe cînd explora încăperile micului lor castel sau conac, ce-o fi fost. Aceste hoinăreli ale minÈ›ii i le stîrneau romanele È™i poemele cavalereÈ™ti pe care le găsea acoperite de praf în turnul de miazăzi. Deci nu era lipsit de educaÈ›ie, È™i avea pînă È™i un preceptor, chiar dacă numai cîte o bucată de timp. Un carmelit, despre care se spunea că ar fi călătorit prin orient, unde ― murmura mama făcîndu-È™i cruce ― unii insinuau că se făcuse musulman, o dată pe an sosea în regiune cu un argat È™i cu patru catîri scunzi încărcaÈ›i cu cărÈ›i È™i cu alte hîrÈ›oage, È™i era găzduit pe trei luni. Ce anume îl învățase el pe elevul său nu È™tiu, dar cînd a ajuns la Paris, Roberto se făcuse remarcat È™i, oricum, învăța cu mare uÈ™urință tot ce auzea. Despre carmelitul acesta se È™tie un singur lucru, È™i nu-i o întîmplare că Roberto pomeneÈ™te de el. ÃŽntr-o zi Pozzo cel bătrîn se tăiase pe cînd curăța o spadă, È™i ori că arma fusese ruginită, ori că-È™i vătămase vreun loc mai sensibil la mînă sau la degete, că rana îi dădea niÈ™te dureri foarte mari. Atunci carmelitul luase sabia, o presărase cu un praf pe care-l È›inea într-o cutiuță, È™i îndată Pozzo jurase că se simte mai bine. Fapt e că a doua zi rana era aproape cicatrizată. Carmelitului îi făcuse mare plăcere uimirea tuturor È™i spusese că secretul acelei substanÈ›e îi fusese dezvăluit de un arab, È™i că era vorba de un leac mult mai puternic decît cel pe care spagiriÈ™tii creÈ™tini îl numeau unguentum armarium. Cînd îl întrebaseră de ce nu se punea pulberea aceea pe rană È™i nu pe tăiÈ™ul care o produsese, răspunsese că aÈ™a lucrează natura, È™i că printre forÈ›ele ei cele mai puternice se află simpatia universală, care guvernează acÈ›iunile la distanță. Mai adăugase că, dacă lucrul putea să pară greu de crezut, n-aveau decît să se gîndească la magnet, care-i o piatră ce atrage la sine pilitura de metal, sau la munÈ›ii aceia mari de fier, care acoperă nordul planetei noastre, È™i care atrag acul busolei. Tot aÈ™a, unguentul armariu, lipindu-se bine de spadă, atrăgea acele virtuÈ›i ale fierului pe care spada le lăsase în rană È™i care împiedicau vindecarea acesteia. OriÈ™ice făptură care în copilăria ei a fost martoră la una ca asta, nu poate decît să rămînă marcată pe toată viaÈ›a de ea, È™i curînd o să vedem cum destinul lui Roberto a fost hotărît de atracÈ›ia ce-o simÈ›ea el pentru puterea atrăgătoare a prafurilor È™i a unguentelor. Dealminteri nu-i acesta episodul care a marcat cel mai mult copilăria lui Roberto. Mai există unul È™i, la drept vorbind, nu-i un episod, ci un fel de refren pe care băiatul l-a păstrat în memorie într-un mod ciudat. DeÈ™i se pare că tatăl, care desigur È›inea mult la acel fiu, chiar dacă-l trata cu asprimea tăcută a tuturor bărbaÈ›ilor de prin partea locului, cînd È™i cînd ― dar mai ales în primii lui cinci ani de viață ― îl ridica de jos È™i-i striga cu mîndrie: "Tu eÈ™ti întîiul meu născut!" Nimic nelalocul său, de fapt, decît poate un uÈ™or păcat de redundanță, dat fiind că Roberto era unicul fiu. Numai că crescînd, Roberto începuse să--È™i amintească (sau se convinsese el că-È™i amintea) că la manifestările acelea de bucurie paternă chipul mamei sale lua o înfățiÈ™are de neliniÈ™te È™i plăcere, ca È™i cum taică-său făcea bine cînd zicea fraza