Gardianul îl apucă strâns de braț și îl opri cu tot cu sângele din vene. Privirile lor se încrucișară ca două flăcări de culori diferite.
– Să fii cuminte, bă! Știi, tu! Noi suntem mulți dar voi sunteți și mai mulți! Dacă mai faci prostii... e loc aici pe moale! spuse gardianul, bătând ironic cu pumnul în fierul porții. Hai, marș!
Poarta se deschise scârțâindu-și roțile ca o unealtă artiodactilă. Mihai își trecu plasa de rafie prin ieșire și apoi trecu și el. Soarele ardea, ca un amor psihopat, tot ce vroia el. Bărbatul –căci acum era botezat –, privi cu sfiala unui copil sârma ghimpată, ce împrejmuia cristalin toată înălțimea porții. Își derulă pașii și se îndreptă spre primele zgomote omenești. Mirosul dimineții nu scosese mulți oameni din blocuri. Fluierul posac al unei locomotive Diesel, îi schimbă distanța ochilor și îndemânarea rațiunii. Pașii se hotărâră să urmeze drumul gării. Puținii trecători, îl priveau ca pe o maimuță care face lucruri omenești și își vedeau liniștiți de jugul lor personal. Barba citrică îi îmbrobodea fața deținutului și îi solidifica alura de suferind mediteranean. Strada i se izbea în pași și îi blagoslovea carnea cu lovituri ude de bitum.
Gara îi ieși în cale. Trenurile râdeau unele de altele, ca niște țațe poliflore. Acarii și manevranții se înjurau și țipau râzând, ca într-un cor de vagoane, la dresaj. Fiecare picătură de motorină groasă, pe care o pișau locomotivele puturoase ca niște balene fără limbă, aducea la nasul ceferiștilor o cofeină ce le sătura simțurile și le descâlcea bariera limbii. Gara intra în ei ca o mescalină maimuțească și îi făcea să se orienteze pardosit, în căutare de victime cu care să se ocărască. Mihai găsi cu ochii trenul care-l ducea înapoi în aerul opărit de prudență al satului. Se urcă zburat într-un vagon aleator și își privi condiția, până ce trenul își urni fiarele spre destinație. Nașul veni zorit ca un cornicular năuc și îl privi în ochi.
– Nu ai bilet, nu?!...
Bărbatul nu răspunse și își privi degetele care arătau ca niște glande otrăvite, înțesate cu oase de lemn. Metacarpienele îi zvâcneau și țipau după calciu. Capul se întoarse după peisajele care fugeau și ele de ochii lui păstoși.
– Ai, mă, bilet sau nu ai? întrebă ceferistul nedumerit.
Trenul trecu prin două petice de pădure și le dezvirgină. Intră în ele cu putere și apoi se domoli brusc. Copacii își retraseră crăcile din calea personalului, care învârti aerul până ce îl plictisi de tot, făcându-l irespirabil. Totul părea rupt din oameni atinși de calviție și prigorii, iar apoi amestecat hoțește într-un peisaj îngust. Câini ciobănești fugeau să muște trenul. Deasupra lor, păsări telefoniste, parcă de blană, stăteau pe firul de telegraf și găinățau insectele mâncate în zbor.
– Vin de la Colibași! Ce dracu’ să am de acolo? răspunseră două buze, de sub barba coaptă. Cât e ceasul?
– E nouă și douăzeci! Unde mergi?
– La Argeșelu merg. Acolo o să se crape pământul astă seară.
– Așa e. Cu seceta asta... a crăpat tot.
– Nu de secetă. Dumneata ai avut vreodată inima crăpată? M-au bătut ăștia până am crăpat. Acum bat și pământul... fir-ar ai dracu’ ei să fie!
– Bine, domne! Dar să cobori la Argeșelu! Da?
– O să cobor domnule tovarăș, domn, care mai ești și naș! O să cobor... ce dracu’ să fac?!...
Trenul opri și vagoanele se proptiră, cățelindu-se unul cu altul. Halta Argeșelu era plină de lume care pleca la târgul săptămânal. Toți priviră omul care coborî și se uitară la el ca la un copac. Copacul bărbos îi privi și el. Vise care cer ciubuc, scrise în penitenciar îi năpădiră mintea la vederea cunoscuților liberi: „Ca să pot privi bine un copac, trebuie să ne despartă cel puțin 15 pași. Altfel, copacul nu mai are stare, nu mai are haz și începe să fie îngrădit de mărăcini. Culmea e că privind un copac de la vreo 3 metri, l-am considerat mai scund decât mine. Nu m-am întins niciodată mai mult decât am dorit. Chiar nimeni din lumea asta, nu vede deosebirea dintre un copac de țară și unul de la oraș? Totul se definește în sobă; fiecare are arderea lui și fiecare arde după alimentație sau Alimentară.
A început să-mi placă pământul țărână. Iubesc oamenii care sunt blestemați de Dumnezeu, să bea puțină apă. Nu aprob asta în cazul pâinii. Unde e arșiță, fructele sunt mult mai zemoase. Doamne, cât parfum are arșița! Omul și fructa miros la fel și când se coc și când se-mput. Mă tem să nu fi băut vreodată țuică din oameni!”
Rămase singur în fața căldurii și a singurătății. Singur cu o plasă de rafie mototolită. Barba îi întovărășea, încă fermă și neagră, tenul tânăr și înrădăcinat în carne. Nu se simțise niciodată atât de singur și de sfârșit de putere mentală. Drumul spre casă se încurca în buchete de pietriș, presărate cu smocuri de iarbă, căței fătați și case de chirpici. Se apucă de mâncat drumul și își încărcă mintea cu cenuroză parfumată. Setea de a ajunge acasă fu înșfăcată perfid și trimisă în colțul rușinii de setea adevărată, de setea corpului. Apa lăuntrică fugea de el și i se scurgea din țâțânile cărnii. Mirosul de casă a lui și de apă de fântână îi parcurgea firea ca o mașină căprească. Gândul îl îndepărtă de casă, dar picioarele îl apropiau vertiginos. Se simțea gros ca un plop crescut sub un pod de cale ferată. Trenul îi reteza vârful ori de câte ori se îndârjea să crească un pic. Salcia râdea de el și își vedea de desfrâul cu alți copaci ghindari, până într-o zi când pământul se crăpă și pentru ei și fură izbiți de secure.
Văzu poarta și o îmbrățișă cu privirea. Totul era gol și femeiesc. Doi căței sugeau de zor la o cățea baracă. Mihai călcă pe deasupra lor umbrindu-le suptul celor doi întemeietori ai Romei. Marin Scarlat își privi fiul cu indiferență și își văzu de legatul unei sârme în gard.
– Și... ai venit? spuse bătrânul.
– Mi-au dat drumul! Cică am început să miros! Margareta ce face?
– Face ce fac femeile... stă și se resemnează.
– Tată, vorba vine că tu m-ai denunțat. Ei așa ziceau. Dar cine-i crede? Cine-i mai crede?
– A dracu’ sârmă! Când vrei s-o rupi... nu poți. Acum se rupe așa de a dracu’!... Bă! La mine în casă ai mâncat, ai băut și ai învățat. Ești carnea mea, bă! Știi și tu bine cine te-a aruncat acolo! O să pleci și o să le faci felul... că nu mai e mult de noi! Și, ce-mi spui nou? întrebă resemnat Marin.
– Nimic nu e nou și pur sub soare, tată! spuse Mihai. Dar mulți trăiesc peste el. Îl cultivă ca pe un ogor. Pun gogoșar, pătlăgele, prostie și sapă veceuri. Eu consider că ăsta a fost cantonamentul vieții.
– Lasă-i, tată, să cultive și pe mă-sa! Eu îți spun!... Viața noastră e ca un ciob de oglindă. Te și tai dar te și vezi în el. Asta e! De când te-au luat ăștia n-am mai pus pahar pe gură! M-am gândit să nu mai gust nici femeie, dar e păcat de Margareta, săraca, că d-aia am luat-o!
– Și pe la mine... de ce nu ai venit?
– Știi bine de ce! Nu m-au lăsat ăia! Așa e la noi! E ca dracu’! Sunt oameni care lucrează în miliție și oameni care lucrează la miliție. Au venit, au răscolit dar nu au dat de nimic scris. De, mă, tată!... Ai avut tot ce-ți trebuia! Acum o să ne bagi și pe mine și pe asta în pământ! Caut să te înțeleg... dar nu... nu pot!
– Nici nu trebuie! Parcă am un mărăcine de salcâm în picior! Fierbe sângele în mine! Și nu eram numai eu! Erau mulți. O să se crape pământul și pentru ei!
– Astăzi o să ne veselim... că mâine... nu știi ce e! Nu trebuie să mai stai mult aici! Margareto! strigă bătrânul către o femeie îmbrobodită într-o basma pestriță. Prinde, fa, doi pui tineri!
