agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-09-24 | [This text should be read in romana] | Rupea pe alese, ici, colo, câte un fir de iarbă fraged și mustos; nu păștea de foame, ci doar ca să simtă o dată gustul ierbii. De altminteri, fire coapte, mirosind a fân proaspăt cosit, nici n-ar mai fi putut rupă cu gingiile lui știrbe. În fundul gurii îi mai rămăseseră doar două - trei măsele tocite. Coama și coada erau de cal bătrân și ne'ngrijit, pe care de multă vreme nu a mai trecut țesala. Un cal bătrân și flămând, al nimănui: el știa că, pe vremuri, așa erau numai câinii. Întâlnise de multe ori dobitoace dintr-astea amărâte, care se luau după oricine le azvârlea câte o fărâmitură, o vorbă bună sau măcar nu le alunga. Pe vremea aceea el mergea țanțoș, cu capul încordat, în ham sau cu șaua în spinare, cu hățuri țintate, cu coama împletită în codițe mărunte sau țesălată fir cu fir, după cum îi plăcea Stăpânului. Atunci nu-și dădea el seama ce se întâmplă cu câinii aceia zdrențăroși, cu câte o ureche ruptă, șchiopătând, mergând aplecați de șale chiar și atunci când erau întregi, cu burta aproape de pământ și în mod invariabil cu coada între picioare. Stăpânul ofta, le arunca o bucată de pâine din traistă și pleca iar oftând, fără să se uite-n urmă la dobitocul căruia nu-i venea să creadă că, fiind al nimănui, i se poate arunca și altceva decât o piatră. Ca să nu poată să-l ajungă câinele din urmă, Stăpânul dădea șfichi din bici și strângea frâul. Noaptea, pe răcoare, se-ntorceau de la pădure petrecuți de lumina lunii și de cri-cri-ul greierilor. Stăpânul fredona un cântec, iar în locurile unde liniștea era mai adâncă spunea încet: " Ia! Ia, ascultă! "; și-și apleca urechea spre liniște, ca spre o fântână fără fund. Calul rărea și el pasul, furat de țiuitul tăcerii și de zgomotul vătuit al copitelor, de discul alb al lunii și de viața adormită care răsufla în vis. Stăpânul cobora, îl bătea ușor pe grumaz, îi mângâia botul gros și mergea mai departe pe jos, dublând zgomotul surd cu încă o pereche de pași. În aceste plimbări albe, de după o tufă dintre copaci le apărea în față Ea. Calul simțea greutatea femeii doar când Stăpânul îi întindea brațele și-i ajuta să urce. Pe urmă, o mână ușoară îi mângâia grumazul și se-ncura prin coama împletită. Femeia era ca fulgul. Calul nu-ntorcea capul să vadă ce se întâmplă dindărăt de grumazul lui. Nici vorbă n-auzise vreodată. Alteori mergeau amândoi alături de el, fără să scoată o vorbă. Calul iar simțea două mâini care se plimbau prin coama lui, numprându-i codițele.O mână mare, cu degete puternice și arse de soare, îi scotea zăbala, iar alta, mică și grăbită oarecum, mirosind a busuioc, îi ducea la bot câteva bucățele de zahăr. Deodată apoi, pașii se împuținau și se subțiau, iar femeia dispărea după o tufă sau după un copac, tot așa cum se ivise. Stăpânul îl apuca de hățuri, îl bătea pe grumaz, și-i spunea între două oftaturi: " Ce știi tu, măi murguțule!...". Ce să știe el, care n-o văzuse pe femeia care le ieșea în cale noaptea, iar ziua doar la umbră deasă, în mijlocul pădurii sau în josul livezilor de piersici, acolo pe unde oricând ai fi văzut o femeie, nu te mirai, fiindcă se putea să vină după vreascuri. Nu văzuse femeia din față să știe și el cine bântuia gândurile Stăpânului, pentru cine umblau ei ca apucații, pentru cine-și făcea Stăpânul mereu de lucru printre piersici și pentru cine trebuia să se prefacă el că paște, într-un loc în care nu creștea decât mentă. De câte ori mergeau acolo, Stăpânul avea grijă să-i aducă o traistă cu trifoi, pe care i-o punea cu grijă dinainte, până a nu ajunge acasă, unde nevasta ar putea intra la bănuieli dacă după atâtea ore de pășunat, calul s-ar fi întors acasă cu pântecele supt. Niciodată nu mai mâncase el iarbă mai frumoasă și mai îmbietoare ca-n zilele când umblau pe vale, printre piersici. După ce mânca, aproape când s-ajungă în ogradă, Stăpânul îi ducea calului la bot câteva bucăți de zahăr cu miros de busuioc și-l bătea pe grumaz, de parc-ar fi vrut să-i cumpere tăcerea. Mult mai ofta Stăpânul după femeia asta... O fi știind el de ce ofta. Cu vreo lună înainte de a muri Stăpânul, merseseră zilnic în acel loc plin de piersici. Stăpânul stătea culcat pe o pătură la soare și se uita lung la cer. Începuse să i se albească părul, iar pe lângă ochi avea mici zbârcituri. Nu mai era tânăr. Nici el, calul nu mai era tânăr. Trecuse