agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 5893 .



Insula din ziua de ieri
prose [ ]
11

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Umberto_Eco ]

2008-03-12  | [This text should be read in romana]    |  Submited by mihai stamati



Era dis-de-dimineață, iar Roberto visa iarăși. Visa despre Olanda. Fusese acolo pe cînd oamenii Cardinalului îl conduceau către Amsterdam ca să-l îmbarce pe Amarilli. În timpul călătoriei făcuseră popas într-un oraș, iar acolo intrase în catedrală. Îl izbise limpezimea acelor naosuri, așa de diferite de cele ale bisericilor italiene și franțuzești. Despuiate de podoabe, numai cu cîteva stindarde atîrnate de coloanele goale, cu vitraliile luminate și fără imagini, soarele crea înăuntru o atmosferă lăptoasă, întreruptă numai în partea de jos de puținele siluete negre ale credincioșilor. În pacea aceea se auzea un singur sunet, o melodie tristă, ce părea a pluti prin aerul de fildeș născîndu-se din capiteluri sau din cheile de boltă. Pe urmă observase că, într-o capelă, pe galeria corului, alt om îmbrăcat în negru, singur într-un colț, cînta dintr-un mic flajeolet, cu ochi mari deschiși în gol.
Mai tîrziu, cînd muzicianul sfîrÈ™ise, se apropie de el întrebîndu-se dacă trebuia să-i dea vreun obol; acela, fără să-l privească în față, îi mulÈ›umi pentru laude, iar Roberto înÈ›elesese că era orb. Era maestrul clopotelor (der Musycin en Directeur vande Klok-werken, le carrillonneur, Glockenspieler, încercă el să-i explice), dar tot în munca lui intra È™i să-i însoÈ›ească cu sunetul flautului pe credincioÈ™ii care stăteau seara de vorbă în faÈ›a bisericii È™i în cimitirul din jurul ei. CunoÈ™tea multe melodii, È™i din fiecare elabora două, trei, iar uneori cinci variaÈ›iuni de o complexitate din ce în ce mai mare, È™i nu avea nici o nevoie să citească notele: orb se născuse È™i putea să se miÈ™te în spaÈ›iul acela luminos È™i frumos (aÈ™a zise, luminos) al bisericii lui, văzînd, cum zicea el, soarele prin piele. ÃŽl lămuri că instrumentul lui era un lucru viu ce reacÈ›iona la anotimpuri È™i la temperatura dimineÈ›ii È™i a asfinÈ›itului, însă în biserică era un soi de căldură blîndă ce plutea totdeauna în jur È™i asigura lemnului o perfecÈ›iune constantă ― iar lui Roberto îi fu greu să-È™i imagineze ce idee de căldură difuză putea să-È™i facă un om al nordului pe cînd stătea în frigul acela luminos.
Muzicianul îi mai cîntă încă de două ori melodia de dinainte și spuse că se întitula "Doen Daphne d'over shoone Maeght". Refuză orice dar, îi pipăi fața și-i spuse, sau cel puțin așa înțelese Roberto, că "Daphne" era un lucru plăcut, care avea să-l întovărășească toată viața.
Acum Roberto, aflat pe Daphne, deschidea ochii, și fără putință de dubiu auzea venind din jos, prin crăpăturile lemnului, notele din "Daphne" ca și cum ar fi fost cîntată de un instrument mai metalic, care, fără să se aventureze în variațiuni, relua la intervale regulate prima frază a melodiei ca pe un refren cîntat dinadins.
Își spuse deîndată că era o foarte ingenioasă emblemă aceasta, să te afli pe un fluyt numit Daphne și să auzi muzică la flaut intitulată "Daphne". Era zadarnic să-și facă iluzii că ar fi fost doar un vis. Era un nou mesaj al Intrusului.
Încă o dată își luase armele, mai scursese ceva putere din butoiaș și se luase după sunet. Părea să vină din cămara cu ceasuri. Însă, de cînd răspîndise mecanismele alea pe punte, locul rămăsese gol. Îl revizită. Era tot gol, dar muzica venea de la peretele din fund.
Prima oară fiind surprins de ceasuri, apoi, a doua oară trudindu-se să le care afară, nu se uitase niciodată bine dacă cabina aceea ajungea pînă la cocă. Dacă ar fi fost așa, peretele din fund ar fi trebuit să fie rotunjit. Dar era? Pînza aceea mare cu ceasuri în perspectivă înșela ochiul, încît nu se înțelegea la prima vedere dacă fundalul era drept sau concav. Roberto se duse și smulse pînza, și-și dădu seama că era o perdea mobilă, ca o cortină. Iar în spatele cortinei stătea o altă ușă închisă și ea cu un lănțug.
Cu curajul închinătorilor lui Bachus, și ca și cum o singură opinteală ar fi putut să-nvingă orice dușman, își aținti pușca, strigă cu glas tare (Dumnezeu știe de ce) "Nevers și Saint-Denis!", dădu un picior ușii și se aruncă înainte neînfricat.


Obiectul ce ocupa noul spațiu era o orgă, care avea în partea de sus vreo douăzeci de tuburi, iar din deschizăturile acestora ieșeau notele melodiei. Orga era fixată de perete și se compunea dintr-o structură de lemn susținută de o armătură de colonete de metal. Pe nivelul superior stăteau în centru tuburile, dar pe laturile acestora se mișcau niște mici automate. Grupul din stînga reprezenta un soi de soclu circular avînd deasupra o nicovală cu siguranță goală pe dinlăuntru, ca un clopot: în jurul soclului stăteau patru faguri ce mișcau ritmic brațele bătînd în nicovală cu niște ciocănele netalice. Ciocănelele de greutăți diferite produceau niște sonete argintii care nu distonau cu melodia cîntată de țevi ci o comentau printr-o serie de acorduri. Roberto își aminti de conversațiile de la Paris cu un părinte din ordinul Minimilor, care îi vorbea despre cercetările lui asupra armoniei universale, și-i recunoscu, mai mult după rolul lor muzical, decît după înfățișare, pe Vulcan și pe cei trei Ciclopi la care, potrivit legendei, se referea Pitagora cînd afirma că diferența dintre intervalele muzicale depinde de număr, de greutate și măsură.
