Ea mânca piersicile în ordine descrescătoare. Acum era la a șaisprezecea. Le mânca încet și cu eleganță de parcă era zâna piersicilor și acum sporovăia cu ele. E o artă să muști din piersică, știi? îmi spunea. În mâinile ei parcă erau niște bibelouri sferice de catifea. Lingea zeama când ajungea la încheietura mâinii. Dacă nu era senin, n-aș fi văzut nimic, dar luna strălucea în picurii aceia, când ei se făceau brățări.

Cu fostul iubit hotărâseră să nu se mai vadă niciodată. Dar niciodată. Doar câinele stătea ba la unul, ba la celălalt. E o bună psihologie, i-am spus, regula rămâne intactă, dar câinele trebuie să trăiască și el, nu? Mă durea deja inima, semn că se petrecuse ceva, dar ăsta e întotdeauna cel mai bun motiv să te facă să scrii.

Mie mi-ar fi plăcut să o privesc, totuși, așa, la nesfârșit. Seara asta și cealaltă.