aceea, dar faptul că o auzea repetată îi redeÈ™tepta o grijă de mult aÈ›ipită. ÃŽn închipuirea lui, Roberto își dăduse mult de furcă în jurul tonului acelei exclamaÈ›ii, trăgînd concluzia că tatăl său nu o pronunÈ›a ca È™i cum ar fi fost o afirmaÈ›ie evidentă, ci un fel de învestitura inedită, accentuînd pe acel "tu", ca È™i cum ar fi vrut să spună: "tu, È™i nu altul, eÈ™ti fiul meu întîi născut". Nu altul sau nu celălalt? ÃŽn scrisorile lui Roberto apare mereu cîte o referire la un Altul care-l obsedează, iar ideea asta pare că i s-a născut chiar atunci, cînd el se convinsese (È™i cu ce putea să-È™i frămînte creierii un copil pierdut printre bastioane pline de lilieci, printre vii, È™opîrle È™i cai, neÈ™tiind cum să se poarte cu țărănuÈ™ii cam de aceeaÈ™i vîrstă cu el È™i care, cînd nu asculta niÈ™te poveÈ™ti spuse de bunică-sa, le asculta pe cele ale carmelitului?), că pe-acolo, pe undeva, dădea tîrcoale un alt frate, nerecunoscut, care trebuie să fi avut o fire rea, din moment ce tatăl său îl repudiase. Roberto era la început prea mic, iar pe urmă prea ruÈ™inos, ca să se întrebe dacă acesta era frate cu el dinspre tată sau dinspre mamă (È™i, în ambele cazuri, asupra unuia din părinÈ›i ar fi plutit umbra unei greÈ™eli mai vechi È™i de neiertat): era un frate, care, într-un fel sau altul (poate unul supranatural), era cu siguranță vinovat de repudierea pe care o suferise, È™i de asta bineînÈ›eles că îl ura pe el, pe Roberto, cel preferat. Umbra acestui frate duÈ™man (pe care, cu toate acestea, ar fi vrut să-l cunoască, ca să-l iubească È™i să se facă iubit de el) îi tulburase nopÈ›ile de copil; mai tîrziu, adolescent fiind, răsfoia prin bibliotecă volume vechi ca să găsească ascunse printre ele, È™tiu È™i eu, vreun portret, vreun act al judecătorului, vreo mărturisire revelatoare. ÃŽÈ™i făcea de lucru prin poduri deschizînd cufere pline cu veÈ™minte de-ale străbunicilor, cu medalii ruginite sau cu vreun pumnal maur È™i zăbovea întrebător pipăind cu degetele nedumerite cămășuici de pînză fină ce îmbrăcaseră cu siguranță vreun prunc, dar cine È™tie cu cîți ani sau cu cîte secole mai înainte. Cu timpul, acestui frate pierdut îi dăduse È™i un nume, Ferrante, È™i prinsese să-i atribuie unele mici păcate de care era învinuit pe nedrept, cum ar fi furtul dulciurilor sau datul drumului din lanÈ› unui cîine cînd nu trebuia. Ferrante, avantajat de faptul că fusese È™ters din scripte, acÈ›iona pe la spatele lui, iar el se ascundea după Ferrante. Ba chiar, puÈ›in cîte puÈ›in, obiceiul de a-l învinui pe acest frate inexistent de ceea ce el, Roberto, nu avea cum să facă, se transformase în năravul de a-i pune în cîrcă È™i lucruri pe care Roberto le făcuse cu adevărat, È™i de care-i părea rău. Nu că Roberto le spunea celorlalÈ›i vreo minciună: ci, luîndu-È™i în tăcere È™i cu un potop de lacrimi pedeapsa pentru propriile-i năzbîtii, reuÈ™ea să se convingă de propria-i nevinovăție È™i să se simtă victima unei samavolnicii. Odată, de pildă, Roberto, vrînd să încerce o secure nouă pe care faurul abia o predase, în parte È™i din ciudă pentru nu È™tiu ce nedreptate credea el că i se făcuse, tăiase un pomiÈ™or bun de rod pe care tată-său îl plantase de puÈ›in timp cu mari speranÈ›e pentru anii viitori. Cînd își dăduse seama de gravitatea prostiei