- Sinuțooo!… Sinuțo!
„Pe unde naiba o fi femeia asta?” Ar fi vrut să mai vorbească cineva; adică cu ea, fiindcă pe ceilalți nu avea ochi să-i vadă… Niciodată nu-i avusese la inimă, dar acum, dac-ar fi dat holera-n toți, tare s-ar mai fi bucurat. Altădată, când îi veneau gânduri de-astea, își făcea cruce peste gură, sau mormăia-n barbă „Doamne iartă-mă!”, speriat de ce-i trecuse prin minte. De când cu As, aproape că nu-i mai ura; îi făceau scârbă. Și ce mult îi iubise când erau mici! Amândoi rotunzi și negri la păr, de-și venea să-i ciupești și să-i gâdili toată ziua;…Dar crescuseră, n-ar mai fi…Știa că-i poate blestema din zori până-n seară, că tot degeaba. Erau lacomi și nesățioși ca mă-sa. Să pună ei mâna pe tot, să aibă ei tot, să mănânce și să bea ei tot până le crăpa cureaua, c-ajunseseră la patruzeci de ani să-i miști cu scripetele, să-și umple casa cu lucruri, să n-aibă altul mai mult decât ei. Lucruri peste lucruri și mâncare cu zecile de tone; sute de conserve, salamuri și cârnați cu prăjina, roți de cașcaval, în casă, în beci, în pod, în hambare. Zilnic atârnau pe garduri tot felul de piei și burdufuri înțesate cu puf de gâscă sau rață. Uneori, și-i închipuia pe cei doi feciori ai lui morți și îngropați cu tot calabalâcul ăsta strivindu-i, odată cu pământul. Cum crescuse acum osânza pe ei, nici în coșciug n-aveau să încapă! Dacă cineva ar fi știut ce gândește moș Anghel despre feciorii lui, ar fi spus că e nebun de-a-binelea. Amândoi ca niște brazi, grași și frumoși, cu palate de case, cu neveste, cu copii, cu buzunarele doldora de bani, nici hoți, nici tâlhari, nici bețivi, nici curvari, că să te tot căznești și nu le puteai afla vreun cusur.
„Angheluș ăsta, cu caii lui, cu umbletele lui după cai verzi pe păreți, totdeauna a fost un om sucit.”
- Măi Anghele, măi, soață bună ai, copii a-ntâia ai, nepoți așișderea, ce dracu-ai fi vrând tu de nu ești mulțumit, cred că nici tu nu știi!
Refrenul acesta îl cunoștea pe de rost.
- Angheluș, mamă, când o să te faci și tu om gospodar, să nu mai umbli-n lung și-n lat după cai, să stai și tu lângă nevastă și copii?!… Că de-aia i-ai făcut…
Da' ce, el știa de ce-i făcuse?… Dar pe nevastă-sa știa de ce-o luase?! O luase că-i zise mă-sa și tat-su s-o ia. Dar ochii lui erau după cai. Nevastă-sa nu-i fusese dragă niciodată. Când mergea prin țară după cai, parcă scăpa din pușcă, iar când se-ntorcea acasă era necăjit de parcă i-ar fi murit tot neamul. Nevastă-sa era ca mai toate nevestele, strângătoare, zgârcită, vorbăreață și clevetitoare. Când venise din armată în închisoarea de acasă, îi spusese nevesti-sii că lui nu-i plăcea să fie însurat nici cu ea, nici cu alta, și că dacă voia îi lăsa lui copilul, ca să-l crească bătrânii, dacă voia îl lua cu ea, iar el se va-ngriji de întreținerea copilului.
- În neamul meu n-au fost femei despărțite de bărbat. N-au fost decât văduve.
- Atunci stai aici și-așteaptă pân-o să ajungi văduvă.
După aia, fusese totul ca mai înainte. Venise pe lume al doilea copil.
- O să avem încă un copil, îl anunțase ea.
- Să fie sănătos, încuviințase el din cap.
- Nu-ți pare bine?
- Ba da! Să fie sănătos.
Cât au fost mici, se bucurase de ei aproape cât se bucurase de caii lui. Acum crescuseră și semănau cu mă-sa, neieșind din cuvântul ei. Anghel încercase să-i schimbe, dar n-avusese cu cine. Parcă nu știa și de la cai! Dac-ar fi putut să-și aleagă părinții, Anghel nu i-ar fi ales pe ai lui, dar nici nu cunoștea vreunii pe care să-i fi ales. Dac-ar fi fost să-și aleagă nevasta (ar fi putut zănatecul, dar nu se gândise), știa el două în viața lui, pe Ozana și pe cealaltă; dar dac-ar fi fost să își aleagă copii, nu i-ar fi ales pe-ai lui, ferească sfântu', și nici nu știa alții pe care să-i fi ales. Și dacă viața s-ar fi întors înapoi, tot caii și i-ar fi ales, tot pe As al lui. Bietul As, unde-o fi el acum? „Ticăloșii! Ãștia și-ar vinde și copii. N-au decât! Copii sunt ai lor.” Când își amintea, i se-ntuneca și privirea.
Pentru nevastă-sa, lumea începea și se termina cu ea, cu copiii și cu averea ei. Seara când își spunea rugăciunea, vrând să se pună bine cu Dumnezeu, la sfârșit, nevastă-sa menționa și numele lui Anghel, nu strică să-l țină Dumnezeu sănătos și pe el, că dacă se îmbolnăvea, pe capul ei rămânea, ea trebuia să-și rupă oasele cu el pân-avea să-și dea sufletul. Anghel făcea un fel de punte între ea și copii, pe de-o parte, și lumea-lume pe de altă parte. Să fii dat cutremure, molimi, dacă ea , ai ei, bunul ei și bunul alor ei rămâneau în picioare, n-ar fi trecut tristețe nici cât o bătaie de aripi peste fața Ziței, grasă, cu pielea întinsă, de om mulțumit care doarme bine. Zilnic își vărsa veninul din gușă, înțepând-o când pe-o noră, când pe cealaltă, tresărind de bucurie când o vedea pe cea mică, Ica, plângănd, și crăpând de ciudă când o vedea pe Sinuța, cea mare, că nu-i pasă.
- Tușă Zița, degeaba zici matale, că de mult nu-mi mai pasă, îi spusese noră-sa într-o zi. Eu n-am să vă spun „tată” și „mamă”. Am să vă spun „nenea Anghel” și „tușa Zița”.
- Atunci de ce te-ai mai măritat dacă ne spui nouă „tușă” și „nene”? o-ntrebase Zița.
- Tata și mama, ei m-au măritat.
- Și tu?
- Odată și-odată tot trebuia să mă mărit. Așa că…
Împlinise șaptesprezece ani în săptămâna în care se cununase. În același an avusese primul copil. La un an venise și cel de al doilea. Pe urmă, nici unul. La 32 de ani era la fel de suplă și de ne'mplinită, așa ca unele femei care nu alăptează.
Casa lui Marin și-a Sinuței semăna leit cu casa Ziței și-a lui moș Anghel. Bucuriile îi ocoleau constant și pe unii și pe ceilalți. În primii ai de căsnicie, viața Sinuței cu Marin părea c-a apucat-o pe un drum bun. Dar într-o zi Sinuța vrusese să-și ia copiii și să plece, unde și la cine, greu de spus; părinții îi muriseră, iar în casa părintească rămăsese stăpân fratele Sinuței, fiindcă ce i se cuvenea ei din moștenire primise în ziua când plecase la bărbat, în căruța cu perini și țarțamuri.
- La noi în neam n-au fost bărbați lăsați de neveste, n-au fost decât văduvi. Așteaptă să rămân văduv. Ochii lui Marin se micșoraseră într-un rânjet pe care Sinuța îl știa de la soacră-sa.
Sinuța, cum n-avusese lapte, - de-a dracului ce era, zicea Zița -, își crescuse pruncii cu laptele Joioanei, vaca cea mai bună din cele patru care se aflau în curtea lui Anghel. Acasă, la părinții Sinuței, seara, era obiceiul, ca-nainte de culcare, să se-adune tot neamul și să stea de vorbă. Uneori îi apuca și miezul nopții pălăvrăgind.
- „Ferice de tine, Sinuțo, că te ia Marin al lu' moș Anghel. Le geme curtea de vite, ca să nu mai vorbim de caii ăia!”
Iar Marin, nu mai găsise ce să vândă. O alesese pe Joiana.
- Marine, te rog frumos, n-o vinde.
- E bătrână, dacă n-o dau acu', n-o mai ia nimeni.
- Las' să moară aici de bătrână.
-Eteee!…Păi ce, suntem bogătași?! Iote-te, dom'le! Urât mi-a fost mie să s-amestece muierea!
- Te rog n-o vinde!
- Hai du-te și vezi-ți de treabă!…
- Marine, nu te-am rugat nimic niciodată.
- Ai vreme.
