Fetele povesteau despre ea că e foarte zgârcită și rea dar eu, ardeleancă fiind, eram învățată să nu judec omul după vorbe ci după fapte. Dacă mama făcuse ceva bun în viața ei, apoi asta fusese: mă învățase să nu cred decât în ceea ce văd cu ochii mei. Sfat care a avut destule avantaje, dar care mi-a adus și o oarecare faimă de naivă, ca să folosesc un eufemism, căci dacă vezi că bărbatul se întoarce acasă dimineața, cu paie în cap, apoi e destul de greu să crezi că a stat cocoțat toată noaptea în foișorul din lemn, la 15 metri înălțime de sol, și a păzit lanul de porumb ca să nu dea iama mistreții în el. Dar uite că eu credeam sau cel puțin mă străduiam să cred. Până într-o dimineață, când, întorcându-mă de la serviciu – eram telefonistă și lucram și noaptea - dau nas în nas, la poarta cantonului, cu o femeie din sat, una dintre zilierele de la grădină. Văzându-mă, s-a înroșit toată la față și a dat să se strecoare pe lângă mine, după ce m-a salutat cu voce stinsă. I-am barat calea, cu brațul.
- Stai aici, i-am ordonat eu. Ce cauți în curtea mea la ora asta?
- Am... am venit să las bicicleta, a mormăit ea, privind într-o parte.
Am simțit că iau foc.
- Bicicleta? Care bicicletă? Unde-i bicicleta?
Nu era nici o bicicletă. Așa că mi-am pus mâinile în șold, ca țațele, și i-am zis, răspicat:
- Auzi, femeie! Vezi că eu sunt unguroaică. Știi cum sunt unguroaicele la mânie, da? Ei, bine, dacă te mai prind o dată pe aici rămâi fără păr în cap, ai înțeles?
Nu știu dacă ea a înțeles, cert e că n-am mai văzut-o dându-i târcoale lui bărbată-miu. Numai că atunci eu mi-am pierdut naivitatea. Aveam vreo 25 de ani. Fusesem naivă destulă vreme, nu? A, și să nu uit: nu sunt unguroaică, dar am vrut s-o sperii, că se spune că unguroaicele sunt aprige la mânie.

Văd însă că m-am cam îndepărtat de subiectul poveștii mele - „tovarășa”, căci despre ea era vorba, „cabinetul doi”, cum va fi numită mai târziu, „savanta” și alte apelative pe care nu vreau să mi le mai amintesc. Despre „tovarășa” se spunea că e rea și zgârcită și dacă fetele din casă nu o cunoșteau cel mai bine atunci cine? Ce vă povestesc eu acum se întâmpla prin 1965, când am fost martoră la o scenă care avea să mă convingă că bogăția n-are nici o legătură cu dărnicia.

Eram câteva fete, de prin Oltenia vreo două și restul din Ardeal. Ele veniseră la București să se mărite, eu venisem să învăț carte și să mă fac doctoriță. Un tovarăș îmbrăcat în haină din piele venise într-o zi la sanatoriul unde eram infirmieră, adunase tot personalul auxiliar în sala de mese și întrebase:
- Sunt de la București, de la gospodăria de partid. Am venit la dumneavoastră pentru că avem nevoie de fete care să se ocupe de curățenie, fete muncitoare, dedicate partidului comunist. Nu o să vă pară rău. Partidul o să aibă grijă de voi, o să puteți merge mai departe la școală, să învățați carte, să ajungeți oameni de nădejde ai acestei țări. Cine vrea să meargă?
Am fost singura care a ridicat mâna. Să merg la școală era visul meu or, în Ardeal nu mă mai ținea nimic, o lumânare pentru sufletul părinților mei puteam aprinde și de la București. Și apoi, eram în grija partidului, ce rău putea să mi se întâmple?

Partidul însă a uitat repede ce a promis prin tovarășul cu haină neagră din piele. Și celorlalte fete din casă li se spusese același lucru dar pe ele nu le tentase școala – „Hai, fată, ce școală, ce ești proastă, tu nu vezi că e plin Bucureștiul de bărbați frumoși?” îmi răspunsese Mia, o olteancă focoasă, când o întrebasem dacă nu vrea să meargă să învețe, așa cum ni se promisese. Eu însă aveam planuri mari, nu voiam să fiu fată în casă la „tovarășu” și să pun mâna pe un bărbat, să mă mărit. Voiam să mă fac doctoriță, doar de-asta acceptasem să șterg de praf mobila grea din lemn de nuc.

Visul meu a fost însă spulberat la vreo câteva luni de la sosirea în București. Când l-am reîntâlnit, la bucătărie, pe tovarășul în haină neagră din piele. Glumea cu una dintre fete, cred că-i spunea ceva vesel, că râdeau amândoi și el o luase de bărbie, apropiindu-și fața destul de mult de a ei. Nu știu ce avea de gând să facă, poate urma să-i spună ceva la ureche, că l-am întrerupt:
- Auziți, când mă duc la școală?
- La școală? Care școală? zise el nedumerit.
- Păi la școală, că așa a fost vorba, că dacă vin la București o să merg la
școală, să o termin.
Atunci fața lui se lumină. Înțelesese. O secundă, dar numai o secundă, o licărire batjocoritoare îi trecu prin ochi, căci imediat chipul i se întunecă și zise, furios:
- Auzi, fă! Ia bagă-ți mințile-n cap!! Ce școală! Ce, crezi că o să șteargă altcineva praful în locul tău ca tu să te întinzi cu vagabonzii prin oraș, sub pretext că ești la școală? Ia vezi! E mare onoare să fii în casă la „tovarăși”, tu știi câte fete stau la ușă ca să-ți ia locul la o adică?
- Dar ați zis....am îndrăznit eu.
- Am zis! Ei, și ce dacă am zis! Doar n-ai crezut! Și dacă ai crezut apoi ești proastă! Hai, treci la treabă și să nu mai aud de gărgăuni de-aștia cu școala că te fac pachet și te trimit de unde ai venit.