făcute, Roberto îi prevăzuse niÈ™te urmări cumplite, cum ar fi, pe puÈ›in, vînzarea lui la Turci, care aveau să-l pună să vîslească toată viaÈ›a pe galerele lor, È™i se pregătea să fugă de-acasă È™i să-È™i continue viaÈ›a ca un bandit pe coline. ÃŽn căutarea unei justificări, se convinsese foarte repede că cel ce tăiase pomul era cu siguranță Ferrante. ÃŽnsă tatăl său, descoperind fapta, îi adunase pe toÈ›i băieÈ›ii din împrejurimi È™i zisese că, pentru ca mînia lui să nu cadă asupra tuturor, vinovatul ar fi făcut mai bine să mărturisească. Roberto se simÈ›ise plin de milă È™i generozitate: dacă l-ar fi învinuit pe Ferrante, sărăcuÈ›ul de el ar fi suferit o nouă repudiere È™i, în fond, nenorocitul făcea rele pentru a-È™i răscumpăra părăsirea lui de orfan, mîhnit să-È™i vadă părinÈ›ii cum îl copleÈ™eau pe un altul cu mîngîieri... Făcuse un pas înainte È™i, tremurînd de frică È™i de mîndrie, spusese că nu voia ca nimeni să fie învinuit în locul lui. AfirmaÈ›ia aceasta fusese luată ca o mărturisire, chiar dacă nu era. Tatăl, zburlindu-È™i mustățile È™i uitîndu-se spre mamă, zisese pînă la urmă printre multe bîlbîieli È™i tuÈ™ind încurcat că, desigur, fapta era foarte gravă, pedeapsa inevitabilă, dar că nu putea să nu aprecieze că tînărul "senior della Griva" făcea cinste tradiÈ›iei familiei, È™i că aÈ™a trebuie să se poarte întotdeauna un gentilom, chiar dacă are numai opt ani. . Apoi decretase că Roberto n-avea să ia parte la vizita de pe la mijlocul lui august la verii lui din San Salvatore, care era desigur o pedeapsă grea (La San Salvatore locuia Quirino, un făcător de vinuri care È™tia să-l urce pe Roberto într-un smochin de o înălÈ›ime ameÈ›itoare), dar cu siguranță mai uÈ™oară decît pe galerele Turcului. Nouă povestea ni se pare simplă: tatăl e mîndru că are o odraslă care nu minte, se uită spre mamă cu o mulÈ›umire greu ascunsă, È™i pedepseÈ™te în mod blînd, atîta cît să salveze aparenÈ›ele. ÃŽnsă Roberto a tot brodat la evenimentul ăsta îndelung, ajungînd la concluzia că tatăl È™i mama sa intuiseră că vinovatul era Ferrante, apreciaseră eroismul fratern al fiului lor preferat, È™i se simÈ›iseră uÈ™uraÈ›i că nu trebuie să dea pe față secretul familiei lor. Poate că eu sînt cel care brodează pentru că am puÈ›ine indicii, însă È™i pentru că prezenÈ›a asta a fratelui absent va avea o anume importanță în povestirea noastră. Din jocul acela pueril vom regăsi urme în comportamentul adult al lui Roberto ― sau cel puÈ›in al lui Roberto, cel din momentul în care-l găsim pe Daphne, lovit de un val al soartei care, s-o spunem pe drept, ar fi băgat spaima în oricine. ÃŽn orice caz, divaghez; tot n-am stabilit cum ajunge Roberto la asediul de la Casale. Iar aici e cazul să dăm frîu liber fanteziei È™i să ne închipuim cam cum s-a petrecut. La Griva È™tirile nu prea ajungeau la timpul lor, însă de cel puÈ›in doi ani se È™tia că succesiunea ducatului de Mantova provoca multe încurcături pentru Monferrato, È™i un fel de asediu avusese deja loc. Pe scurt ― iar asta-i o istorie pe care a mai povestit-o È™i altul, fie È™i într-un mod mai fragmentat decît mine ― în decembrie 1627 murea ducele Vincenzo al II-lea Mantovanul È™i în jurul patului de moarte al acestui desfrînat care nu putuse È™i el să facă copii se desfășurase un balet de