I-ar fi căzut în genunchi să nu vândă vaca, dar știa că n-are cui. De-atunci, Sinuța se posomorâse și nu mai schimbase nici o vorbă cu bărbatu-său decât dacă o-ntreba; iar atunci răspundea scurt, cât era nevoie ca să se-nțeleagă. N-o lăsase să plece. Singură n-avea inimă să se ducă. Marin și-ar fi luat copiii cu tribunalul. Îi făcuse, trebuia să-i crească. Muncea ne'ntrerupt ca să n-aibă timp să stea jos și s-o-ntrebe careva de vorbă. Singura bucurie erau caii lui socru-său. Toți de rasă, cu gleznele subțiri, cu urechile ciulite ce semănau cu niște pumnale, cu burțile suple, cu gâturile-ncordate, lucioși de țesală, de perie și de mâncare bună, era o minune ce puteau să facă; cum săreau gardurile puse de Anghel în câmp, sau gropile săpate anume, cum se învârteau în jurul unei arii, legați cu o curea lungă, la un capăt de zăbală, iar la celălalt de mâna stăpânului, mână care din când în când zvâcnea scurt, în timp ce glasul le dădea comenzi.
- Auzisem eu, când eram copil, că ești crescător de cai.
- De cai de rasă.
- Ce bine de dumneata că ai caii.

Anghel se uitase la noră-sa și-i păruse rău să vadă atâta amărăciune la o fată care nici douăzeci de ani nu împlinise.
- Nu ți-e drag Marin, așa-i?
- Nu.
Lui Anghel îi bătuse inima și se schimbase la față cu toate că se-așteptase la răspuns. Vorbindu-i astfel, Sinuța nu-l iritase până peste măsură, dar nici nu-i făcuse vreo bucurie.
- Dar matale, nene Anghel, ți-a fost dragă vreodată tușa Zița?
- De ce mă ispitești ?
- Dumnezeu e deasupra și știe că nu te ispitesc.
- De ce vrei să știi ?
- De-aia, fiindcă veni vorba. Io nu mai am părinți. Îi am pe frate-meu și pe cumnată-mea, dar parcă nici n-ar exista. Câteodată aș vorbi și eu cu cineva. Cu cine? Eu cu vecinele și cu femeile din sat n-am legat prietenie și nici n-o să leg. Dacă tot tac așa, a ajuns să se uite lumea la mine ca la o trăsnită. Poate chiar își închipuie că-s un pic nebună!…
- Și despre mine tot așa.
- Nu cutezam să-ți spun. Ei nu-ndrăznesc să-ți spună-n față și cred că și de mine se feresc, dar așa cred eu că se gândesc ei.
- Cine nu face tot ce face și cum face toată lumea, cică e nebun! Învață-te Sinuțo!
Vrusese să-i spună „Sinuțo tată” dar se oprise. Lui Anghel i se părea că în acel moment n-avea rost să-i amintească noră-sii, prin nici un cuvânt, înrudirea lor.
- Dacă ne-ar auzi cineva, ar întreba ce ne lipsește. Și dac-ar fi să te iei după ce crede lumea că-i trebuie omului în viața asta,…
- În viața asta, că-n ailaltă nu ne mai trebuie nimic!
- Dac-ar fi după ce crede lumea că-ți trebuie, ce ne lipsește?
- Cui să-i lipsească? se făcu el că nu pricepe, sau poate chiar, cu gândul aiurea pentru o clipă, nu pricepuse.
- Mie și dumitale.
- Știu și eu ce ne-o lipsi?! oftase el cu un zâmbet pe sub mustață, mai mult a pagubă decât a veselie.
- Mie, de exemplu, nimic din ce am, nu-mi trebuie.
- Nici mie, afară de cai.
- Eu , de când te-am văzut, m-am gândit că dacă umbli mereu după cai, și dacă stai toată ziua să-i înveți, ai ceva cu oamenii.
- N-am nimic.
- Nu cu toți. Cu ăștia ai dumitale.
- Cu ăștia nici atât. Ei sau alții…
- Crezi?
- Ce să cred?
- Crezi că dac-ar fi fost alții, tot așa erai?
- Nu știu; poate…
Sinuța deschisese de câteva ori gura să spună ceva, dar o închisese la loc, mohorâtă.
- Hai, curaj. Văd că vrei să mă întrebi ceva.
- Nene Anghel, afară de mine a mai fost careva care să nu te creadă nițel…?
- Cam nebun?
- Poate nu chiar…da' așa, cam ciudat…
- Au mai fost.
- Cine?
- …
- Ozana?
- De unde ști tu de Ozana? întrebase Anghel un pic cam răstit.
- Nu te supăra, am auzit și eu… Astea se aud.
- Și ce-ai auzit?
- Am auzit și eu.
- Ce, că m-am ținut cu ea și c-am iubit-o și că era frumoasă și c-am vrut s-o las pe tușă-ta Zița cu băieți cu tot și să mă duc după ea?
- Cam așa. Dar că pe urmă ți-a părut rău de tușa Zița și de prunci, și-ai plâns, și-ai cerut iertare, și nu te-ai mai dus.
- Am plâns pe dracu'!
- Vezi, așa tânără cum sunt eu, dar n-am crezut. Sinuța râdea cu gura pân' la urechi, cu un sunet copilăros care ștergea toată tristețea de pe fața ei aspră.
- Ce n-ai crezut?
- C-ai plâns și c-ai cerut iertare.
- Ești fată deșteaptă.
- Nu sunt. Dacă eram, mă duceam și munceam cu ziua și n-avea nimeni nimic cu mine.
- Nu poți schimba tu lumea. Tot se găsea unul care să se lege de capul tău; tot copii, tot legată la cap ai fi fost, și poate că nu era mai breaz decât bărbatu-tău.
- S-o vândă el pe Joiana! Și cât l-am rugat să n-o vândă!
- Așa sunt oamenii. Vând pe mă-sa, pe tat-su, își vând sufletul, vând tot.
- De-atunci mi-au ieșit de la inimă.
- Nici înainte nu prea-l aveai…
- Nici înainte. De ce l-oi fi luat?
- Ai făcut și tu ca toată lumea.
- Dar acum de ce nu mai fac?
- Te-ai săturat. Ce-i drept, cam devreme.
- Dar dumneata?
- Eu, eram mai mare ca tine, și umblasem, făcusem și armată, și umblasem.
- Ce-aș mai umbla și eu!
- O să-ți treacă.
- Nu-mi trece…
- Mai fă un copil.
- Degeaba; tot așa ar fi. M-aș duce cât aș vedea cu ochii.
- Sinuțo, ți-a fost drag vreunul pân-acum?
- Nu.
- O să-ți fie.
- Crezi dumneata?
- De, știu și eu? Cum te văd eu acum, parcă-mi vine-a crede că te-ai duce după el, dar firea omului e schimbătoare, iar a femeii și mai și… Dar tu ce crezi c-ai face?
- Cât sunt copiii mici, nu m-aș duce; i-am făcut, trebuie să-i cresc. Dar mai bine să mă ferească Dumnezeu!
- Te ferește până-ntr-o zi. La urma urmei de ce să te ferească?
- Asta crezi dumneata că mi-ar lipsi?
Anghel se uita la ea ca la o străină. Îi măsură dintr-o privire fruntea înaltă și netedă, arsă de soare, bărbia rotundă, ca de copil și ochii de-un verde închis, ca frunza de nuc, sprânceana stângă pe care-o ținea mereu puțin ridicată, gâtul și brațele subțiri, și sub acest înveliș de carne firavă, ghicii o putere și o încăpățânare pe care noră-sa nici nu le bănuia. Nu e bine să te urască femeia asta, dar nici să te iubească. Și câtă îndrăzneală să vorbească așa cu socru-său! Să-i spună-n față că-l luase pe fiu-său doar ca să fie măritată și că s-ar duce de nu s-ar mai întoarce. Și el se lăsase ca prostul! Auzi ce vorbea el cu ea! Până și de Ozana. A dracului muiere! Îl trăsese de limbă. Nimeni nu-ndrăznise până la ea. Când se uita el urât la careva, nici „pâs” nu mai zicea nici unul. Dar era străină și singură, și-i spusese ce credea; nu-l poți opri pe om să creadă și să se gândească. Acum, ce spusese nu mai putea lua îndărăt. De când era în casă, nu umblase niciodată cu vorba și nici nu se folosise de ce auzise împotriva cuiva. Ar fi putut avea și ea altă soartă… Să nu fi intrat în neamul ăstora. Erau si el și Sinuța, singuri pe lumea asta. Rudele parcă-i veniseră de căpătat. Acum, ce spusese, spusese, o vedea el câte parale face pielea noră-sii. Oricum, mai bine-ar fi fost ca ziua asta să fi lipsit din calendar.
- Copiii trebuie să-i cresc.
- Sigur că trebuie.
- Și dumneata ai făcut la fel. Altfel nu mai erai pe aici. Am să-i cresc până și-or putea lua zborul.
- Cu câte-o aripă frântă, cu câte-un picior rupt, așa se zboară pe lumea asta,… zise gânditor Anghel.
- Nene Anghel, vreau să-ți povestesc ceva; când eram eu copil, mergeam cu bunica mea la o mătușă, într.un sat de munte. Lângă casa Ghinucăi era în vale un pârâu. Într-o zi ne-am trezit cu o barză care stătea pe-o piatră la marginea apei. Stătea într-un picior. La-nceput am crezut că stă așa ca toate berzele, dar ea săraca avea o aripă frântă. Copiii din sat îi prindeau broaște, ba chiar și câțiva șerpi. Nu se-atingea de nimic, nici cu noi de față, nici după ce plecam noi. A stat acolo cam două săptămâni. Atâta amărăciune câtă era-n ochii ei n-am văzut la nimeni. De câte ori o vedeam, plângeam cu sughițuri. Nici după mama n-am plâns atâta. Două săptămâni n-a mâncat, n-a băut. Într-o dimineață am găsit-o moartă. Căzuse-n apă, cu picioarele-ntinse, cu aripa sănătoasă desfăcută a zbor și cu capul căzut peste aripa frântă. I-am săpat o groapă sub nucu' ăl mare din grădină. În fiecare primăvară, puneam câțiva ghiocei sub nuc. Poate-o să râzi de mine, nene Anghel…
Lui Anghel nu-i venea deloc să râdă. Îl întristase povestea bietei păsări și nu vedea ce-i venise noră-sii de i-o spusese tocmai lui. Se uită la Sinuța dintr-o parte. În ochi avea un licăr ciudat, iar fața i se posomorâse. Fusese într-o călătorie și-acum se-ntorcea iar la grijile de-acasă.