Așa am terminat eu școala înainte de a o începe. Dar iar mă îndepărtez de subiectul poveștii mele – „tovarășa”, căci despre ea era vorba, „cabinetul doi”, cum va fi numită mai târziu, „savanta” și alte apelative pe care nu vreau să mi le mai amintesc. Despre „tovarășa” se spunea că e rea și zgârcită și dacă fetele din casă nu o cunoșteau cel mai bine atunci cine? Auzisem destule povești dar până nu am avut un exemplu clar am încercat să nu-mi fac vreo impresie greșită despre ea. Nu-mi plăcea, avea trăsături ascuțite, de femeie rea și se pitula în spatele tău ca o umbră, numai ce-i auzeai glasul ridicat și ți se ridica și ție părul în cap. Venea mai mereu la bucătărie, inspectând personalul cu o privirea rea, plină de ură, de parcă fiecare fată de acolo ar fi fost o hoață care ar fi dosit biscuiți sub fustă. Când intra ea în bucătărie încremenea toată lumea, de parcă sufla a îngheț în încăpere. Avea un fel de a te privi de parcă voia să intre în mintea ta, să vadă ce gândești, să-ți știe și cel mai ascuns gând.
În ziua cu pricina, Oltea, o olteancă, o zdrahoancă de femeie, frumoasă ca o sculptură grecească, prăjea cartofi, cântând cât o ținea gura:
- Păi, mă duseeeei, păi mă dusei să trec la Oooolt! Păi mă duseeei...
Cu spatele la intrare și la noi, nu văzuse nici nu auzise când intrase „tovarășa”, nici nu simțise valul de frig care ne înghețase suflarea. Cu o paletă din lemn, Oltea întorcea cartofii tăiați pai când unul, mai șugubăț, sări din cratiță, pe jos.
- Păi, mă duseeeei, păi mă dusei să trec la Oooolt! Păi mă duseeei......
- Ce faci aici, fato? o întrerupse „tovarășa” care se oprise în spatele ei.
Oltea se răsuci spre ea, îi susținu privirea rea și-i răspunse, calmă:
- Ce să fac, prăjesc cartofi.
- Aha, prăjești cartofi. Și cu ăsta ce faci? întrebă „tovarășa” ridicând de jos cartoful nu mai lat decât un creion.
- Cu ăsta? repetă Oltea, neînțelegând.
- Da, cu ăsta! zise ”tovarășa” agitând cartoful prin fața Oltei. Cu ăsta, cu ăsta! Ce faci?
Glasul i se pițigăiase, de parcă era sugrumată, și gesturile-i păreau ale unei marionete cu sfori rupte. Ciudat e că nici uneia dintre noi nu-i venea să râdă și presimțeam că în funcție de răspuns, Oltea avea să fie păstrată sau concediată. Oltea însă părea a fi ultima care să-și fi dat seama de importanța momentului. Așa cum o știam, împrăștiată, fără să pună preț pe lucruri, eram sigură că avea să răspundă că o să arunce cartoful, doar ce altceva putea să-i facă? Așa era Oltea, directă, spunea ce-i trecea prin minte, fată simplă de la țară dar fără viclenia parvenitului, cum era „tovarășa”. Or, în fața vulpii, până și o găină trebuie să se gândească un pic la o portiță de scăpare. Ceea ce n-ar fi făcut Oltea în veci. Mi-era dragă fata asta înaltă, mereu veselă și fără grija zilei de mâine, și nu voiam să plece cu o tinichea de coadă din casa „tovarășilor”. Dar bănuiam că intervenția mea ne-ar fi pus pe amândouă în pericol, așa că am n-am schițat nici un gest spre Oltea. De altfel, aceasta se prindea greu, era oricum inutil.
În bucătărie s-a așternut o liniște de mormânt. Cartoful cu pricina era în continuare captiv între degetul mare și arătătorul mâinii drepte a „tovarășei”, un acuzator mut. Tovarășa l-a ridicat în sus, să-l vedem toate.
- Îți spun eu ce să faci cu el. Îl speli frumos și-l pui în cratiță, la loc! Nu e bine să faci risipă, că nu faci de la tine, ai înțeles?
Oltea, mută și împietrită, ca și noi de altfel, dădu din cap că da.
- Așa, fato! Data viitoare o știi cum să faci!

Zicând și făcând. Tovarășa deschise robinetul, lăsă apa să curgă peste bucățica de cartof, o scutură bine ca să se scurgă și ultimul strop de apă, să nu sară uleiul în tigaie, și-l puse peste ceilalți. Apoi, ștergându-se pe mâini de ștergarul aflat pe colțul mesei, ne cuprinse pe toate cu privirea, să-și dea seama dacă am înțeles lecția, și ieși din încăpere cu capul sus. În urma-i rămaserăm tăcute și înlemnite, ca niște statui. Și nici un hohot de râs nu se auzi apoi, nici măcar cântecul Oltei, trecând la Olt.