patru pretendenÈ›i, cu agenÈ›ii È™i cu protectorii lor cu tot. Cîștigă marchizul de Saint-Charmont care reuÈ™eÈ™te să-l convingă pe Vincenzo că moÈ™tenirea se cuvine unui văr din ramura franceză, Charles de Gonzague, duce de Nevers. Bătrînul Vincenzo, între două horcăituri, face sau lasă ca Nevers să se însoare în cea mai mare grabă cu nepoată-sa, Maria Gonzaga È™i-È™i dă sufletul lăsîndu-i ducatul. Acuma, Nevers era francez, iar ducatul pe care-l moÈ™tenea cuprindea È™i marchizatul Monferrato cu capitala acestuia, Casale, fortăreaÈ›a cea mai importantă din Italia de Nord. Situat, cum era, între pămîntul milanez care era sub stăpînire spaniolă È™i pămînturile familiei de Savoia, Monferrato permitea controlul cursului superior al Padului, al trecătorilor dintre Alpi È™i sud, al drumului dintre Milano È™i Genova, È™i pătrundea ca o perniță între FranÈ›a È™i Spania ― nici una dintre cele două puteri neputînd să se încreadă în cealaltă perniță, anume ducatul de Savoia, unde Carlo Emanuele I făcea un joc pe care am fi prea toleranÈ›i dacă l-am numi dublu. Dacă Monferrato îi revenea lui Nevers, era ca È™i cum i-ar fi revenit lui Richelieu È™i, deci, era evident că Spania prefera să-i revină oricui altcuiva, să zicem ducelui de Guastalla. Aparte faptul că avea ceva drept la succesiune È™i ducele de Savoia. Dar pentru că exista un testament, È™i îl desemna pe Nevers, celorlalÈ›i pretendenÈ›i nu le mai rămînea doar să spere că Sacrul È™i Romanul împărat German, căruia ducele de Mantova îi era formal vasal, nu va ratifica succesiunea. Spaniolii erau însă nerăbdători È™i, pe cînd aÈ™teptau ca împăratul să ia o hotărîre, Casale fusese deja asediat pentru prima oară de către Gonzalo de Cordoba, iar acum, pentru a doua oară, de o impunătoare armată de spanioli È™i de imperiali comandată de Spinola. Garnizoana franceză se pregătea să reziste, în aÈ™teptarea unei armate franceze de sprijin, care era încă ocupată în nord È™i care Dumnezeu È™tie dacă avea să sosească la vreme. Lucrurile stăteau mai mult sau mai puÈ›in aÈ™a, cînd bătrînul Pozzo, pe la jumătatea lui aprilie, adună în faÈ›a castelului pe cei mai tineri dintre țăranii lui, împărÈ›i toate armele ce se găseau în È›inut, îl chemă pe Roberto È™i le È›inu tuturor această cuvîntare, pe care È™i-o pregătise pesemne în timpul nopÈ›ii: "Oameni buni, ascultaÈ›i-mă. Pămîntul ăsta al nostru de la Griva a plătit totdeauna tribut Marchizului de Monferrato, căci de mult timp e ca È™i cum ar fi ducele Mantovei, care însă a devenit acuma domnul de Nevers, È™i dacă cineva vine È™i-mi spune mie că Nevers nu e nici mantovan, nici din Monferrato nu-i, eu îi dau un picior în cur, pentru că sînteÈ›i niÈ™te mîncăi ignoranÈ›i care din lucrurile astea nu pricepeÈ›i nici pe dracu' È™i aÈ™a că-i mai bine să tăceÈ›i din gură È™i să-l lăsaÈ›i pe stăpînul vostru să vorbească, pentru că el È™tie cel puÈ›in ce-i aia onoare. Dar cum voi onoarea vi-o atîrnaÈ›i în locul ăla, È™tiÈ›i voi unde, aflaÈ›i că dacă imperialii intră în Casale, ăia sînt oameni pe care nu-i poÈ›i lua cu biniÈ™orul, de viile voastre o să se-aleagă praful, iar de femeile voastre mai bine să nu vorbim. De-aia ne ducem să apărăm Casale. Eu nu oblig pe nimeni. Dacă e vreun tăntălău de trîntor care nu-i de părerea asta, s-o spună acuma È™i-l spînzur