- Știi, nene Anghel, cum mi-au ieșit toți din inimă?
Anghel dădu din umeri. Fata-și continuă povestea.
- Acum doi ani, cam pe timpu' ăsta, a venit Rusoaica din colț, cu o tavă de argint să i-o vândă tușii Zița sau nouă la careva. La noi acasă n-am avut tăvi de argint și nu știu cât prețuiește așa ceva, dar am judecat după cât costă o farfurie, că cerea mai nimic. Soacră-mea a zis „Cââât?!”, de parcă ar fi cerut femeia marea cu sarea, a cântărit bine tava în amândouă mâinile și a pus-o Rusoaicei în brațe, da' așa de sus, ca-m văzut c-a durut-o. „Nu m-aranjază, vinde-o 'mneata la altu' !”. „Dar ce sunt banii ăștia?! O căruță de lemne. Uite ce ghirlande are, e lucrată de mână. O s-o aveți o mie de ani de-aici înainte”, zicea Rusoaica. „La prețu' ăsta? Da' ce crezi, că noi furăm banii? Dă-o cui vrei, de zece ori mai scump, pe noi nu ne aranjează”, zicea soacră-mea. „Ce-ar fi s-o luăm noi, Marine?”, am îndrăznit eu. „Ce spui, frate? Că la mă-ta acasă tot cu tăvi de argint ai umblat. Vezi-ți de treaba ta, că nu te-a-ntrebat nimeni!”. Rusoaica a venit la mine și mi-a întins tava. M-am uitat la ea și-am dat cu degetul pe ghirlandele de trandafiri. „Dacă Sinuța vrea tava, de ce nu i-o iei? O nevastă așa tânără și frumoasă!…”, a zis Rusoaica. Marin mi-a smucit tava din mână și a pus-o Rusoaicei în brațe, de sus, ca și soacră-mea. „Să-și bage mințile-n cap!”, a zis Marin. „Io am fost mai de neam ca ea și uite c-am putut și fără tăvi de argint. Da' tineretu' de-acu'…”, a zis soacră-mea.
Pe urmă au tăcut toți, ducându-se fiecare în câte-un colț al casei, de parcă Rusoaica nici n-ar fi fost. Rusoaica a luat tava și s-a dus. Cum mergea încet, cu pasul ei de femeie bătrână, cu basmaua neagră și cu părul alb, semăna cu barza. Mi-am adus aminte și mi-a venit să plâng. Eu nu voiam tava, voiam să aibă femeia cu ce să-și cumpere lemne. Marin s-a răstit la mine: „Altă dată să nu mai faci pe deșteapta!”. „E bătrână și singură.” „Și ce dacă e?”, a sărit și soacră-mea. „Are nevoie de bani…”. Vorbeam singură. „Dacă are nevoie de bani, să dea ieftin!” „Mai ieftin decât așa!? Poate, pe degeaba…” „O să vină să se roage și n-o s-o iau nici la juma' de preț!”, a zis soacră-mea. „De ce să iei lucrul omului pe nimic?” „Învață să trăiești, fă, și nu mai face pe filotima; averea asta n-am strâns-o din filotimie!”. Îmi închipuiam eu. „Nu vreți s-o luați, n-o luați, dar de ce-a trebuit să i-o trântiți, mai-mai să-i frângeți femeii oasele?”, nu mă dădeam eu bătută. „Vezi să nu ți le frâng eu pe-ale tale! Ea are nevoie de noi, nu noi de ea. Să vină să se roage!”. „Las-o mamă, că ăsteia i s-a urcat binele la cap…”.
Soarele începea să coboare într-un nor trandafiriu, spintecat spre mijloc de-o dâră aurie. Nu se auzea decât ciripitul păsărilor și, din când în când, câte-un nechezat de cal. Sinuța dădea jos niște furnici de pe picioare, cu un fir de iarbă.
- Nu pentru mine nene Anghel, pentru Rusoaică, înțelegi!?
Cu vreo douăzeci de ani mai înainte venise mama Rusoaicei, să-i vândă Ziței niște linguri de argint. Rusoaica bătrână era aproape oarbă, așa că nu băgase de seamă că Zița îi schimbase lingurile cu altele de-ale ei, tot din argint, dar mai mici, mai urâte și folosite. Bătrâna nu-nțelesese deloc, după aceea, când arătase și altora lingurile, de ce-i spuneau toți că n-au modele aurite și nici vorbă să fie noi. Crezuse că oamenii își bat joc de ea, știind-o oarbă. Asta n-o mai știa Sinuța. Norul din jurul soarelui se prefăcuse-n sulițe liliachii. Nechezatul cailor sentretăia cu-n țârâit de greier.
- Du-te acas', Sinuțo!
- Dumneata nu vii?
- Mai fumez o țigară, mă uit la mânji și vin.
- Atunci mă duc. Mai adun niște verdeață pentru purceii ăi mici.
Mânjii lui frumoși, cu coamele-n vânt, cu nări reci și umede, cu urechi scurte prin care în soare puternic, vedeai sângele curgând, cu glezne subțiri și cu copite lustruite în fiecare dimineață, căci asta le era încălțămintea, pășteau liniștiți.

Trecuseră anii. Băieții lui Anghel erau acum oameni în toată firea, ajunși la jumătatea vieții, iar copiii lor ,în curând aveau să se-nsoare, iar Anghel avea să fie străbunic. Nici de nepoți nu se lipise mai mult ca de copii; și ăștia erau puși pe căpătuială. Băieții erau la fel de achizitori ca și părinții, iar fetele aveau mașină de cusut și se gândeau să se mărite cu unii cu parale, aleși de Zița, bine-nțeles. Marin și Zița începuseră să caute fete pentru cei doi feciori ai Sinuței, fete care să le convină lor. Băieții n-ar fi-ndrăznit să zică „Nu” acolo unde Marin și Zița ziceau „Da”. Sinuței puțin îi păsa cu cine aveau să se-nsoare, fiindcă ea tot n-avea de gând să stea cu nici unul. De fapt, cine putea ști ce gânduri avea Sinuța? Nici ea nu o știi. „Ba ea știe”, își zicea Anghel. „Ea știe de acum douăzeci de anii ce vrea, dar se vede că încă n-a sosit vremea să le-arate…”.
Feciorii nu-si mai aflau stare de cât puteau să mănânce și să bea și de câte lucruri puteau cumpăra la casă. Aveau magaziile pline cu covoare făcute sul, cu frigidere, aragaze, aspiratoare, mașini de spălat. Când se găsea vreunul care se mira de-atâta belșug, imediat săreau cu gura: „E pe munca mea!”. O fi fost și muncă dar și multă șmecherie, bine chibzuită, cu uns de roți în toate părțile și care mergea înainte, bine acoperită de litera legii. Pe Anghel, cu cât îmbătrânea, cu atât nu-l mai băgau în seamă. De altfel, nici el nu se mai amesteca deloc. Dacă pe vremuri mai zicea câte-o vorbă când nu-i convenea ceva, acum se ducea acasă ca la han. Pe banii câștigați de pe urma cailor, primea adăpost, mâncare și rufe curate. În camera lui, n-avea nimeni voie să intre din ziua în care se trezise că-n locul patului cu tăblii, așezat la mijlocul peretelui, îi aduseseră un recamier, cum aveau în toată casa și care nu mai încăpuse între acareturile din curte.
- Nebun ai fost o viață-ntreagă, nebun o să mori, zisese Zița. Tot omul umblă după mai bine, numai tu nu schimbi nimic… Păcat de banii cheltuiți de copii.
- Dacă mai prind pe careva în odaie la mine, îi rup picioarele.
Nu mai intrase nimeni. Singur își mătura. Zița, îmbufnată că nu mai putea să vadă ce mai e pe la „nebun” prin odaie, toată ziua îi dădea zor că bărbatu-său avea să umple casa de ploșnițe cu mizeriile lui. Anghel o lăsa pe Sinuța să-i văruiască toamna și de Paști, când văruia și în odaia ei. Restul odăilor din cele trei case erau zugrăvite în fel și fel de culori și de modele. Ba, Marin adusese un zugrav de biserici, care-i pictase odaia mare cu pătrate și cu romburi, pline cu zâne cu ghirlande-n păr, cu sirene, balauri, păsări și flori. Să te-nchini și alta nimic. Când văzuse Ghiță ce minuni avea ăl mare pe pereți, nu se lăsase nici el mai prejos; sfătuit și de Ica, nevastă-sa, adusese același zugrav și-l plătise dublu: „Să-mi faci ceva de să crape frate-meu!” Zugravul, muncindu-si creierii, îi umpluse pereții cu tot păsăretul din lume, cu fiecare cuib în altă floare, bine-nțeles.