În dreapta tuburilor, un amoraș bătea (cu o baghetă peste o carte de lemn pe care o ținea în mînă) măsura ternară pe care se baza melodia aceea, anume "Daphne".
Pe un nivel imediat inferior se întindea tastiera orgii, ale cărei clape se ridicau și se coborau, corespunzător cu sunetele scoase de tuburi, ca și cum o mînă invizibilă s-ar fi mișcat pe deasupră-le. Sub tastiera, acolo unde de obicei muzicianul acționează pedalele cu piciorul, era introdus un cilindru pe care erau înfipți niște dinți, niște colțari, într-o ordine neașteptat de regulată sau regulată în chip neașteptat, așa cum se așază notele în suișuri și coborîșuri, în neprevăzute rupturi, în largi spații albe sau îndesiri de optimi, pe portativele unei partituri muzicale.
Dedesubtul cilindrului se îmbuca o bară orizontală susÈ›inînd niÈ™te pîrghioare care, la rotirea cilindrului, atingeau rînd pe rînd dinÈ›ii acestuia È™i, printr-un joc de spiÈ›e pe jumătate ascunse, acÈ›ionau tastele ― iar acestea tuburile.
Însă fenomenul cel mai uimitor era motivul pentru care cilindrul se învîrtea iar tuburile prindeau viață. Într-o latură a orgii era fixat un sifon de sticlă, ce amintea prin forma lui de gogoașa viermelui de mătase, înlăuntrul căruia se zăreau două site subțiri, una deasupra celeilalte, care îl împărțeau în trei încăperi diferite. Sifonul primea un ropot de apă dintr-o țeavă ce pătrundea în el de jos venind din sabordul deschis care lumina locul acela, aducîndu-i lichidul care (prin acțiunea vreunei pompe ascunse) era evident aspirat direct din mare, dar în așa fel încît să intre în gogoașa aceea amestecat cu aer.
Apa intra cu putere prin partea inferioară a gogoșii aceleia, de parcă fierbea, se împrăștia în formă de vîrtej pe pereți, și desigur elibera aerul care era aspirat de cele două site. Printr-un tub care lega partea superioară a gogoșii de baza tuburilor, aerul ajungea să se transforme în cîntec prin niște iscusite mișcări ale spiritelor din el. Apa, în schimb, care se adunase în partea inferioară, ieșea pe acolo printr-un șănțuleț și se ducea să împingă paletele unei mici roți de morișcă, vărsîndu-se apoi într-o cochilie metalică aflată dedesubt și, de acolo, printr-un alt tub, ieșea prin sabord.
Roata acționa o bară care, angrenîndu-se pe cilindru, îi împărtășea mișcarea.
Lui Roberto, beat fiind, toate acestea i se părură fireÈ™ti, aÈ™a încît se simÈ›i trădat cînd cilindrul prinse să încetinească iar È›evile își È™uierară melodia lor ca È™i cum ea li se stingea în gît, pe cînd ciclopii È™i amoraÈ™ul își încetau bătăile. Evident ― deÈ™i în timpul său se vorbea mult de miÈ™carea perpetuă ― pompa ascunsă care regla aspirarea È™i afluxul apei putea să acÈ›ioneze un anumit timp după un prim impuls, apoi ajungea È™i ea la capătul puterilor.
Roberto nu È™tia dacă să se minuneze mai mult de fantasma aceea tehnică atît de ingenioasă ― căci mai auzise vorbindu-se È™i de altele asemănătoare, capabile să acÈ›ioneze danÈ›uri cu schelete în miniatură sau cu îngeraÈ™i înaripaÈ›i, ― sau de faptul că Intrusul ― căci altcineva n-ar fi putut fi ― îl făcuse să-È™i dea de lucru în dimineaÈ›a È™i la ora aceea.
Iar asta, ca să-i comunice ― ce mesaj oare? Poate faptul că el era învins din capul locului. Daphne putea oare să mai ascundă alte surprize, È™i în aÈ™a măsură, încît el È™i-ar fi putut petrece toată viaÈ›a încercînd să o violeze, fără speranță?


Un filosof îi spusese lui Roberto că Dumnezeu cunoștea lumea mai bine decît noi, pentru că o făcuse. Și că pentru a te apropia, fie și cît de puțin, de cunoașterea divină, trebuia să concepi lumea ca pe un mare edificiu, și să încerci să-l construiești. Așa trebuia să facă. Pentru a o cunoaște pe Daphne trebuia s-o construiască.
Se aÈ™ezase deci la masă È™i desenase profilul vasului, inspirîndu-se fie din structura lui Amarilii, fie din ce văzuse pînă atunci din Daphne. AÈ™adar, își spunea el, avem încăperile din castelul de pupă È™i, dedesubt, cămăruÈ›a timonierului; iar mai dedesubt (dar tot la nivelul punÈ›ii), corpul de gardă È™i golul pe unde trece bara timonei. Aceasta trebuie să iasă la pupă, iar după limita aceea nu mai poate fi nimic acolo. Toate astea sînt la nivelul bucătăriei de pe castelul de proră. După ea, bompresul se sprijină pe o altă ridicătură, iar acolo ― dacă pricep eu bine perifrazele încurcate ale lui Roberto ― trebuiau să fie locurile acelea, în care, stînd cu È™ezutul ieÈ™it în afară, îți făceai, în epocă, nevoile. Dacă coborai sub bucătărioară ajungeai în cămară. O vizitase pînă la vîrful de lance al prorei, pînă la ciocul ei, È™i nici acolo nu mai putea fi nimic. Dedesubt găsise È™i parîmele, È™i colecÈ›ia de fosile. Mai încolo nu se putea merge.
Se întorcea deci înapoi și traversa tot spațiul de sub punte, cel cu voliera și cu sera. Dacă Intrusul nu se prefăcea după plac, luînd formă de animal sau de vegetal, acolo nu se putea ascunde. Sub bara timonei se aflau și ceasurile. Dar și acolo ajungeai să atingi coca.