de stejarul de colo". Nimeni de pe-atunci nu putea să fi văzut gravurile în acva-forte ale lui Callot cu ciorchini de oameni ca È™i ei care atîrnau de alÈ›i stejari, dar pesemne că ceva dădea tîrcoale prin aer: toÈ›i înălÈ›ară, care muschetele, care lăncile, care niÈ™te prăjini cu cîte o seceră legată la vîrf È™i strigară "Trăiască Casale, jos cu imperialii". Ca un singur om. "Fiule", îi spuse Pozzo lui Roberto pe cînd călăreau ei peste coline, cu mica lor armată ce-i urma pe jos, "Nevers ăla nu face nici cît una din fuduliile mele, iar lui Vincenzo, cînd i-a trecut lui ducatul, nu-i mai umbla nici păsăroiul, dar nici mintea, care însă nici înainte nu-i umbla. Dar i l-a trecut lui, È™i nu făcăleÈ›ului ăluia de Guastalla, iar noi, alde Pozzo, sîntem vasalii seniorilor legitimi din Monferrato încă de pe cînd era bunica fată. AÈ™a că ne ducem la Casale, iar dacă trebuie, ne lăsăm È™i omorîți pentru că, dar-ar dracii, nu poÈ›i să fii cu cineva numai cît lucrurile merg bine È™i pe urmă să-l laÈ™i baltă cînd e cu gîtul în laÈ›. ÃŽnsă dacă nu ne omoară e mai bine, aÈ™a că fii cu ochii-n patru". Drumul acelor voluntari, de la marginile È›inutului Alecsandriei È™i pînă la Casale, a fost bineînÈ›eles unul dintre cele mai lungi de care aminteÈ™te istoria. Bătrînul Pozzo își făcuse o socoteală, în felul ei exemplară: "ÃŽi cunosc eu pe spanioli", spusese el, "sînt oameni cărora le place să meargă comod. AÈ™a că or s-o ia spre Casale străbătînd cîmpia de la sud, că umblă mai bine convoaiele de muniÈ›ii, tunurile È™i alte calabalîcuri. AÈ™a că noi, dacă înainte de Mirabello, o luăm către asfinÈ›it È™i È›inem drumul peste dealuri, facem cu o zi sau două mai mult, dar ajungem fără să dăm de bucluc, È™i înainte să ajungă ei". Din nefericire Spinola avea idei È™i mai întortocheate despre cum ar trebui pregătit un asediu È™i, în timp ce la sud-est de Casale începea să ocupe ValÈ›nza È™i Occimiano, de cîteva saptămîni îl trimisese la apus de oraÈ™ pe ducele de Lerma, pe Ottavio Sforza È™i pe contele de Gemburg, cu vreo È™apte mii de infanteriÈ™ti, să încerce să ocupe repede castelele din Rosignano, Pontestura È™i San Giorgio, ca să blocheze orice ajutor posibil care ar veni dinspre armata franceză, pe cînd, pentru a-l strînge într-un cleÈ™te, de la nord traversa Padul spre sud guvernatorul Alecsandriei, don Geronimo Augustin, cu alÈ›i cincizeci de mii de oameni. Și toÈ›i se înÈ™iruiseră de-a lungul traseului pe care Pozzo îl credea pustiu ca-n palmă. Cînd află gentilomul nostru de la niÈ™te țărani lucrul ăsta, nici că mai putea schimba drumul, pentru că la vest erau acum mai mulÈ›i imperiali decît la est. Pozzo zise cu simplitate: "Noi nu ne abatem nici atîtica. Eu cunosc părÈ›ile astea mai bine ca ei, È™i trecem prin mijloc ca niÈ™te nevăstuici". Fapt ce presupunea să te tot abaÈ›i È™i să tot coteÈ™ti. Atît de mult, încît puteai să-i întîlneÈ™ti pînă È™i pe francezii din Pontestura, care între timp se opriseră È™i, cu condiÈ›ia să nu se mai întoarcă la Casale, li se îngăduise să coboare către Finale, de unde ar fi putut să ajungă înapoi în FranÈ›a pe mare. Cei din Griva îi întîlniră pe lîngă Otteglia, riscară să tragă unii în alÈ›ii, fiecare crezînd că ceilalÈ›i erau duÈ™mani, iar Pozzo află de la comandantul lor că, printre condiÈ›iile predării, se