Mihai își lăsă tatăl să se ocupe de carnagiu și se îndreptă spre fântâna de lângă poartă. Trase cu putere schiloadă de lanț și scoase o ciutură plină cu viață. O turnă în jgheabul de piatră și își vârî mâinile osoase în ea. Își răcori gâtul fript și barba roasă ca o opaxită boantă. Se uită în oglinda apei care se smucea și văzu o potrivire de chip neomenesc.« Într-adevăr... nu am bilet. Mi l-au furat ăștia. O să-mi cumpăr altul cu prețul lor. Și toate astea... pentru un cur de femeie». Lăsă chipul să se oglindească în apă și intră în holul răcoros, ce dădea în odaia lui. Izul pereților curați îl cufundă într-un tărâm de ileon stropit cu piatră vânătă. Intră în cameră și își lepădă hainele carcerale, pe care le smulse din corp ca pe niște veruci cu coadă. Margareta trecu pisicește pe lângă camera goală și surprinse goliciunea fiului vitreg. Mihai nu avea nimic adamic în el. Corpul proteic era învinețit ca un măr necopt desprins de seva copacului mamă. Tăieturi presărate cu păr răsăriseră unde pumnii roșii și lanțul ruginit mușcaseră cu sete. Fruntea îi era bătătorită și zdrelită de ziduri și gratii. Coastele vorbeau franțuzește și toate oasele i se descrețiră în noile haine care îl înveșmântară. Puse vechile veștminte atinse de miros închis în plasa de rafie și i le întinse Margaretei, care rămăsese schimonosită de priveliștea omului îmbrăcat în piatră și coajă.
– Ia-le, Margo, și pune-le pe foc! Ard mai rău decât pucioasa. Ãștia sunt fripte pe pielea mea. Să-mi aduci un lighean cu apă, lângă gard, ca să mă bărbieresc!
Femeia plecă cu lacrimi în ochi și în suflet. Mihai ieși cu un miros nou și se apropie de gardul văruit, în care stătea legat un ciob mare, de oglindă. Margareta aduse un lighean plin cu apă rece și îl puse pe un taburet, ce sălășuia înfipt lângă gard.
– Tată, unde e briciul ăla?
– Hai, că am scos un kil de cornată! anunță Marin Scarlat. Asta o se te facă iar om! Și pe mine o să mă aducă în lumea pe care o știu. Lumea în care bei apă din baltă și nu ai nimic.
Bătrânul ridică o sticlă gălbuie, fără dop și o arătă spre soare. Soarele se oftică și se ascunse după nor. Cornata îi lăsa și lui pofte în gât și nu putea să suporte. De aceea țin oamenii țuica în beci. De frica soarelui. Soarele e cel mai mare bețivan. Se pișă pe el și provoacă cancere de piele. El e groful nostru. Lui îi dăm dări și pe el îl înjurăm cel mai des. Dumnezeu devine și El irascibil dacă face insolație. Ne bate, ne ceartă și ne bagă la pușcărie. Insolația îi provoacă tulburări de vedere și astfel, cizmarul ajunge președinte, curvele din născare ajung patriciene, pruna bună ajunge țuică iar cea pipernicită ajunge gem.
– Hai, tată, cu briciul ăla... că nu mă vrea nici pământul, așa potcovit de barba asta! se răsti Mihai, cu ochii țintuiți în oglindă.
– Gata! Ia-l! spuse tatăl, întinzându-i o custură veche, forjată într-un brici mare.
Mâna osoasă apucă săpunul verde, ce păzea marginea ligheanului și începu să încarce barba cu o spumă albă, ca o colastră de căprioară. Briciul începu să secere urmele păroase ale detenției. Obrazul descoperea o piele mortuară, lipsită de cea mai mică vitamină trebuincioasă. Barba căzu defrișată violent și în oglindă de descoperi un chip nou, fătat din oțelul lamei. Două răni ce dormiseră sub părul tineresc sângerau acum, atinse de briciul sclipicios. Apa fu trimisă în rafale spre față și spălă și ultimele urme de neom. Tânărul stigmatizat ridică sticla de cornată de la pământ și își spălă gâtlejul. Respiră scurt, apoi își puse în palma stângă cam cât într-un pahar și își unse fața tăiată. Pielea primi și ea răcoarea nesăbuită și mai ceru. Botezul cornatei îl învinse pe cel al creionului chimic și se prăpădi în aer, ca să-și caute o mireasă.