Coborînd È™i mai jos găsise partea cea mai largă a calei, cu celelalte provizii, cu savura, apoi lemnele; bătuse deja cu pumnul pe de lături ca să vadă nu era vreo fundătură falsă care să sune a gol. Santina nu permitea, dacă aceea era o corabie obiÈ™nuită, alte ascunzători. Afară doar dacă Intrusul nu stătea lipit de chilă, pe sub apă, ca o lipitoare È™i nu se tîra ca melcul la bord în timpul nopÈ›ii ― dar dintre toate explicaÈ›iile, È™i era dispus să le încerce pe toate ― asta i se părea cea mai puÈ›in È™tiinÈ›ifică.
La pupă, cam dedesubtul orgii, era mica firidă unde se aflau cuva, telescopul È™i celelalte intrumente. Examinînd-o, reflecta el, nu controlase dacă spaÈ›iul se termina chiar în spatele timonei; dar după desenul pe care-l făcea acum, i se părea că foaia nu-i îngăduia să imagineze alt gol ― dacă desenase bine curba pupei. Dedesubt rămînea numai mica fundătură oarbă, iar de faptul că dincolo de ea nu mai era nimic, era sigur.
Deci, împărțind corabia pe compartimente, o umpluse în întregime și nu-i mai rămînea spațiu pentru vreun alt ungher ascuns. Concluzia: Intrusul nu avea un loc fix. Se mișca după cum se mișca el, era ca cealaltă față a lunii, despre care noi știm că trebuie să existe, dar nu o vedem niciodată.
Cine putea zări cealaltă față a lunii? Un locuitor al stelelor fixe: ar fi putut aștepta, fără să se miște, și i-ar fi surprins fața ascunsă. Atîta timp cît el se mișca împreună cu Intrusul sau îl lăsa pe Intrus să aleagă mișcările față de el, nu avea să-l vadă niciodată.
Trebuia să devină stea fixă și să-l constrînga pe Intrus să se miște. Și pentru că Intrusul stătea evident pe punte cînd era el sub covertă, și viceversa, trebuia să-l facă să creadă că este sub covertă ca să-l surprindă pe punte.
Ca să-l înÈ™ele pe Intrus, lăsase o lumină aprinsă în odaia căpitanului, aÈ™a încît Acela să creadă că el e ocupat cu scrisul. Apoi se dusese să se ascundă în vîrful castelului de proră, exact în spatele clopotului, în aÈ™a fel, încît, întorcînd capul, putea controla toată suprafaÈ›a de sub bompres, iar dinaintea lui domina puntea È™i celălalt castel, pînă la felinarul de la pupă. ÃŽÈ™i pusese alături puÈ™ca ― È™i, mă tem că È™i butoiaÈ™ul cu rachiu.
Își petrecuse noaptea tresărind la fiece zgomot ca și cum mai trebuia și acum să-l spioneze pe doctorul Byrd, pișcîndu-se de ureche ca să nu cedeze somnului, pînă în zori. Zadarnic.
Atunci se întorsese în cameră, unde între timp lumina se stinsese. Și își găsise hîrtiile în dezordine. Intrusul își petrecuse noaptea acolo, poate citind scrisorile lui către Doamnă, pe cînd el îndura frigul nopții și rouă de dimineață!
Adversarul pătrunsese în amintirile lui... Își aminti de avertismentele lui Salazar: dînd la iveală propriile-i patimi deschisese o breșă către propriu-i suflet.
Se repezise pe punte È™i se apucase să tragă un glonte la întîmplare, zgîriind un catarg, È™i apoi trăsese iarăși, pînă-È™i dăduse seama că nu omora pe nimeni. Cu timpul care-È›i trebuia pe atunci ca să încarci din nou o muschetă, inamicul putea să se ducă la plimbare între un glonte È™i celălalt, bătîndu-È™i joc de cătrăneala aceea ― căci făcuse impresie doar asupra animalelor, a căror gălăgie se auzea acum venind de jos.
Rîdea, prin urmare. Dar unde rîdea? Roberto se întorsese la desenul lui și-și spusese că probabil nu știa nimic despre construcția vaselor. Desenul arăta numai susul, josul și lungimea, nu însă și lățimea. Văzută pe lung (noi vom spune, în secțiune verticală) corabia nu arăta alte ascunzători posibile, însă privind-o în lățimea ei, ar fi putut încăpea și altele printre firidele deja descoperite.
Roberto se gîndea la asta doar acum, dar pe corabia aceea mai lipseau destule lucruri. De exemplu, nu mai găsise alte arme. Și ce dacă, pe acelea poate că le luaseră marinarii - dacă părăsiseră corabia de bună voia lor. Însă pe Amarilii era grămădit în cală mult lemn de construcție pentru reparat arborii, timona sau carenele, în caz de daune datorate intemperiilor, pe cînd aici găsise destule lemne scurte, uscate de curînd, ca să hrănească Vatra bucătăriei, dar nimic care să fie stejar sau zadă, sau brad uscat. Iar odată cu lemnul de tîmplărie lipseau și uneltele de tîmplar: securi, fierăstraie, barde de diferite tipuri, ciocane, și cuie...
Mai erau și alte despărțituri? Refăcu desenul, și încercă să reprezinte corabia nu cum ar vedea-o dintr-o latură, ci ca și cum ar fi privit-o din înălțimea gabiei. Și hotărî că în fagurele pe care încerca să și-l închipuie putea să mai încapă o gaură sub cabina orgii, din care, apoi, se putea coborî fără scară în firidă. Nu era destul de mare ca să conțină tot ceea ce lipsea, dar în tot cazul, era o gaură în plus. Dacă pe tavanul scund al firidei oarbe exista o trecere, o gaură prin care să te cațări în spațiul acela nou, de acolo te puteai urca la ceasuri, iar de aici puteai parcuge tot vasul de la capăt.
Roberto era acum sigur că Inamicul nu putea fi decît acolo. Alergă jos, se strecură în firidă, dar de data asta, luminînd partea de sus. Și era o ușiță. Rezistă primului imbold de a o deschide. Dacă Intrusul era acolo deasupra, l-ar fi așteptat pînă ce scotea capul afară și ar fi terminat cu el. Trebuia să-l surprindă de unde nu se aștepta la nici un atac așa cum se făcea la Casale.