stabilise È™i ca grîul din Pontestura să fie vîndut spaniolilor, iar aceÈ™tia aveau să trimită banii casalezilor. "Spaniolii sînt niÈ™te nobili, fiule", zise Pozzo, "È™i-s oameni cu care-i o plăcere să te baÈ›i. Din fericire nu mai sîntem pe timpul lui Carol cel Mare È™i al Maurilor cînd războaiele erau un omoară-mă că te omor. Astea-s războaie între creÈ™tini, ce Dumnezeu! Acum ăia au de lucru cu Rosignano, noi le trecem pe la spate, ne strecurăm printre Rosignano È™i Pontestura, È™i sîntem la Casale în trei zile". După ce zise aceste cuvinte pe la sfirÈ™itul lui aprilie, Pozzo ajunse cu ai săi lîngă Casale la 24 mai. A fost, cel puÈ›in în amintirile lui Roberto, o plimbare de toată frumuseÈ›ea, tot abătîndu-se de la drumuri È™i poteci de catîri È™i tăind-o peste cîmpuri; la urma urmei, zicea Pozzo, cînd e un război totul se duce dracului, iar dacă nu stricăm noi recoltele, le strică ei. Ca să supravieÈ›uiască făcură jaf prin vii, livezi È™i coteÈ›e: la o adică, zicea Pozzo, ăla era pamîntul celor din Monferrato È™i trebuia să-È™i hrănească apărătorii. Unui țăran din Mombello, care protesta puse să-i tragă treizeci de beÈ›e, spunîndu-i că dacă nu e niÈ›ică disciplină războaiele le cîștigă alÈ›ii. Lui Roberto războiul începea să-i pară o experienÈ›a nespus de frumoasă; aflau de la drumeÈ›i poveÈ™ti grăitoare, cum era aceea despre un cavaler francez rănit È™i capturat la San Giorgio, ce se plînsese că i s-a furat de către un soldat un portret la care È›inea nespus, iar ducele de Lerma, auzind aceasta, poruncise să-i dea înapoi portretul, îi dăduse îngrijiri, trimițîndu-l apoi, cu un cal, la Casale. Iar pe de altă parte, cu toate devierile acelea în spirală pînă la pierderea oricărui semn de orientare, bătrînul Pozzo reuÈ™ise să facă-ntr-aÈ™a fel încît oastea lui să n-apuce să vadă o bătălie adevărată. AÈ™a că a fost mai mare uÈ™urarea, dar È™i nerăbdarea celui ce vrea să ia parte la un praznic îndelung aÈ™teptat, cînd într-o bună zi, din vîrful unei coline, au văzut la picioarele lor È™i în faÈ›a ochilor lor, oraÈ™ul, blocat la nord, adică la stînga lor, de fîșia lată a Padului, care exact în faÈ›a castelului se frîngea în două mari insule pe la mijlocul apelor, È™i care se sfirÈ™ea aproape în formă de săgeată spre sud cu cetățuia masivă cu margini stelate. Bucurîndu-se de turnuri È™i clopotniÈ›e pe dinăuntru-i, pe dinafară cetatea Casale părea de-a dreptul de necucerit, semeață cum era È™i crestată de bastioane cu creneluri zimÈ›uite, de parcă era un balaur din cei ce se văd prin cărÈ›i. Era chiar o priveliÈ™te de-a mai mare dragul. De jur împrejurul Cetății, soldaÈ›i în veÈ™minte multicolore trăgeau maÈ™inării de asediu, printre pîlcuri de corturi împodobite graÈ›ios cu stindarde È™i cavaleri cu pălării cu pene cît toate zilele. Din loc în loc se vedea prin verdele pădurilor sau prin galbenul cîmpiilor cîte o fulgerare neaÈ™teptată care-È›i lua ochii: erau gentilomi cu platoÈ™e argintate care parcă glumeau cu soarele, È™i nici măcar nu se înÈ›elegea de partea cui erau, È™i probabil se foiau aÈ™a doar ca să-È™i dea aere. Plăcut tuturora, spectacolul îi plăcu mai puÈ›in lui Pozzo, care zise: "Oameni buni, de data asta am cacarisit-o." Iar lui Roberto care întreba de ce, dîndu-i un bobîrnac în È›eastă, îi zise: "Nu fi