Ba încă-i mai vânduse și-un cuier din coarne de cerb și vreo doi pești din sticlă mov, cam la 6-7 kg bucata, cu două guri căscate, gata să te-nghită; și pentru ca tacâmul să fie complet, în același preț îi pictase de jur împrejurul casei ghirlande de maci roșii. Marin, n-avea să i-o ierte zugravului: „S-a lins pe bot de casa mea!” Găsise alt zugrav care-i pictase la fațadă doi brazi falnici, parcă atunci coborâți din creierii munților. Pe lângă cei doi brazi, ghirlandele lui Ghiță erau ca o ciorbă de lobodă pe lângă o piftie de curcan.
Aproape toată familia își îmbrăcase dinții cu aur. Marin stăruise pe lângă Sinuța să-și pună și ea aur în gură, dar nu reuși nici cu binele nici cu nebinele s-o convingă să se lege la cap fără s-o doară. „Femeie încăpățânată; să nu fie și ea ca toată lumea!” Zița și-ar fi pus chiar mai mulți dar îi era frică de dentist. Câți ani mai trăiseră după ce se-nsurase Anghel, părinții îi veniseră-n casă doar de-un Paști, un Crăciun și când botezaseră copiii. Zița avusese grijă de prima dată să le zică vreo câteva vorbe, îndeajuns ca să nu-i mai tragă inima pe oameni să le calce pragul. Ea și copiii ei nu primeau în casă decât oameni de care aveau nevoie și nu se duceau decât la oameni de care aveau nevoie. Acei oameni erau primiți cu mese-ntinse, unde nu se mai făcea economie; se tăia cel mai gras animal, din pivniță se aduceau damigene uitate acolo de ani de zile… Puțini plecau din casa lor fără să zacă a doua zi. În casa altuia, Zița nu intra niciodată cu mâna goală. De pe urma părinților și-a cumnaților, n-avea de așteptat nici un chilipir. Fără certuri, fără geamuri sparte, fără pumni în masă, ajunseseră să nu mai calce unii pe la alții. Anghel nu-ncercase să-i mai cheme, iar când încă mai mergea el pe la frați, aceștia în loc să se poarte cu el cum te porți cu un om care n-are nici o vină că i-a dat Dumnezeu nevasta pe care o are, îl luau peste picior. Muierea făcea preș din el. Și în acest fel nici Anghel nu mai dădea pe la ei. Când și când se mai întâlneau pe la vreo înmormântare și, în timp ce beau un pahar de sufletul răposatului, frații se-ntrebau între ei: „Ce mai faci, măi Anghele, că nu te-am văzut de când a murit săracul…” Mai mult decât să se-ntrebe ce mai făceau, nu prea știau ce să spună. În ultimii ani, chiar începeau să se plângă de dureri „ba pe-aici”, „ba pe-acolo”, asta așa, ca semne din partea Ãlei-cu-coasa. La părinți avusese tăria să meargă în fiecare săptămână, până în ultima clipă. Nici de la ei nu auzea vorbe bune; că era vântură-lume cu caii lui, că n-avusese noroc de-o soartă mai bună – prin soartă înțelegând, firește, altă nevastă – , că el era moale și nu știa să pună piciorul în prag… În ziua în care știuse că bărbatul fusese la tat-său și la mă-sa, Zița stătea cu dosu-n sus, și dacă nu snopea copiii în bătăi, fiindcă nu erau tot timpul acasă, găsea vreun biet animal pe care să-l atingă; dacă nici asta, măcar trântea câte o cratiță și-i aduna smalțul cu mătura și cu fărașul ca să se descarce. Când dăduse Dumnezeu și-i muriseră socrii, dușmănia trecuse asupra cailor lui Anghel. Să nu fi nechezat vreunul, că se năpustea ca turbată-n grajd și-l ardea c-o joardă, cu ochii ieșiți din orbite și bătândui-se turcii la gură. Anghel era un nebun și fără căpătâi.
Dacă așa apucase lumea să zică, așa avea să-i meargă buhul pân' la moarte.
La nunți, la botezuri, Zița nu se lăsa rugată. Zgârcită de felul ei, când era vorba să ia ochii lumii strângea din dinți și deschidea punga; nimeni nu trebuia să uite cine era, ce haine avea, ce cozonaci ce piftii, fripturi și sarmale știa să facă Zița. Ea știa tot timpul, orice. Nimic nu se putea întâmpla altfel decât așa cum zicea Zița, iar ea povestea așa cum i-ar conveni ei să se petreacă lucrurile, dar atât de bine și cu atâta suflet, că până și cel care fusese de față ajungea să creadă că a visat și că totul se-ntâmplase așa cum spunea Zița. Din interes în invitase și pe omul cu măsurătorile, de la primărie. Acesta mergea la cârciumă la ora prânzului, mânca, bea o bere, se ducea iar în câmp sau prin curțile oamenilor, își făcea treaba, iar seara se-ndrepta încet către camera lui din primărie, unde locuia cât avea de lucru prin sat. Oamenii îl pofteau dar el avea treabă și-i era greu fiindcă la orele la care ar fi putut veni, lumea dormea ori de-amiază ori de noapte. Era un fel de-a nu primi fără să supere pe nimeni. Asta, până când trecuse pragul Ziței, într-o duminică pe la prânz. Îi găsise pe toți îi jurul mesei, în camera mare din casa bătrânilor, ca-n toate duminicile. Zița, care nu dădea crezare bunei credințe și cinstei nimănui, nu-și putea închipui că domnul Mișu, cum îi spunea toată lumea, picase din întâmplare la ei; tocmai duminică și tocmai la prânz! Și pentru că tot se nimerise la ceasul acela și oameni-l pofteau din toată inima să se așeze și să se simtă ca acasă, lui Mișu i se păruse c-ar fi aproape o necuviință să nu primească. Nu era unul care să mănânce ca spartul, iar de băut și mai puțin. Doar gustând din bucatele, vinurile și plăcintele tușii Zița, și-i ajungea pentru o săptămână. Marin îi făcuse mă-sii cu ochiul, mulțumit. Ceea ce nu izbutise un sat întreg, izbutiseră ei, și cine nu credea, putea să vină să vadă cu ochii lui. Tot Zița, săraca! De câte ori avea pe cineva la masă, Zița umbla repede, vorbea tare, iar gâtul, care și așa nu se prea vedea de grăsime, i se scurta și mai mult sub cele trei rânduri de guși care, de mulțumire, se-nghesuiau una într-alta, ajungându-i ca la porumbeii gulerați. Cât stătuse domnul Mișu în sat, o ținuseră tot într-o masă-ntinsă. Mișu părea să vină cu plăcere, aducând mereu câte-o sticlă de vin sau de țuică, ba chiar și câte-o găină, nevoind să rămână dator. Nu știau nici de unde e, nici de unde vine, nici dacă era sărac sau cu stare, nu știau nimic. Cu chiu, cu vai, mai pe ocolite Zița află de la el că era-nsurat și că avea doi copii. Nu se putea spune că era un om ursuz; avea o față senină cu doi ochi frumoși, de-un căprui închis cu pete mici aurii, care se-aprindeau atunci când râdea. Umbla cu grijă, ca și când s-ar fi temut să nu trezească pe careva din somn,iar când se ridica de la masă, punea scaunul la loc, sau netezea cuvertura. Îi plăcea meseria asta care-l purta,de primăvara până toamna târziu, prin munți și prin câmpii. Nu tânjea deloc după casa și după patul lui. Cât omul e sănătos, îi e bine oriunde. Se uita ore-ntregi la caii lui Anghel, fără să țâțâie ca și alții; se uita și fuma. De multe ori nici nu vorbea cu Anghel. Lui Anghel nu-i plăcea să fie nimeni împrejur când dresa el caii.
La-nceput și pe Sinuța avusese de gând s-o trimita c-o vorbă, ca să priceapă; cum nu era proastă, pricepuse, dar nu se lăsase dusă. Cu timpul se-nvățase cu ea, cum se-nvățase cu copacii din jurul rariștei. Pe Sinuța, dac-o-ntrebai răspundea, altfel nu deschidea gura. Acum, intrase și Mișu ăsta-n decor. Sinuța stătea pe o buturugă și privea caii. Mihai stătea în iarbă, scoțând cercuri de fum din țigările lui cu filtru, și se uita și el la cai. Tăceau amândoi, dar asta nu-i stingherea.
- Tot așa taci și acasă? îl întrebase Sinuța, într-o zi când avea chef de vorbă, și râsese.
Mișu se ridicase în picioare speriat.
- Cu mine vorbeai?
- Da' cu cine? Ei ce zici?
Se uitase prietenos la el, ceea ce nu prea era în firea ei.
- Nu sunt prea vorbăreț.
- Nu prea?! și iar râsese.
- Dar nici dumneata nu ești.
- Eu eram altfel, dar m-am schimbat.
- Da, da, te-ai schimbat.
- De când te-am văzut, mi s-a părut că ești un om necăjit.
- De ce?
- Omul mulțumit umblă altfel, mănâncă, închină paharul altfel.
- De unde știi?
- Păi, uite-te la soacră-mea, la bărbatu-meu, la cumnatu-meu…
- Ai dreptate.
- Știu, știu… Dacă nu vrei nu spui nimic…
- Și dumneata arătai un pic cam necăjită.
- Și-acum nu mai arăt?
- Ba da. Răspunse fără s-o privească.
- Dacă ai întreba lumea din sat de ce sunt eu posomorâtă, ți-ar răspunde că de prea mult bine.
- Lumea spune multe. Dar fiecare și-le știe pe-ale lui.
- Poate că și oamenii de la dumneata din sat sau de unde ești, or spune despre dumneata la fel.
- Or spune că nu i-am întrebat.
- Mor ei și n-apucă ziua aia!
Acum râdea el. „Când vrea Sinuța asta are haz…” Se uitase la mâinile ei care împleteau repede ceva roșu de lână.
- Na, c-am greșit!
- Așa-i când faci două treburi deodată.
- Care sunt alea două?
- Păi, împleteai și vorbeai cu mine.
- Dacă și vorba-i treabă,…
- Nu totdeauna, dar este.
- Demult mă gândeam eu să stau de vorbă cu dumneata, da' mi-a fost frică să nu fugi.
- Mă crezi chiar sălbatic?
- Cam așa ceva. Dacă m-ai fi văzut pe mine când eram acasă, nu m-ai recunoaște acum. Glumeam și râdeam toată ziua. Trece vremea, ne schimbăm…
- Când erai acasă? Acum nu ești acasă?
- Când eram acasă la părinți. Ce bine era pe-atunci!
- Acum nu mai e bine? Ești la casa dumitale, ai bărbat, ai copii! Ce-ți mai lipsește?
- Nimic.
Ce-i venise să vorbească așa cu un străin? S-ar fi ridicat să plece dar se gândea că omul acela chiar ar fi avut de ce să se ia de gânduri. Dar la urma urmei, dacă tot o mâncase limba, măcar să meargă mai departe.
- Cum ți se pare bărbatu-meu? Dar soacră-mea și cumnatu-meu?
- Cum să mi se pară?
- Îți plac sau nu?
- Îi cunosc prea puțin.
- Ca să vezi câte parale face un vin, bei tot butoiul?
- Eh, cu oamenii parcă nu e chiar așa…
- Dar cum?
- Trebuie să-i cunoști.
- Și din cât îi cunoști, își plac?
- Cine să-mi placă?
- Bărbatu-meu, soacră-mea, cumnatu-meu…
- Păi de, știu eu, nu știu ce să zic, ar trebui…
- Nu te mai codi. Am înțeles, nu-ți plac.
- Eu n-am spus asta.
- N-ai spus, dar se-nțelege.
- Acum să te întreb și eu ceva, Sinuțo! – Nu-i spusese niciodată pe nume până în acel moment.– De ce n-ai întrebat numai de bărbatul dumitale și ai întrebat și de ceilalți?
- Fiindcă toți trei sunt la fel.
- Și ce, trebuie să-mi placă mie? Þie să-ți placă, sunt neamurile dumitale.
- Mie nu-mi plac.
- E treaba ta.
- E drept, dar de mine nu scapi ușor; dacă nu-ți plac, de ce vii în casa lor? Pentru mâncare și băutură nu vii; bani de la ei, n-ai să vezi!
- De unde știi? Poate că vin pentru toate trei! Te deranjează cu ceva?
- Pe mine?! Fi serios! Dacă nu-ți plac, de ce vii în casa lor?
- Poate că-mi place altcineva.
„Cumnată-mea Florica? Nepoata soacră-mii? Sau a zis și el așa ca să scape de mine? Ce dracu mi-o fi venit, că nu mi-a făcut bietul om nici un rău?! Dacă nu Florica…?”
Parcă tăceau de ani întregi. Sinuței îi venea greu să mai stea locului. Se ridică și-și potrivi fusta la spate. Parcă i se înecaseră toate corăbiile. Mișu se uita la ea, și cum îl bătea soarele asfințitului dintr-o parte, cu un obraz parcă râdea, iar cu celălalt parcă plângea. Se ridică și el în picioare și făcu un pas spre ea.
- Mai stai puțin.
- Trebuie să mă duc acasă.
- O să te duci, o să te duci…Să nu te superi pe mine.
- Nu, nu.
- Să-mi iau rămas bun de la moș Anghel, și vin și eu.
Anghel stătea rezemat de ostrețele țarcului. Se uita la ei cum se îndepărtează pe potecă, ea mergând cu un pas înaintea lui.
După vreo două săptămâni, Mișu se mutase în cantonul pădurarului, care era plecat la oraș, iar cu serviciul se mutase în satul vecin. Venise și-și luase rămas bun de la tușa Zița și de la ai ei, ca un om de omenie, cu o damigeană de vin și cu o găină. În satul lui Anghel, lumea era mulțumită de domnul Mișu și-i ruga numai de bine.
Toamna începuse să-și arate semnele pe cer și pe frunzele copacilor. Anghel își pregătea grajdurile; toată ziua ciocănea, când la acoperiș, când la un jgheab. Sinuța venea rar în pădure și stătea tot mai puțin. Anghel întorcea mereu capul, fiindcă nu se putea învăța să n-o vadă. Când, în sfârșit, Sinuța apărea, el nu se clintea de la cai și mai mult de „bună ziua” nu-i spunea nici la venire nici la plecare. Îl enerva nepăsarea Sinuței, când îl vedea morocănos din cale-afară. Cât lipsea Sinuța de acasă, Anghel n-avea de unde să știe, iar de-ntrebat, nici să-l fi picat cu ceară n-ar fi întrebat. Sinuța nu se supăra din fleacuri; trebuia să-i faci prea multe ca să se ajungă la ceartă. Atunci însă îi spunea omului câteva vorbe care-l usturau o viață, iar de-mpăcare nu mai putea fi vorba. Când își ieșea din fire, mai bine închidea ușa decât să deschidă gura. Din partea Floricăi, cumnată-sa, avusese multe pricini de ceartă.
Tăcuse și strânsese din dinți. Cum îi zicea soacră-sa, Zița, una mai usturătoare, pe Ica o apuca strechea; dacă nu era nimeni prin preajmă, spărgea măcar o cană din dulap, ori o oală de lut, ori ceva… După aceea râdea, glumea, iar seara-l toca mărunt pe bărbatu-său, prefăcându-se că plânge și povestindu-i printre sughițuri ce zile amare-i făcea Zița. Ghiță adormea, iar ea-l dădea dracului cu tot neamul lui, culcându-se apoi mulțumită că nițică inimă rea tot îi făcuse bărbatului. A doua zi era iar bot în bot cu Zița și iar puneau țara la cale, ponegrind pe toată lumea. La-nceput Ica încercase să se vâre pe sub pielea Sinuței, purtând vorbele de la soacră la noră, invers fiind traista cam ușoară.
Sinuța își ținea gura față de cumnățica asta, prea binevoitoare ca să nu fie fățarnică. Zița, deșteaptă și ea, făcuse din Ica un fel de crainic față de nora mai mare. Prin Ica, Zița-i spunea Sinuței tot ceea ce în față n-ar fi avut curaj să-i spună. Sinuța se făcea că n-a auzit nimic. Și apoi n-avea ce noutăți să afle despre soacră-sa. Dar o lăsa pe Ica să-și bată gura; „Dacă asta o-ncălzește, n-are decât”. În cele din urmă, văzând că soacra și nora mare nu se păruiesc, Icăi îi cam trecuse pofta să mai facă pe poștașul. În schimb, prinsese pică pe Sinuța care-și bătuse joc de ea, lăsând-o să-și răcească gura de pomană. Despre Ica toată lumea zicea că e frumoasă și grasă cât trebuie. Însă la petreceri, sau pur și simplu când mergea cu Sinuța pe drum, ochii bărbaților alunecau spre uscata de cumnată-sa. Floricăi , nu-i păsa de bărbații străini, dar, ce e drept, n-ar fi zis ba să se uite mai mult la ea, decât la Sinuța. La vreo două săptămâni după ce intrase Mișu în casa lor, Florica avusese unele bănuieli, care se-ntețiseră când Mișu se mutase în casa pădurarului. După două zile de pândă prin tufele de agriș sau de zmeură, își văzuse cumnata intrând pe poarta cantonului, mergând cu capul sus, de parc-ar fi mers la ea acasă. Icăi îi bătea inima și-și dusese mâna la gură. „Doamne, femeia asta e nebună! Pădure, pădure, dar și copacii mai au ochi și urechi!…”. Afară de Ica, în cele două luni cât bătuse drumul cantonului, pe Sinuța n-o văzuse nimeni. În acea seară, pe Florica o apucaseră năbădăile; își croise zdravăn copiii, ba chiar spărsese câteva oale de lut. Unde se adunau două sau mai multe femei la uliță, hop și Ica, că doar-doar s-o fi aflat de cumnată-sa și de Mișu. Își rodea zăbala de așteptat. I-ar fi spus ea lui Marin, dar știindu-l rău la mânie, se temea să nu omoare pe cineva. Dacă sufla ceva către Zița, era și mai rău. Dar nici să nu se afle, nu se putea; nu era drept. Tot așteptând un suflet milostiv care să bată toba, zburase pasărea cu laț cu tot. Mișu plecase. Când auzise, Ica lăsase totul baltă și pornise ca o apucată spre canton.
- Ai pierdut ceva, maică? o întrebase bătrâna care păzea cantonul.
- Aveam o vorbă cu nevasta pădurarului.
- Sunt plecați amândoi la oraș. A fost cineva aici până alaltăieri, da' a plecat și el.
O apucase tremuratul și clănțănitul din dinți. Dăduse ocol cantonului de câteva ori. Bătrâna se uitase la ea din ce în ce mai nedumerită.
- Dumneata tot ai pierdut ceva!…
Ica nu-i răspunsese. Aproape că fugise înspre sat.
- Dacă nu vrei să spui, să fi sănătoasă, maică! și baba se așezase la loc pe prag, să mai apuce câteva raze calde de soare.
Acu', ce să facă, cui să-i spună? Lui Marin? Ziței? Se-ntâlnii cu un om ce ducea doi murgi de căpăstru. Omul îi dădu „bună ziua”, iar ea îi răspunse „bună seara”. Cai! Sigur! Nebunului de socru-său trebuia să-i spună! Anghel fuma sprijinit de ostrețele țarcului. În măna dreaptă ținea cravașa și un bici lung. Când o recunoscuse pe Florica, tresărise. Ei nu veneau în pădure decât când se-ntâmpla ceva.
Dar noră-sa nu venea dinspre sat. Privirea urâtă și muțenia lui Anghel, îi dădură curaj noră-sii. Trase aer în piept. Anghel ținea gura închisă.
- Ei, tată socrule, nu mă-ntrebi de ce-am venit?
Anghel ridică din umeri.
- Am avut drum și-am zis să trec și eu să te văd, acum de când te-a lăsat, adică de când nu mai vine Sinuța. De când cu Mișu, de…
Primul pas fusese mai greu, acum îi mergea gura ca o meliță. Socru-său strângea biciul și cravașa în mână.
- Te-oi fi mirat de ce nu mai vine mironosița încoace. Nu e bine ce face, tată socrule, nu e bine. Cu cine să-și găsească ea să se țină, cu veneticul acela pe care l-ați omenit toți…! Ce, dumneata nu știai? Chiar nu știai?!
- Nu.
- Atunci, află acum de la mine.
- Și de ce-mi spui mie? se răsti Anghel. Din partea mea, n-are decât să se țină cu cine-o vrea! Ce mă privește pe mine.
- Ba, eu am zis că te privește.
Anghel o luă pe noră-sa de umeri, o-ntoarse cu fața către sat și-i dădu un brânci ușor.
- Femeie, du-te acasă și vezi-ți de treburile tale!
- Uite că nu mă duc!
- Ba, ai să te duci!
- Auzi cu cine se ține ea?!…
- Þi-e ciudă că nu te-ai ținut tu?
- Să-ți fie rușine, om bătrân! Că dacă nu mi-ai fi socru…
- Du-te acasă!
- Nu mă duc!
- Ba ai să te duci!
Anghel răsuci biciul în aer și-o lovi cu sete peste picioare. Ica țipă ca din gură de șarpe.
- Să dea în mine pentru o curvă!
Anghel fugi după ea și-i arse câteva biciuri. Ica o luase la goană. Se dusese drept la Zița si-i povestise tot. Pe seară, când Sinuța se-ntorsese acasă cu un sac de verdeață pentru purcei, soacra și bărbatul o așteptau în picioare. Sinuței nu-i mirosi a bine. Intuise și despre ce era vorba, de stăteau ăștia doi ca niște portărei.
- Se aude că te ții cu Mișu de la măsurători, îi spuse Zița în loc de bună seara. Așa e?
Sinuța se uită la bărbatu-său.
- De ce nu mă-ntreabă Marin? Că mi-e bărbat.
- Eu îi sunt mamă și trebuie să știu. E adevărat sau nu?
Sinuța se gândi că n-avea rost să facă scandal, dar nici să recunoască un lucru pe care n-avea nimeni cum să-l mai dovedească. Așa că vorbise răstit.
- Nu-i adevărat, și chiar dac-ar fi nu e treaba dumitale! Dar nu-i adevărat! Nu e!
- Atunci ce căutai la el la canton?
- Să vină ăla care m-a văzut și să spună în fața mea când am fost!
Sinuța știa că puși față în față, de obicei oamenii se-nmoaie, nu mai au curaj să spună un lucru nici când e adevărat.
- Cine m-a văzut? Ca să mă duc eu să-i crăp ochii, să nu mai vadă câte zile o mai avea!
Zița și Marin tăcuseră.
- Cine m-a văzut? continuă Sinuța, hotărâtă să nu recunoască nimic.
- Lumea, zise Marin.
- Să văd și eu lumea aia la față!
- Până nu faci foc…
Zița-și mușcă limba ca să n-o spună pe Ica; în sufletul ei, îi fusese totdeauna frică de firea Sinuței, ascunsă și bărbătoasă.
- Treaba voastră, dar nu e bine, zise Zița și ieși din casă.
Marin se repezi la Sinuța.
- O să-i sucesc gâtul ăluia, m-ai înțeles? Și pe urmă am să ți-l sucesc și ție, Sinuțo.
- Dacă te-atingi de el, să ști că te omor! Omul n-are nici o vină!
Se uită țintă la Marin. Acesta ieși din odaie și se duse-ntins la cumnată-sa.
- Florico, ascult-aici la mine; dacă mai spui cuiva ce i-ai spus mamei de Sinuța și de ăla, își tai limba, cu cuțitul ăsta, îl vezi? Marin scoase din buzunar un cuțit îngust cu o limbă de oțel subțire și lucioasă.
Marin știa că mă-sii nu era nevoie să-i spună să-și țină gura. La ei în neam nici o femeie nu călcase pe-alături. Și cine se găsise, tocmai muta și posomorâta lui, și cu cine, tot c-un mut ca și ea!
Despre asta nu mai îndrăznise nimeni să vorbească. Ica tăcea mâlc, să nu cumva să afle cumnată-sa de unde pornise vorba.
De două zile, Anghel nu mai dăduse pe acasă. zița, fără să fie îngrijorată de soarta lui, se dusese cu mâncare, vorba vine, fiindcă se dusese de fapt să-i spună și lui cine era Sinuța, noră-sa a bună, care toată ziua venea la el și la caii lui în pădure.
- Ai auzit de noră-ta, Sinuța?
- Am auzit. Anghel nu voia să se-ntindă la vorbă cu nevastă-sa. După ce răspunse, îi trecu prin gând că Sinuța făcuse cine știe ce prostie.
- Auzi tu, mironosița!
Lui Anghel îi veni inima la loc. De două zile nu mâncase nimic, băuse doar apă. Dac-ar fi avut-o în față pe Sinuța, ar fi călcat-o în picioare. Anghel stătea drept, cu mâinile nițel depărtate de corp.
- Femeie, du-te acasă.
- Þie nici că-ți pasă, ai?
- Du-te-acasă! Acum!
Ochii lui bărbatu-său nu prevesteau nimic bun, așa că Zița făcu stânga-nprejur, și porni către casă. Anghel însă, n-avea stare. Se-nvârtea prin țarc, prin pădure, tăia nuiele , pe urmă, le-arunca. Nici nu se-atinsese de mâncarea Ziței. Îl apăsa o amărăciune adâncă. „Ce mai e și viața asta a omului!”
„Doamne, e nebună!” Sinuța venea spre el, cu un coș în mână.
- Bună seara.
Anghel nu-i răspunse. Sinuța îi puse coșul dinainte. Se uită la ea cum stătea aplecată peste coș. Sinuța se așeză pe buturugă. Se uită la Anghel lung, dar el, făcându-se că n-o vede, îi întoarse spatele și se duse la cai. Se întunecase și cailor le era somn; nu mai ascultau comanda. Îi legă de ostrețe și aruncă o privire spre noră-sa. „Să se ducă dracu' și să mă lase în pace!” Se apropie de ea, hotărât s-o trimită acasă. Sinuța nu se clintea de pe buturugă. Nu dădea nici un semn că-l vede sau că-l aude. Dormea? Visa?
-Eei!
Anghel vru s-o scuture de umăr. Era aproape-ntuneric. Sinuța stătea dreaptă, cu mâinile-n poală. Fără suspine, fără schimonoseli, plângea. Lacrimile i se opreau în piepții bluzei. Lui Anghel nu-i venea nici să stea, nici să plece. Stătuse nemișcat. Într-un târziu, scoase batista din buzunar și i-o-ntinse. Sinuța luă batista, se șterse la ochi, vru să pună batista-n sân, dar se răzgândi; se ridică-n picioare, i-o dădu înapoi și, fără să se-aplece, îi ridică mâna, i-o sărută, se-ntoarse și porni spre sat. Anghel rămase pironit locului. „Uite-așa ajunge omul de se spânzură”, îi trecu prin minte a pagubă și a jale.
Ieșise lună nouă. Caii mâncau și nechezau din când în când, răspunzându-și parcă, unul altuia. Sinuța continua să vină zilnic. Ședea pe buturugă și privea caii. Încet-încet, începuseră să vorbească, cu economie, ca și-nainte, așa cum știau ei.
- Când o să facă Gina mânzul, ți-l dau ție, Sinuțo!
- Jumătate să fie al dumitale, jumătate al meu.
- Fie și-așa.
Într-o noapte, pe la-nceputul lui martie, Sinuța și Anghel nu se mișcaseră de lângă Gina decât ca să aducă niște cărămizi și cârpe calde pe care le puneau pe burta iepei. Spre dimineață, ieșise la lumină un cap negru cu stea albă-n frunte. Mânzul se clătina pe picioare și după ce se dezmeticise puțin începuse să sugă. Sinuța și Anghel stăteau istoviți pe-un maldăr de fân și nu-și luau ochii de la mânz
- Să-i zicem As.