Dacă acolo era un gol, el se mărginea cu acela al telescopului, deci pe acolo s-ar fi cuvenit să treacă.
Urca, trecu prin sodă, păși peste instrumente È™i se găsi în faÈ›a unui perete care ― abia acum își dădea seama ― nu era din acelaÈ™i lemn tare ca È™i coca.
Peretele era destul de subțire: la fel cum făcuse ca să intre în locul de unde venea muzica, dăduse și aici un picior zdravăn, iar lemnul cedase.
Se pomenise în lumina slabă a unui opaiț, cu o ferestruică pe pereții rotunjiți din fund. Iar acolo, pe un culcuș, cu genunchii aproape lipiți de bărbie, și cu brațul întins ca să apuce un ditamai pistolul, se afla Celălalt.
Era un bătrîn, cu pupilele dilatate, cu fața uscată, încadrată de o barbă scurtă și încărunțită, cu păru-i rar și albit ridicat vîlvoi în creștetul capului, cu gura aproape fără nici un dinte și cu gingiile de culoarea afinei și înfofolit într-o zdreanță care probabil fusese neagră, însă acum era plină de pete unsuroase și spălăcite.
ÃŽndreptîndu-È™i spre el pistolul de care aproape se agăța cu amîndouă mîinile, în timp ce braÈ›ele-i tremurau, È›ipa cu o voce piÈ›igăiată. Prima frază fu în nemÈ›eÈ™te sau în olandeză, iar cea de a doua, care desigur că repeta acelaÈ™i mesaj, fu într-o italiană stricată ― semn că dedusese originea interlocutorului său spionîndu-i prin hîrtii.
"Dacă tu te miști, eu omor!"
Roberto rămăsese atît de surprins de vedenia aceea încît reacționa cu întîrziere. Și bine făcu, căci astfel putu să-și dea seama că arma nu avea cocoșul ridicat și deci Inamicul nu era cine știe ce priceput în ale milităriei.
Și atunci se apropiase de-a dreptul, înșfăcase pistolul de țeavă și încercase să-l descleșteze din mîinile acelea strînse în jurul patului în timp ce nemțoteiul scotea niște strigăte guturale și mînioase.
Cu chiu cu vai Roberto îi luase în cele din urmă arma, celălalt se lăsase să cadă pe spate, iar Roberto îngenunchease alături de el, susținîndu-i capul.
"Domnule", spusese el, "nu vreau să vă fac nici un rău. Sînt un prieten. Înțeles? Amicus!"
Celălalt tot deschidea și închidea gura, dar nu vorbea; i se vedea numai albul ochilor, sau mai bine zis roșul lor, iar Roberto se temu să nu cumva să-și dea duhul. Îl luă în brațe, așa moale cum era, și îl duse în odaia lui. Îi dădu apă, îl îndemnă să bea puțin rachiu, iar acela zise "Gratias ago, domine", ridică mîna ca pentru a-l binecuvînta, iar în clipa aceea Roberto își dădu seama, uitîndu-se mai cu atenție la hainele lui, că era un călugăr.



21.
Telluris Theoria Sacra

N-o să stăm să reconstituim dialogul care a urmat apoi timp de vreo două zile. Asta și pentru că de aici în colo însemnările lui Roberto se fac din ce în ce mai laconice. Căzute poate sub ochi străin mărturiile lui către Doamnă (n-avu niciodată curajul să-l pună pe noul său tovarăș să-i confirme asta), timp de multe zile încetă să mai scrie și înregistrează mult mai sec ceea ce mai află și ce se mai întîmpla.
Așadar, Roberto se găsea în fața părintelui Caspar Wanderdrossel, e Societate Iesu, olim in Herbipolitano Franconiae Gymnasio, postea in Collcgio Romano Mathcmatum Professor, și nu numai atît, ci și astronom, și învățat în multe alte discipline, pe lîngă Curia Generală a Ordinului. Daphne, comandată de un căpitan olandez, care mai încercase rutele acelea pentru Vereenigde Oost-Indische Compagnie, lăsase cu multe luni în urmă coastele mediteraneene navigînd în jurul Africii, cu intenția de a ajunge la Insulele lui Solomon. Exact asta voia să facă și doctorul Byrd cu Amarilli, numai că Amarilli căuta Insulele lui Solomon, atingînd răsăritul dinspre apus, în timp ce Daphne făcuse contrariul, dar prea puțin contează asta: la Antipozi poți ajunge din ambele părți. Pe Insulă (iar părintele Caspar arăta cu mîna peste plajă dincolo de arbori) trebuia montată Specula Melitensis. Ce anume era Specula aceea nu era clar, iar Caspar șușotea despre ea ca despre un secret atît de faimos, încît nimeni nu mai vorbea acum decît despre asta.
Ca să ajungă acolo, Daphne pierduse destul de mult timp. Se știe cum se călătorea pe atunci pe mările acelea. După ce lăsase Moluștele și, voind să navigheze la sud-est, către Portul Sancti Thomae din Noua Guinee, dar fiindcă trebuiau să ajungă în locurile unde Compania lui Isus își avea misiunile ei, corabia, împinsă de o furtună, se rătăcise pe niște mări nemaivăzute pînă atunci, ajungînd la o insulă locuită de niște șobolănoi cît niște băiețandri, cu niște cozi foarte lungi, și cu cîte o pungă pe pîntece, din care Roberto cunoscuse un exemplar împăiat (și aici, părintele Caspar îi reproșa că aruncase "un Wunder care făcea cît ochii din cap").
Erau, povestea părintele Caspar, animale prietenoase care-i înconjurau pe oamenii debarcați întinzînd mînuțele ca să ceară hrană, ba chiar trăgîndu-i de haine, însă la urma urmelor, niște hoți patentați, căci furaseră pesmeți din buzunarele unui marinar.