nătăfleÈ›, ăia sînt imperialii, doar n-ai să crezi că sînt casalezii atît de mulÈ›i È™i că se flutură aÈ™a în văzul lumii pe dinafară zidurilor. Casalezii È™i francezii sînt ăi dinăuntru, care trag în sus baloturi de paie È™i se caca pe ei din cauză că nu sînt nici două mii, pe cînd ăia de jos sînt cel puÈ›in o sută de mii, ia uită-te È™i pe dealurile alea din față". Exagera, căci armata lui Spinola număra doar vreo optsprezece mii de pedeÈ™tri È™i È™ase mii de călăreÈ›i, dar erau È™i aÈ™a destui. "Atunci ce facem, tată?" întrebă Roberto. "Facem aÈ™a", zise tatăl, "că ne uităm bine unde sînt luteranii, È™i p-acolo nu trecem: in primis, nu se-nÈ›elege o iotă din ce vorbesc, in secundis, întîi te omoară È™i pe urmă te-ntreabă cine eÈ™ti. UitaÈ›i-vă bine unde seamănă a fi spaniolii: aÈ›i auzit că ăia sînt oameni cu care se poate cădea la învoială. Și să fie spanioli de familie bună. ÃŽn lucruri dintr-astea ceea ce contează e educaÈ›ia." Băgară de seamă un loc de trecere de-a lungul unei tabere cu însemnele majestăților lor prea-creÈ™tine, unde scînteiau mai multe platoÈ™e È™i coborîră încredințîndu-se lui Dumnezeu. ÃŽn învălmășeală, putură înainta o bucată bună printre rîndurile duÈ™manului, fiindcă pe vremurile acelea uniforme n-aveau decît unele corpuri de elită, cum sînt muÈ™chetarii, iar pentru rest nu pricepeai cîtuÈ™i de puÈ›in care sînt de-ai tăi. Dar la un moment dat, È™i tocmai cînd nu mai aveau de străbătut decît o porÈ›iune a nimănui, dădură peste un avampost È™i fură opriÈ›i de un ofiÈ›er care-i întrebă cuviincios cine erau È™i-ncotro se duceau, în timp ce la spatele lui un mănunchi de soldaÈ›i stăteau cu mîna pe trăgaci. "Domnule", zise Pozzo, "aveÈ›i bunătatea È™i ne lăsaÈ›i să trecem, căci noi trebuie pentru ca să cătăm un loc bun din care pe urmă să tragem în domniile voastre". OfiÈ›erul își scoase pălăria, făcu o plecăciune de salut de mătură praful la vreo doi metri dinaintea sa, È™i zise: "Senor, no es menor gloria vencer al enemigo con la cortesia en la paz que con las armas en la guerra." Apoi, curat italieneÈ™te: "TreceÈ›i, domnule, dacă un sfert dintr-ai noÈ™tri ar avea jumătate din curajul domniei tale, am învinge. Să-mi acorde cerul plăcerea de a vă întîlni pe cîmpul de bătaie È™i onoarea de a vă ucide". "Fisti orb d'an fisti sece", murmură printre dinÈ›i Pozzo, ceea ce în graiul de prin părÈ›ile lui mai este È™i astăzi o expresie optativă, prin care se urează, aÈ™a, aproximativ, ca interlocutorului mai întîi să-i piară vederile È™i imediat după aia să-l apuce răpciugă. Dar cu glas tare, făcînd apel la toate resursele-i lingvistice È™i la iscusinÈ›a-i retorică, zise: "Yo tambien!" Salută cu pălăria, dete uÈ™or pinteni calului, deÈ™i nu chiar aÈ™a cum cerea teatralitatea momentului, mai ales că trebuia să lase timp alor săi să-l urmeze pe jos, È™i se îndreptă către ziduri. "PoÈ›i să zici ce vrei, dar sînt niÈ™te gentilomi", făcu el întorcîndu-se către fiul său, È™i bine făcu că întoarse capul: căci evită un glonte de archebuza ce fusese tras de pe bastioane. "Ne tirez pas, conichons, on est des amis, Nevers, Nevers!" strigă el ridicînd mîinile, apoi către Roberto: "vezi, sînt oameni lipsiÈ›i de recunoÈ™tință. Nu că zic eu, dar spaniolii sînt mai ceva". |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy