În chiar momentul când să se risipească, am realizat că era de carne. Cobora din iluzie și prindea contur. Mâinile ei erau mâini, picioarele ei erau picioare. Vorbea cu păsările, ca Francisc. Bea-mă!, i-am spus.

Fragile fire întinse de galbenă vară. O să cer unui om să sape o fântână, îmi zisese ea odată. Nu azvârlea cu cerceii după vise, o luau razna singuri. Stângul mai ales, pentru că e direcția din care o privesc atunci când nu știe. Deci i-am spus: Bea-mă! Ești un tont, zise. Tont, tont, tont! Uite, și îmi întinse cana din care tocmai sorbise, arătând cu degetul o vagă urmă de ruj. Ce-i aici? O urmă de ruj - i-am răspuns - pe marginea ceștii. Am scris despre asta!

Vezi?, ești tont! Nu e nici o urmă de ruj, ca în poeziile tale neghioabe. Nu, acolo au băut apă buzele mele. Să ții minte!

Era incredibil de frumoasă. Dar nu avea chip.