- Așa să-i zicem, Sinuțo.
Fusese un Martie friguros, cu babe afurisite, pline de toane, cu ninsori și cu viscol. Sinuța și Anghel n-aveau somn din cauza lui As. Mânzul era sănătos, dar ca toate animalele mici și de rasă, nu se-mpăca defel cu frigul. Sinuța și Anghel aduceau găleți cu jeratic și le puneau în colțul grajdului, unde stăteau doar Gina și As. Amândoi erau mai mult în grajd decât în casă, de grija mânzului, dar mai ales de dragul lui. Anghel nu-și amintea să mai fi avut altul la fel de frumos. Avea picioare lungi, cu două gropițe la îmbucătura crupei cu spinarea, copite mici, care abia acopereau palma Sinuței, iar la-ncheietura de jos a picioarelor avea manșete albe din păr mai lung, înspicat cu vânăt, la fel cu steaua din frunte. Când Sinuța venea din bucătărie mirosind a mâncare, As necheza supărat. Ca să ia ceva din mâna Sinuței sau a lui Anghel, mai întâi mirosea mișcând nările, iar dacă mâna nu era proaspăt spălată, nu mânca. Scutura din cap, mișca din coadă și scurma cu copita-n pământ. Era mai tot timpul țâfnos și nemulțumit. Altuia, Anghel i-ar mai fi ars câte-o nuielușă, dar pe ăsta-l iubea și se purta cu el cum te porți cu un copil pe care-l ai la bătrânețe.
- Nici de copii n-a avut grijă Sinuța ca de mânzul ăsta, zisese Zița.
Dacă era mulțumit, As își pune capul pe umărul Sinuței și necheza ca o ploaie de clopoței, apoi se scutura odată și ciulea urechile. Când era singură, Sinuța îi săruta steaua din frunte și botul între nări. Toată ziua îl periau și-i ungeau copitele. Toți crescătorii de elită din împrejurimi ar fi vrut să-l cumpere, ba veniseră și vecini care l-ar fi luat doar de frumusețe, ca să-l închirieze vorniceilor pe la nunți. Dar Anghel nu-l avea de vânzare.
- Ce-ai de gând să faci cu el? întrebase Zița.
- Îl păstrez pentru sufletul meu.
Oricum, chiar să vrea, Anghel nu l-ar fi putut vinde, fiindcă As nu suferea decât mâna lui și pe-a Sinuței. Dacă se-apropia altcineva de el, necheza ca apucat și izbea cu copitele și cu capul. E drept că stăpânu-său nu-l învățase deloc cu străinii. N-avea de ce. Fane Buzdugan, negustor vestit, venise de zeci de ori să-l toace la cap pe Anghel să-i vândă mânzul. Dacă văzuse că bate-ntr-una la poartă închisă, încercase s-o ia pe ocolite, punându-se la băutură cu Marin, doar-doar rugat de fiu-său, Anghel avea să se-nduplece. Când ieșea As la pădure, la școală, copiii se țineau cârd după el. Se strigau din casă-n casă, de vuia satul. Purtat de un căpăstru roșu cu ținte, As trecea cu capul încordat, mergând în buiestru sau cum îi poruncea Anghel.
În ziua în care se-nsuraseră cei doi băieți ai lui Marin și ai Sinuței, Sinuța se sculase cu noaptea-n cap și-i împletise lui As panglici în coamă. În fruntea alaiului mergea Anghel călare pe As. Venise lume multă și din alte sate, să vadă nunta celor doi frați și calul vestit, pe care mulți l-ar fi cântărit în bani. Sinuța era veselă cum n-o văzuse nimeni de când venise-n sat. Râdea ca pe vremea copilăriei. Zița-și pusese câteva rânduri de fuste care-o înfoiau așa de tare, că dac-ai fi vrut să-i spui ceva la ureche, n-ajungeai. „O fi veselă Sinuța că-și însoară feciorii, sau că umblă As al lor în capul nunții?” se-ntreba Zița, cu ciudă că-n acea zi, în fruntea bucatelor se afla Sinuța, ca soacră mare ce era. În biserică, Zița simțise că i se-ntunecă privirea: miresele aveau în urechi cele două perechi de cercei de aur ai Sinuței. „I-o fi împrumutat pentru nuntă, că n-o fi fost nebună să li-i dea de tot!” Până nu se termina cununia, n-avea cum să afle. Ziței îi pierise tot cheful. Nu mai avea stare. Noroc că dăduse Dumnezeu și se terminase cununia.
- Sinuțo, – Zița o apucase pe noră-sa de mână – ce e cu cerceii tăi în urechile ăstora?
- Sunt dar de nuntă din partea mea.
- Brava, Sinuțo, nici nu s-au luat bine și tu hop! cu cerceii, și ce cercei!
Sinuța ridicase din umeri, fără nici o părere de rău.
- Și dac-au să se despartă?
- Să se despartă sănătoși.! Dumneata vrei să știi dacă le-aș lua cerceii înapoi; nu , nu i-aș lua.
- Să vedem ce zice și Marin, bărbatu-tău.
- Îi am de la mama și de la tata.
Zița nu se lăsase până nu-i spusese și lui Marin ce nevastă nebună avea.
- Fii liniștită, mamă, știu eu cum să-i iau înapoi!
Sinuța-l închisese pe As în grajd, cu lacătul la ușă, de teamă să n-ajungă vreun copil la el. trecuseră douăzeci și de ani de când purtase și ea rochie albă, lungă până-n pământ și cunună de lămâiță. Socru-său stătea singur, sprijinit de un stâlp al casei și privea nunta. Sinuța se-apropie de el.
- Vino, nene Anghel, să jucăm hora miresei ca acum douăzeci și mai bine de ani. Þi-aduci aminte c-ai vrut să joci lângă mireasă?
Anghel se uita la Sinuța. Îi stătea bine în rochia vișinie cu dantele albe la mâneci, cu capul gol, cu părul des și negru, despletit. La gât purta un galben împărătesc atârnat de un șiret negru.
- Þi-aduci aminte, nene Anghel, cum m-ai trecut pragul în brațe și cum mi-ai prins galbenu-n beteală?
- Mi-aduc, mi-aduc! Hai să jucăm hora miresei!…
Nimeni nu-l văzuse pe Anghel atât de vesel, niciodată. Nu-i scăpase horă sau sârbă nejucată. Ochii-i sclipeau sub sprâncenele negre în care se iveau fire sure.
- Ești veselă, Sinuțo!
- Sunt, nene Anghel, sunt. Îi văd însurați și mi se ia o piatră de pe inimă. Acum nu mai au nevoie de mine. Mă simt ca un fulg…
- Și ce-ai de gând?
- Ce să am? Nimic… Sinuța oftă.

Anghel se uită la hora care cuprinsese toată curtea. Pân-acum, între nuntași nu se iscase nici o bătaie; nu erau încă destul de băuți. „Toți or să moară într-o zi…Pe toți o să-i înghită pământul!…” se gândea Anghel. Ca să-și alunge gândul, se duse la As în grajd. Mânzul, fiindcă tot mânz îi spuneau, deși împlinise un an și jumătate, își întoarse capul cu urechile ciulite. Anghel îi puse un braț de fân dinainte. As se uita la el. Anghel îl luă cu mâna de după gât și-și culcă obrazul lângă urechea lui.
- Asule, Asule! Voi sunteți viața mea…
A doua zi la prânz, unii meseni, rămânând mai pe la mese, mai pe sub ele, ne-ndurându-se să plece, mâncau sub frunzarul din curte; la o masă, mai la o parte, erau Marin, Sinuța, tinerii însurăței, Ghiță cu Florica și cu băieții lor, Zița cu Anghel, familiile mireselor, rude apropiate…
- Leno și tu, Lucico, ieri când v-ați cununat aveați în urechi cerceii de aur ai soacră-tii. Aduceți-i încoace, c-aci la noi eu țin lucrurile scumpe.
Sinuța se făcu albă la față. Miresele se uitară una la alta, apoi la Sinuța. Lena se ridică de la masă.
- Unde te duci? o întrebă Marin.
- Mă duc să-i aduc din casă.
Lucica ridică mâinile să-și scoată cerceii.
- Eu înțelesesem că mămica ni i-a dat de tot, zise ea.
- Pe mine nu m-a-ntrebat nimeni, oftă Marin. Sinuța înghiți-n sec.
- Marine, eu le-am dat cerceii de tot. Unii mi i-a dat și mie nașa mea, când eram fată, ăilalți mi i-au dat părinții când m-am măritat. Eu nu-i mai port. Nu mai ține tu, Marine, toate lucrurile! Or fi și ele în stare să-i păstreze!… Erau de la nașa, de la mama și de la tata, Dumnezeu să-i ierte!

- Cred că dac-avem un obicei al casei, trebuie să-l păstrăm, zise Marin cu glas nici aspru, dar nici blajin.
- Se mai schimbă obiceiurile, zise Sinuța. Acum să luăm să mâncăm…
Numai de mâncare nu-i mai ardea cuiva… Pentru moment, Marin se dădu bătut. Tot avea el să-i mute fălcile nevesti-sii, curva dracului, că nu-i dăduse tălpășița atunci când trebuia. Așa merita dacă de bun ce fusese, ajunsese prost!
- De ce nu le-ai dat și galbenul ce-l ai de la socru-tău, Sinuțo? întrebă Zița.