Fie-mi îngăduit aici să intervin întru crezarea părintelui Caspar: o insulă de felul ăsta există cu adevărat și nu poate fi confundată cu nici o alta. Acei pseudo-canguri se numesc Quokkas și trăiesc numai acolo, pe Rottnest Island, pe care olandezii o descoperiseră de puțin timp, numind-o rottenest, cuib de șobolani. Dar cum această insulă se găsește în fața lui Perth, asta înseamnă că Daphne ajunsese pînă la coasta occidentală a Australiei. Dacă ne gîndim că în felul ăsta se găsea pe a treizecea paralelă sudică și la vest de Moluște, pe cînd ea trebuia să meargă la est, coborînd puțin mai jos de Ecuator, va trebui să spunem că Daphne rătăcise ruta inițială.
ÃŽnsă nu era numai asta. Oamenii de pe Daphne ar fi trebuit să vadă o coastă la mică distanță de insulă, dar s-or fi gîndit că era tot o insuliță cu vreun alt tip de rozător pe ea. Cu totul altceva căutau ei, È™i cine È™tie ce le spuneau instrumentele de bord ale părintelui Caspar. Cu siguranță că se aflau la cîteva lovituri de vîslă de acel Pămînt Necunoscut È™i Austral pe care omenirea îl visa de secole. Ne vine greu să pricepem ― dat fiind că Daphne avea să ajungă în sfîrÈ™it (o să vedem) la o latitudine de È™aptesprezece grade sudice ― cum făcuseră ei de înconjuraseră pe mare Australia pe cel puÈ›in două pătrimi din ea, fără să o vadă de loc: ori urcaseră înapoi spre nord È™i atunci trecuseră printre Australia È™i Noua Guinee, riscînd la fiece pas să se împotmolească pe vreo plajă sau alta; ori navigaseră la sud, trecînd printre Australia È™i Noua Zeelandă, È™i văzînd astfel permanent doar largul mării.
S-ar putea crede că eu sînt cel ce povestește aici ceva de roman, dacă n-ar fi și faptul că aproape exact în lunile în care se petrece întîmplarea noastră, Abel Tasman, pornind din Batavia, ajunsese la un uscat căruia îi dăduse numele lui van Diemen, și pe care astăzi îl cunoaștem ca fiind Tasmania; dar fiindcă și el căuta Insulele lui Solomon, o luase la stînga de coasta meridională a uscatului aceluia, fără să-și închipuie că dincolo de el era un continent de o sută de ori mai mare, apoi dăduse la sud-est peste Noua Zeelandă, mersese pe lîngă coastele ei în direcția nord-est, și lăsînd-o în urmă, ajungea la insulele Tonga; apoi ajungea și el cam tot pe acolo pe unde ajunsese Daphne, așa cred eu, dar și acolo, trecea printre barierele de coral, și se îndrepta spre Noua Guinee. Fapt ce era ca și cum ai fi dat din colț în colț ca o bilă de biliard, însă se pare că, pentru mulți ani de atunci înainte, navigatorilor le era menit să ajungă la doi pași de Australia fără s-o vadă.
Să luăm deci de bună povestea părintelui Caspar. Luîndu-se ades după toanele alizeelor, Daphne nimerise într-o altă furtună și ieșise din ea într-un hal fără hal, încît trebuiseră să se oprească pe o insulă, Dumnezeu știe unde, fără arbori, toată numai nisip ce înconjura ca un inel un mic lac aflat în mijloc. Acolo puseseră corabia la punct și iată cum se explica faptul că la bord nu mai era nici o rezervă de lemn de construcții. Apoi își reluase navigarea și în sfîrșit ajunseseră să arunce ancora în golful ăsta. Căpitanul trimisese barca la uscat cu o avangardă, trăsese concluzia că nu erau locuitori pe el, pentru orice eventualitate încărcase și țintise bine puținele-i tunuri, apoi pusese la cale trei acțiuni, toate esențiale.
Una, strîngerea de apă È™i de provizii, care demult erau pe sfîrÈ™ite; a doua, capturarea de animale È™i plante de dus în patrie spre bucuria naturaliÈ™tilor Companiei; a treia, doborîrea de arbori, pentru a face rost de o nouă rezervă de trunchiuri mari, È™i de scînduri, È™i de orice fel de material pentru viitoare întîmplări neprielnice È™i, în sfîrÈ™it, punerea în lucru, pe o ridicătură a Insulei, a Observatorului Maltez, iar aceea fusese treaba cea mai grea. Trebuiseră să scoată din cală È™i să care la țărm toate instrumenele de tîmplarie È™i piesele de tot felul ale Speculei, È™i toate lucrările astea luaseră mult timp, mai ales pentru că nu se putea debarca direct în golf: între corabie È™i țărm se întindea, aproape pînă la faÈ›a apei, È™i cu puÈ›ine goluri foarte înguste, un meterez, o fortificaÈ›ie, un dig, un Erdwall făcut în întregime din corali ― adică, ceea ce numim noi astăzi o barieră de corali. După multe încercări fără rezultat descoperiseră că trebuia, de fiecare dată, să înconjoare capul de la sudul golfului, în spatele căruia era o trecere îngustă ce permitea să te strecori. "Et iată pentru ce barca aceea părăsită de marinari noi acum nu vedem, deÈ™i încă tot acolo în spate stă, heu me miserum!" Cum se deduce din transcrierea lui Roberto, teutonul acela trăia la Roma vorbind latineÈ™te cu confraÈ›ii lui din o sută de țări, însă de italiană nu prea avea habar.
Odată terminat Observatorul, sau Specula Melitensis, cum îi zicea el, părintele Caspar își începuse cercetările care merseseră înainte cu succes aproape vreo două luni. Iar în timpul ăsta echipajul ce făcea? Se trîndăvea, iar disciplina de la bord lăsa de dorit. Căpitanul îmbarcase multe butoiașe de rachiu, care trebuiau folosite numai ca întăritoare pe timpul furtunilor, cu multă cumpătare, sau puteau servi pentru schimburile cu indigenii; însă acum, nemaiascultînd de nici un ordin, echipajul începuse să le scoată pe punte, toți abuzaseră de ele, pînă și căpitanul. Părintele Caspar lucra, ăia trăiau ca niște brute, iar de la Observator se auzeau cîntecele lor spurcate.
ÃŽntr-o zi părintele Caspar, fiindcă era foarte cald, în timp ce lucra singur la Ochitoarea lui Malteză își scosese tunica (păcătuise, zicea ruÈ™inîndu-se bietul iezuit, împotriva modestiei, de-ar putea Dumnezeu să-l ierte, fiindcă de îndată îl È™i pedepsise!) È™i o gînganie îl împunsese pe piept. La început simÈ›ise doar o înÈ›epătură, însă îndată ce-l aduseseră înapoi la bord, mai pe seară fusese apucat de o febră grozavă. Nu spusese nimănui de pățania lui, noaptea îi vîjîiau urechile È™i capul i se îngreunase, căpitanul îi descheiase rasa la piept È™i ce văzuse? O umflătură, cum numai viespile pot face, dar ce spun eu, chiar È™i țînÈ›arii mai măriÈ™ori. Dar imediat umflăturica aceea devenise în ochii respectivului un carbunculus, un dalac, un furuncul ce bătea în negru ― pe scurt un buboi, simptom foarte evident al acelei pestis, quae dicitur bubonica, cum fusese imediat notat în jurnalul de bord.
Panica se răspîndise la bord. Zadarnic părintele Caspar le povestise de insectă: ciumatul minte totdeauna ca să nu fie izolat, asta se știa. Inutil îi asigura el că ciuma o cunoștea bine, și că aceea nu era ciumă din mai multe motive. Echipajul era mai-mai să-l arunce în mare ca să izoleze molima.
Părintele Caspar încerca să explice că, în timpul marii epidemii de ciumă care lovise Milano și Italia de nord cu o duzină de ani mai înainte, el fusese trimis împreună cu alți confrați de-ai lui să dea ajutor în lazarete și să studieze de aproape fenomenul. Și astfel știa multe despre boleșnița aceea molipsitoare. Există boli care se prind numai de anumiți indivizi și în locuri și timpuri diferite, cum este Sudor Anglicus, altele caracteristice unei singure regiuni, cum e Dysenteria Melitensis sau Elephantiasis Aegyptia, și altele, în sfîrșit, cum este ciuma, lovesc pentru o bucată de timp pe toți locuitorii din mai multe regiuni. Bunăoară, ciuma este vestită de niște pete în soare, de eclipse, comete, apariție de animale subpămîntene care ies din ascunzătorile lor, plante ce se veștejesc din cauza miasmelor, dar nici unul dintre semnele acestea nu se arătase nici la bord, nici pe uscat, nici în cer și nici pe mare.
În al doilea rînd, ciuma-i adusă cu siguranță de răsuflări puturoase care ies de prin mlaștini, de stricarea mulțimii de cadavre pe timp de război, și pînă și de invaziile de lăcuste ce se înneacă cu miile în mare și sînt scoase apoi din nou la țărm. Molima se ia chiar din emanațiile acelea, care întîi pătrund în gură, iar apoi de la plămîni și cu ajutorul venei cave, ajung la inimă. Însă în cursul călătoriei, afară de mirosul apei și al mîncării, care dealtfel produce scorbutul și nu ciuma, navigatorii aceia nu suferiseră de nici o exhalație malefică, ba chiar respiraseră numai aer curat și vînturi binefăcătoare sănătății.
Căpitanul zicea că urmele exhalațiilor rămîn lipite de haine și de alte obiecte, și că poate la bord era ceva care păstrase îndelung contagiunea și apoi o transmisese. Și-și amintise de istoria cu cărțile.
Părintele Casparîși luase cu sine unele cărți bune despre navigație, ca de pildă L'Arte del navegar de Medina, Typhis Batavus a lui Snellius și De rebus oceanicis et orbe novo. decades tres de Pietro d'Anghiera, și-i povestise într-o zi căpitanului că le luase pe nimic, și chiar de la Milano: după ciumă, pe zidurile mici de pe cheiul lui Navigli fusese pusă în vînzare întreaga bibliotecă a unui senior dispărut înainte de vreme. Iar acum erau mica lui avere privată pe care și-o luase și pe mare.
Pentru căpitan era evident că acele cărți, fiindcă aparținuseră unui ciumat, erau agenții molipsirii. Ciuma aste transmisă, așa cum toți o știu, prin unsori otrăvitoare, iar el citise despre persoane care muriseră fiindcă-și muiaseră degetul în gură, cu salivă, în timp ce dădeau foile unor volume ale căror pagini fuseseră dinadins unse cu otravă.
Părintele Caspar le spunea rnîhnit că nu era așa, căci la Milano el studiase sîngele bolnavilor de ciumă cu o invenție foarte nouă, un mijloc tehnic care, se cheamă ochenaș sau microscop, și văzuse plutind în sîngele acela ca un fel de vermiculi, și sînt tocmai elementele acelui contagiuni animatum care iau naștere per vis naturalis din orice putreziciune, și care apoi se transmit, propagatores exigur, prin porii sudoriferi, sau pe gură, sau chiar și prin ureche. Însă viermuiala aceea-i un lucru viu, deci are nevoie de sînge ca să se nutrească, nu supraviețuiește doisprezece ani și mai bine între filele moarte ale hîrtiei.
Căpitanul nu vrusese să mai stea la discuții, iar mica și frumoasa bibliotecă a părintelui Caspar sfîrșise prin a fi luată de curenți. Dar asta nu era de ajuns: deși părintele Caspar le spusese cît putuse că ciuma poate fi transmisă de cîini și de muște, însă, după știința lui, cu siguranță nu și de șobolani, întregul echipaj se apucase să vîneze șoarecii, trăgînd în toate părțile, riscînd să provoace spărturi în cală. Și, pînă la urmă, văzînd că după o zi febra părintelui Caspar continua și că buboiul lui nu dădea semne că descrește, căpitanul luase hotărîrea aceea a lui: aveau să se ducă cu toții pe Insulă, iar acolo aveau să aștepte fie ca părintele să moară, fie ca să se vindece și corabia să se purifice de orice influență sau flux aducător de rele.
