Mai tot timpul revine, de parcă-i desprinsă din iarna ce trece. Primăvăratică sparge-n zăgazuri de gheață. Spun mai tot timpul, deoarece uneori nu-i aud bătaia ca de ceasornic, alteori….?!? Chiar așa…alteori. De parcă aș fi în stare să pun piedici anotimpurilor ce vin și-s duse.

Eternă trecere a timpului care mă apropie de un nou început sau dimpotrivă, mă îndepărtează depinzând doar de deplinătatea trăirilor ori a stării spirituale în care mă aflu, motivându-mi sau nu singurătatea trăirilor. Dacă nu, itineranta căutare a celui care să-mi ajute să intru în apa tulburată de înger, poate fi chiar aruncare în scârbă, lehamite de suferința-mi ce strigă la alții. Aruncare în vâltoarea apelor limpezi ale vieții tulburate de suferință, fizică sau morală, poate doar uneori și în chip nevăzut de aripi de fluturi ce nu știu să zboare.

Există cu siguranță singurătate ce nu poate fi împărtășită, dar singurătate de neîmpărțită nu poate exista, pentru că totul se poate împărți de vrei. Singurătatea poate fi împărțită la mai mulți sau, de vrei, poate fi cedată celui ce o poate suporta, trebuie doar să-l găsești pe cel sau pe cei ce vor să-ți dea din singurătatea lor ca tu să-mparți cu ei sau el să-mpartă cu tine. Devenind astfel singurătate aruncată-n scăldătoarea îngerească.

Secundă, minut, oră, zi. Enumerație de multipli ai timpului petrecut sau trecut. Diplomatic numit prezent. Dar ce este prezentul, dacă nu un trecut actual?…astfel numesc diplomația: arta de a face totul posibil. Timpul fiind acela ce transformă până și imposibilul în posibil, deci timpul este cel mai mare diplomat, unul din acei mari ce depășesc fără a egala.

- A mai trecut o oră.

- A trecut, cum de altfel au mai trecut multe alte…ore.

- De unde știu?

- Ceasul îmi arată, dar ce știe ceasul despre trecerea timpului… El doar măsoară cu o măsură găsită de om. Măsuri care să dea proporție faptelor, cuvintelor…Pesemne pot spune că a mai trecut o măsură de om măsurată. Trecut-a încă un ceas.

Doar că la fel, pot scrie că a mai trecut o vorbă, o faptă, un gând. A mai trecut un… a mai trecut o… Eternă trecere. În care uneori, cuvintele sunt mai presus de persoana care le spune. Nemaicontând individul, ci doar ceea ce transmite, (iar de ideea exprimată poate să întărească sau să distrugă în interioru-mi, dacă se aseamănă cu crezul despre mine și mă înconjoară, dacă poate face să găsesc în spusele lui un drum pe care-mi doresc să-l urmez) ci doar măsura cu care măsoară.

Dacă cuvintele spuse de un oarecine întăresc, unesc, aducând în locul vrajbei pace, în loc de tulburare liniște și iubire, chiar că nu mai contează fizicul discipolului atât timp cât maestrul creează unealta. Și chiar că nu mai contează forma uneltei, estetica ei, atât timp cât este folositoare, devenind indispensabilă. Astfel, etalonul a devenit „unealta discipol” a cărui formă o accepți ca pe o necesitate, nemaicontând frumusețea ei.

La fel și ziua sau zilele, pot fi frumoase sau urâte dar într-un cumul, pot da o viață trăită frumos. Astfel pot scrie:

- A mai trecut o zi.

- Trecut-a oare la fel cum trecut-au toate ce le-am trăit până acum?

- Nu, nu cred.

- De unde știu? Cum pot să-mi dau seama?

- Simt că am devenit mai înțelept, fiindu-mi oareșcum să spun mai bătrân. Cu toate că înțelepciunea nu este neapărat o virtute a bătrâneții. Aici chiar și aici totul are o măsură.

- În ce măsură voi fi măsurat și cântărit? Care va fi etalonul? La care din timpi sau timpuri voi fi analizat?

Sper doar că nu la etalonul uman se va face această lămurire, deoarece nu voi fi găsit bun. Atunci nu voi mai fi în stare decât să fac lipituri de cârpaci. Vai, cum ar arăta gândul rupt, lipit cu bandă adezivă…chiar de-i incoloră. Colaj de gânduri „kiciute”! Rupturi suprapuse de ici, de colo, din viață. Conflictuală încercare de a sări peste etape. Este, dacă vreți, conflictul etern între noua și vechea generație. Adică încercarea de depășire fără start doar cu o linie de finiș. Linie demarcată de fiecare generație în parte, împinsă de fiecare tot mai departe. Saltul peste etapă. Egalarea nemaiavând sens.

Iar totul revine în formă de gând desprins în primăvară!