- Pentru că ele sunt două și galbenul e unul.
Anghel își aprinse o țigară.
- Ce te-a apucat, omul lui Dumnezeu, să fumezi și-n timpul mesei, nu-ți ajunge cât fumezi încolo? se răsti Zița la bărbatu-său, fiindcă nu se putea răsti la cine știa ea.
Zița și feciorii ei sorbeau din vin și strigau „Hai să trăim, noroc!”, dar de-nveselit, nu se mai înveseli nimeni. Era ca o înmormântare, când rudele mortului au și început să se certe pe-mpărțeală.
La două săptămâni de la nuntă, într-o dimineață, Anghel nu-l găsise pe As în grajd.
- Sinuțo, Sinuțo!
Sinuța era dusă la înmormântarea nașă-sii, în satul vecin. Nimeni nu știa unde era calul. Dacă era viu, nu se putea să nu-l găsească. Dar viu, nu-și închipuia cum l-ar fi putut lua cineva din grajd. Îi omorâseră calul!… Luase și pușca din cui și amenințase, dar nimeni nu știa de soarta calului. Sinuța era sigură că nu-l omorâseră. Erau prea lacomi ca să-l omoare. Îl vânduseră, dar cui? Anghel bolea pe picioare. Ar fi zăcut, dar nu voia să se lase doborât în fața ălora. Nu rămăsese loc prin împrejurimi pe care Sinuța să nu-l bată cu piciorul, întrebând peste tot de As.
Trecuseră vreo două luni de când dispăruse calul. Într-o noapte, Marin se trezise la ușă cu Fane Buzdugan care i-l aducea înapoi pe As.
- Ia-ți calul și dă-mi banii. Nu pot face nimic cu el. Era să ne omoare și pe mine și pe copii.
- Cum de nu te-a omorât când l-ai luat de-aci? îl întrebase Sinuța, care-l mângâia pe As pe gât.
As nu clipea, nu necheza, parcă dormea în picioare.
- Ce i-ați făcut? întrebă Sinuța. Ãsta nu-i As al nostru! I-ați făcut ceva! As, As!…
- Dar ce nu i-am făcut? Ca să-l ducem de-aici, i-am turnat pe gât o fiertură de buruieni care dau un fel de somn. Când s-a văzut la mine-n grajd, am zis că e turbat. Lovea pe oricine se apropia de el. Am încercat cu foamea, cu bătaia, nimic! I-am dat iar fiertură, dar după ce-i trecea, era și mai sălbatic. Ia calul Marine, și dă-mi banii!
- As, săracul de tine! Sinuța-l mângâia pe gât.
- Lasă-l, femeie, că dacă se trezește, e în stare să ne omoare.
- Ia-ți calul și dă-mi banii!…
- Nu-ți dau nici un ban. N-ai decât să-ți iei calul înapoi. N-am avut nici o înțelegere. Ai vrut calul, îl ai! Nu mă interesează; ia-l înapoi!
- Eu înapoi nu-l iau. Vreau banii mei înapoi, cu care cumpăram zece cai. Altfel, mă duc la poliție.
- Mergi sănătos! Eu nu ți-am băgat mâna-n buzunar. Și-acum, dă-mi pace să mă culc!
Fane lăsă calul în mijlocul curții și plecă înjurând.
- Colaci și lumânări să-ți iei din banii mei, Dumnezeii mă-tii de bandit!
„Să te-audă Ãl de sus!”, zise-n gând Sinuța. Marin trânti poarta. Sinuța luă calul de căpăstru și-l duse-n grajd la locul lui. Toată noaptea stătu în pragul grajdului. Sinuța și Anghel se uitau unul la altul și dădeau a pagubă din cap.
Asul lor era un cal străin, de care nu te puteai apropia, care se speria de lumină ca dracul de tămâie și care dormea tot timpul de-a-n picioarelea; avea o uitătură adormită cu scăpărări de fiară, din când în când.
- Săracul As, ce-a făcut ticălosul ăla din el!
- Nu ticălosul ăla, ticălosul de băr…, de fiu-meu!
- Nene Anghel, ți-aduci aminte c-am fost la dumneata în pădure, acum douăzeci de ani și ți-am spus că eu tot plec de la Marin, când or fi copiii mari? Eu plec, nene Anghel!
- Unde pleci?

- Unde-oi vedea cu ochii…! În oraș s-o găsi vre-un loc și pentru mine. Să nu mai aud de ei nici la moarte!
Anghel se uită la ea bănuitor.
- Să nu crezi că mi-am găsit, ca atunci, demult. Nu. Mă duc unde-o fi, dar la ăștia nu mai stau. Dac-am să-mi fac vreun rost, o să vii să stai la mine.
- Uite, numai eu îți lipseam!
- Da, numai dumneata. La noapte, când or să doarmă toți, plec. Rămâi sănătos, nene Anghel, rămâi sănătos As, și să dea Dumnezeu să te-ndrepți!
De la plecarea Sinuței, Anghel stătea numai la pădure și-n grajd cu As, care tot nu se-nzdrăvenea. Anghel dăduse zvon că vinde caii. Îi păzea-n pădure, dar nu-i mai învăța nimic. Ore-ntregi nu-și lua ochii de la buturuga pe care stătea înainte Sinuța. Vându până la urmă caii și puse banii într-o bancă, pe numele Sinuței.
- Să știi c-a-ngropat banii, vorbea Zița cu fiu-său, Marin.

Își făcuseră cheie pe ușa lui Anghel, și-i scotociseră prin odaie. Anghel se făcea că n-a băgat de seamă. Cum Marin, nu mai schimbase nici o vorbă de când i se adeveriseră bănuielile în privința lui As. Fane Buzdugan, văzând că nici cu poliția nu scoate nimic de la Marin, se lăsase păgubaș, decât să umble prin tribunale.
Zița scormonise cu ochii ei de viezure fiecare palmă de pământ, doar-doar o vedea vreo săpătură proaspătă. Într-o zi își ieșise din fire
- Ia ascultă, măi omule, ce-ai făcut cu banii de pe cai ?
- Treaba mea.
- Nu te gândești, mă, că zilele omului sunt numărate și că-nchizi și tu ochii mâine-poimâine ? Ce, vrei să putrezească ăi bani cine știe pe unde?
- N-avea grijă, că nu putrezesc.
Chiar a doua zi, Anghel se duse la oraș și făcu un duplicat cu banii, iar celălalt carnet îl lăsă la ghișeu, pe adresa Sinuței. Pentru orice nevoie, că omul nu-și știe zilele.
Deși nu mai avea caii, Anghel mergea singur în pădure, în luminișul unde-și petrecuse aproape toată viața. Și-aici îl pândeau, ticăloșii; toți se țineau scai de el, doar-doar își dezgroapă banii. Si pe ăștia îi voiau, și pe ăștia să pună tot ei mâna, nu cumva s-apuce altul vreo fărâmă. Unde să se mai ducă la șaizeci de ani? Pe capul Sinuței? Nu, nu. Trebuia acum treizeci de ani, ce-a fost, a fost…
Cu nora cea mică a Sinuței nu se-nțelegea nimeni. Venise tatăl fetei s-o ia acasă, cu lucruri cu tot. Zița, Marin, Ica și bărbatul fetei îi luau lucrurile bucată cu bucată, le scuturau și i le puneau în cufărul de zestre, ca să nu se strecoare ceva cu care nu venise de la mă-sa și de la tat-său. Zița îi scosese din urechi, cu mâna ei, cerceii dăruiți de Sinuța.
- Ãștia sunt dați de soacră-mea.

Tatăl fetei se-ncăierase cu Marin și cu Ica pentru cercei. Fusese o zarvă de se strânseseră toți vecinii.
În sfârșit era noapte. Ca de obicei, Anghel n-avea somn. Se duse în grajd la As. Îi era sufletul coclit de cele petrecute ziua. „Strâmb mai e făcută lumea asta, Doamne Dumnezeule!” Aprinse becul mic din fața ieslei. Se uită la As. La genunchiul stâng din față, parc-avea o rană. Se aplecă să vadă. Calul se smuci și îl lovi de câteva ori cu copitele în cap. Anghel icni scurt, și, ținându-se de garduri, cu sângele șiroind, se duse în casă. Își duse mâna la cap, apoi cu greu o-ntinse și luă pușca din cui. Se târâ din nou spre grajd. În prag simții că-l lasă picioarele. Se rezemă de ușă; împinse ușa cu patul puștii și băgă două cartușe pe țevi. Se târâi ca vai de lume până lângă As. Mâinile-i tremurau. Lipi țeava de tâmpla calului și trase. Calul rămase o clipă-n picioare, apoi căzu în genunchi.
Afară se lumina. Auzi ca prin vis țipete, larmă. „Repede, repede, în inimă! Acolo e buba!” Lipi țeava de piept. „Mânzul tău, Sinuțo! Al tău, Sinuțo… Sinuțo!”
Medicul spunea că rănile nu erau foarte grave și că, dac-ar fi fost bine îngrijite, de pe urma lor nu ar fi murit.
- De la cai i s-a tras, spunea Zița, și cu ea tot neamul. De la cai și de la…
La o sâptămână de la moartea lui Anghel, la poștă sosise pe numele lui o recomandată scrisă de Sinuța. Poștașul voia s-o ducă familiei, dar dirigintele o trimisese înapoi, scriind pe plic „ADRESANTUL DECEDAT”.

Arad, 15.07.2002