Zis È™i făcut. Toată suflarea de la bord se urcase pe È™alupă, încărcată cu arme È™i unelte. Și pentru că prevedeau că, între moartea părintelui Caspar È™i perioada în care corabia avea să se purifice aveau să treacă vreo două ― trei luni, hotărîseră că trebuiau să construiască pe uscat niÈ™te colibe, È™i tot ceea ce era pe Daphne bun de construit fusese remorcat È™i tras pe uscat.
Asta fără a mai pune la socoteală și cea mai mare parte din butoiașele cu rachiu.
"Însă nu făcut-au un lucru bun", comenta Caspar cu amărăciune, și mîhnindu-se foarte de pedeapsa pe care cerul le-o rezervase fiindcă-l părăsiseră ca pe un suflet pierdut.
Într-adevăr, abia ajunși, se duseseră grabnic să doboare niște animale prin pădure, aprinseseră focuri mari seara pe plajă și făcuseră un chef de pomină, timp de trei zile și trei nopți.
Probabil că focurile atrăseseră atenția sălbaticilor. Chiar dacă Insula era nelocuită, în arhipelagul acela trăiau niște oameni negri ca africanii, care pesemne erau buni navigatori. Într-o dimineață părintele Caspar văzuse sosind vreo zece "piragve", care proveneau de cine știe unde, de dincolo de insula aceea mare de la apus, și se îndreptau către golf. Erau bărci mari scobite dintr-un trunchi întreg ca acelea ale Indienilor din Lumea Nouă, însă duble: una cuprindea echipajul iar cealaltă luneca pe apă ca o sanie.
Părintele Caspar se temuse la început că aveau să se-ndrepte către Daphne, dar aceia păreau că vor s-o evite și se îndreptau către mica strîmtoare unde debarcaseră marinarii.
Încercase să strige ca să vestească oamenii de pe Insulă, dar aceia dormeau beți. Pe scurt, marinarii se treziseră cu ei alături pe neașteptate dîndu-și drumul din copaci.
Săriseră în picioare, indigenii arătaseră imediat intenții războinice, dar niciunul nu se dezmeticise bine și, cu atît mai puțin știau unde-și lăsaseră armele. Numai căpitanul pășise înainte și culcase la pămînt unul dintre atacatori cu un foc de pistol. Auzind pocnetul, și văzîndu-și tovarășul căzînd mort fără ca vreun corp să-l atingă, indigenii făcuseră semne de supunere, iar unul dintre ei se apropiase de căpitan întinzîndu-i un colan pe care-l purta la gît. Căpitanul se înclinase, apoi, evident, căutase vreun obiect pe care să i-l dea în schimb, și se întorsese să ceară ceva de la oamenii săi.
Făcînd astfel, le arătase spatele indigenilor.
Părintele Wanderdrossel credea că indigenii fuseseră impresionați pe loc, chiar înaintea focului de pistol, de statura căpitanului, care era un uriaș olandez cu barba blondă și cu ochii albaștri, calități pe care băștinașii aceia le atribuiau probabil zeilor. Dar de îndată ce îi văzuseră spatele (fiindcă, evident, popoarele acelea sălbatice nu credeau că divinitățile au și o spinare), șeful indigenilor, cu bîta pe care o ținea în mînă, sărise asupră-i și-i crăpase capul, iar acela căzuse cu fața în jos fără să se mai miște. Oamenii cei negri se aruncaseră asupra marinarilor și, fără ca aceștia să se mai poată apăra, îi exterminaseră.
Începuse un banchet îngrozitor care durase trei zile. Părintele Caspar, bolnav, urmărise totul prin lunetă, fără să poată face nimic. Din echipajul acela se făcuse carne de măcelărie: Caspar văzuse mai întîi cum îi despuiau (în urletele de bucurie ale sălbaticilor care-și împărțeau obiecte și veșminte), apoi cum îi tăiau în bucăți, cum îi fierbeau, și în fine cum îmbucau în toată tihna, trăgînd și cîte-o dușcă dintr-o băutură aburindă și intonînd niște cîntece care ar fi părut orișicui foarte pașnice de n-ar fi ținut isonul festinului aceluia nelegiuit.
Apoi indigenii, sătui, începuseră să-și arate unii altora cu degetul corabia. Probabil că nu făceau legătura între ea și prezența marinarilor: maiestuoasă cum era, cu catargele și cu pînzele ei, incomparabil mai altfel decît canoele lor, ei nu crezuseră că era făcută de mînă omenească. Din cîte spunea părintele Caspar (care considera că el cunoaște destul de bine mentalitatea idolatrilor din toată lumea, despre care îi povesteau călătorii iezuiți întorși la Roma) o credeau un animal, iar faptul că rămăsese deoparte pe cînd se dedau ei la riturile lor de antropofagi îi convinsese de asta. Pe de altă parte, și Magellan, dădea asigurări părintele Caspar, povestise cum unii indigeni credeau că acele corăbii, care veneau zburînd din cer, erau mamele naturale ale șalupelor, pe care le alăptau lăsîndu-le să atîrne de pereții lor, iar apoi le întăreau aruncîndu-le la apă.
Însă vreunul, probabil, le sugerase acum că, dacă animalul era blînd, iar cărnurile lui erau la fel de gustoase ca și cele ale marinarilor, merita osteneala să pună mîna pe el. Și se îndreptaseră către Daphne. În clipa aceea pașnicul iezuit, ca să-i țină departe (ordinul său îi impunea să trăiască ad majorem Dei gloriam și nu să moară spre mulțumirea unor păgîni cuius Deus venter est), dăduse foc fitilului unui tun, care era încărcat și gata țintit către Insulă, și dăduse drumul din el unei ghiulele. Aceasta, cu un bubuit puternic, și în timp ce flancul lui Daphne se învăluia într-o aureolă de fum ca și cum animalul ar fi pufnit de mînie, căzuse în mijlocul bărcilor răsturnînd două dintre ele.
Minunea fusese grăitoare. Sălbaticii se întorseseră pe Insulă dispărînd prin tufișuri și ieșiseră după puțin timp de acolo cu niște cununi de flori și frunze pe care le aruncaseră în apă făcînd niște gesturi pline de venerație, apoi își îndreptaseră provele spre sud-vest și dispăruseră în spatele insulei de la apus. Plătiseră marelui animal pe care-l mîniaseră, atîta cît credeau ei că-i un tribut suficient, și desigur n-aveau să se mai arate pe țărmurile acelea: hotărîseră că zona era bîntuită de o fiară țîfnoasă și răzbunătoare.
Asta-i povestea părintelui Caspar Wanderdrossel. Timp de mai bine de o săptămînă, înainte de sosirea lui Roberto, se simțise rău în continuare, însă mulțumită unor preparate făcute de el ("Spiritus, Olea, Flores, und andere dergleichen Vegetabilische/ Animalische/ und Mineralische Medicamenten"), începuse de acum să intre în convalescență, cînd, într-o noapte, auzise pași pe punte.
Din momentul acela, de frică, se îmbolnăvise din nou, își părăsise odaia și se refugiase în ascunzătoarea aceea, luîndu-și cu el medicamentele și un pistol, fără ca măcar să fi știut dacă era sau nu încărcat. Iar de acolo ieșise numai ca să-și caute hrană și apă. Mai întîi furase ouăle tocmai ca să se întremeze, apoi se mărginise să mai ia cîte un fruct. Se convinsese că Intrusul (căci în povestea părintelui Caspar firește că Intrusul era Roberto) era om cu carte, interesat de corabie și de conținutul ei, și începuse să creadă că nu era un naufragiat, ci agentul vreunei țări eretice care voia secretele Observatorului Maltez, față de ce bunul părinte începuse să se comporte așa de copilărește, cu scopul de a-l face pe Roberto să părăsească corabia aceea bîntuită de demoni.


Veni apoi rîndul lui Roberto să-și spună povestea lui și, neștiind cît îi citise părintele Caspar printre hîrtii, se oprise mai ales asupra misiunii și asupra călătoriei pe Amarilli. Povestirea și-o depanase în timp ce, pe la sfîrșitul acelei zile, fierseseră un cocoșel și destupaseră ultima dintre sticlele căpitanului. Părintele Caspar trebuia să-și recapete puterile și să facă sînge nou, deci sărbătoreau ceea ce li se părea amîndorura o reîntoarcere în lumea oamenilor.
"Ce lucru ridicol!" comentase părintele Caspar după ce ascultase incredibila istorie a doctorului Byrd. "O bestialitate ca asta eu nu auzit. De ce făceau ei lui răul acela? Totul credeam că am ascultat despre misterul longitudinii, dar niciodată că poți găsești pe el folosind ungventum armarium! Dacă ar fi posibil, îl inventa un iezuit. Acesta nici o legătură nu are cu longitudini, eu îți voi explica cît bun fac eu lucru și tu vezi cît diferit este..."
"Dar, la urma urmei", întrebă Roberto, "domnia ta căutai Insulele lui Solomon sau voiai să lămurești misterul longitudinilor?"
"Dar amîndouă lucrurile, nu? Tu găsești Insulele lui Solomon și tu ai cunoscut unde este cel al o sută optzecelea meridian; tu găsești al o sută optzecelea meridian și tu știi unde sînt Insulele lui Solomon!"
"Dar de ce insulele respective trebuie să stea pe meridianul ăsta?"
"Oh, mein Gott, Domnul mă iartă că prea Sfîntul său Nume am pronunțat în deșert. In primis, după ce Solomon construit Templul, a făcut o grosse flotte, cum spune Cartea Regilor, și această flotte ajunge la Insula din Ophir, de unde i se aduc lui (cum zici tu?)... quadringenti und viginti..."
"Patru sute douăzeci."
"Patru sute douăzeci talanți de aur, o bogăție foarte mare: Biblia spune foarte puțin ca să spună mult de tot, cum am zice, pars pro toto. Și nici un land vecin cu Israel avea o bogăție așa de grosse, quod significat că acea flotă ajuns pînă la ultima margine a lumii. Adică aici.
"Păi de ce aici?"
"Pentru că aici este meridianul o sută și optzeci care e exact acela care Pămîntul în două desparte, iar de partea cealaltă stă întîiul meridian: tu numeri unu, doi, trei, pentru treisute șaizeci de grade meridiane, și cînd ești la o sută optzeci, aici este miez-de-noapte, iar pe meridianul unu este miez de zi. Verstanden? Tu ghicești acum pentru ce Insulele lui Solomon au fost numite astfel? Solomon dixit taie copilul în două, Solomon dixit taie Pămîntul în două."
"Am înțeles, dacă sîntem pe cel de al o sută optzecelea meridian, sîntem pe Insulele lui Solomon. Dar cine îți spune domniei tale că sîntem pe meridianul o sută optzeci?"
"Păi, Specula Melitensis, nu? Dacă toate dovezile mele anterioare n-ar ajunge, faptul că al o sută optzecelea meridian trece exact pe colo, mi-a fost arătat Specula."
Îl trăsese pe Roberto după el pe punte arătîndu-i golful: "Vezi acel promontorium la nord acolo unde copaci groși sunt cu labe grossen care umblă pe apă? Et acum vezi celălalt promontorium la sud? Tu trage o linie între cele două promontoria, vezi că linia trece printre aici și țărmui, puțin mai apud corabia... Văzut linia, eu spun una geistige linie care tu vezi cu ochii de la imaginația? Gut, aia e linia meridianului!"
În ziua următoare părintele Caspar, care nu pierduse niciodată socoteala timpului, anunță că era duminică. Þinu slujba în cabina lui, sfințind o fărîmitură din puținele ostii ce-i mai rămăseseră. Apoi își reluă lecția lui, mai întîi în cabină printre mapamond și hărți, apoi pe punte. Iar la semnele de neplăcere ale lui Roberto, care nu putea suferi lumina mare a zilei, scosese dintr-un dulap de-al lui niște ochelari, dar cu lentilele afumate, pe care el îi folosise cu succes ca să exploreze gura unui vulcan. Roberto începuse să vadă lumea în culori mai slabe, la urme urmei foarte plăcute, și avea de gînd să se-mpace încet, încet, cu asprimile din timpul zilei.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!