multă vreme de când fusese un mânz rotat, ostenit de alergătura după căruța la care era înhămată mamă-sa. Fericită fusese vremea tinereții, când nici nu-și dădea seama că trăiește!... Pe urmă începuse viața adevărată, cu ham, cu potcoave și cu biciul Stăpânului care plesnea pe lângă urechi. Plesnitul ăsta pe lângă urechi și strânsul frâului care-i apăsa zăbala în gură, erau singurele semne de asprime ale Stăpânului; poate că nu chiar de asprime, ci de grabă. Când au mers la potcovit, Stăpânul avusese grijă să-i spună mereu țiganului: " Ai grijă să nu-l doară!...". Oare l-o fi durut ceva pe Stăpân înaint să moară? Calul credea că-l dureau gândurile care l-au perindat printre piersici, în acea vale. Stătea întins pe pătură cu ochii la copaci și la cer. În fiecare zi se furișa sub copacul lui femeia aceea cu fustele ei înfoiate și cu tulpanul cu mărgele tras pe ochi. Se ascundea de privirile calului. După ce pleca Ea, Stăpânul îl chema cu un fluierat scurt și-i întindea, cu mâna galbenă și fără vlagă, niște bucățele de zahăr cu miros de busuioc. Așa se întâmplase și în ultima zi. Stăpânul murise într-o seară, la câteva ore după ce se întorseseră din vale. În ziua înmormântării, în urma carului care-l ducea la groapă venea calul cu șaua în spate, cu frâul târâș și cu panglici negre împletite în coamă. Clar că așa voise Stăpânul. Altfel, înmormântare ca toate-nmormântările, cu bocitoare, cu preoți care citesc și cu lume care se-nghesuie. Calul a rămas lângă mormânt până a fost aruncată ultima lopată de pământ. Cineva l-a luat apoi de hățuri și l-a dus la poarta cimitirului, unde l-a lăsat singur. El a mai întors o dată capul, să mai vadă unde a rămas Stăpânul. Din spatele unor tufe s-a apropiat de el o femeie cu o basma neagră trasă ca o streașină peste ochi, l-a bătut pe grumaz și i-a trecut mâna prin coamă. " Murgule, murgule!...", a oftat ea. S-a uitat lung la el cu ochii ei verzi, din care curgeau două șiruri de lacrimi. Ea era, numai Ea putea fi. După moartea Stăpânului, nevastă-sa s-a mutat la oraș, la copiii, în casa lor mutându-se un bărbat gras, chel și cu ochelari, cu o nevastă măruntă și uscată, care purta și ea ochelari. O vreme nici măcar nu au scos calul din grajd. Îi puneau fân și grăunțe în iesle și o găleată cu apă, ținându-l în întuneric ca pe un sobol. Mai târziu, când au început sățl scoată la lumină, îl înhămau la o șaretă și-l fugăreau zilnic prin toate satele dimprejur, lăsându-l ore întregi în fața câte unei clădiri. Urechile de abia și le mai simțea de atâtea plesnete, iar buzele i se-ntăriseră pe la colțuri de cât le strângea zăbala. Erau mereu puși pe grabă, de parcă peste tot i-ar fi așteptat cu mese întinse. Dar mai rău decât plesniturile biciului ți usturau glasurile lor. Al lui era gros și umflat ca o gogoașă goală pe dinăuntru, iar ea avea un glas tot timpul îmbufnat. Parcă era o cobe dintr-aia la care i se tot îneacă corăbiile!... Vorbeau tare și totdeauna despre alții, iar când vorbeau despre ei, tot timpul se răsteau unul la altul. Bietul cal, tânjea după șoaptele Stăpânului, după mâna ușoară care i se-ncurca prin coamă și după zahărul cu miros de busuioc. Chiar fusese aievea?... Ãștia nu scoteau o vorbă fără să ponegrească pe cineva, fără să pună la cale ceva mârșav. Îi părea bine că e cal. Să te fi ferit Dumnezeu să fii om și să ieși în calea unora ca ei! Cum bănuiau că le-ar lua-o altul înainte, începeau imediat să-și facă planuri cât mai dibace, cum să-l înfunde pe bietul om cât mai bine, ca să nu se mai scoale. Nimic nu li se părea mai firesc decât să facă rău altora, iar după ce făceau răul erau tot ei supărați, ca și când ar fi suferit o mare nedreptate. Cu mintea lui de cal se-ntreba unde încape atâta răutate în doi oameni. Ca să mai uite glasurile lor de gângănii nesuferite, își amintea de glasurile copiilor Stăpânului care strigau, atunci când el era încă mânz: " Bunicule, bunicule, uite mânzul!...". Neamul Stăpânului avuseseră animale din tată-n fiu. Ãștia n-avuseseră nici pisică! Într-o zi s-a luat hotărârea ca toți caii bătrâni să fie duși la abator, iar cu timpul și cei tineri. Vremea cailor trecuse; acum era vremea tractoarelor și a camioanelor. Toți caii au fost căutați în gură. Stăpânilor li s-a dat o adeverință că-și mai pot păstra caii tineri, iar celor cu cai bătrâni le dăduseră o convocare ce conținea locul, ziua și ora când trebuiau să predea calul la abator, în schimbul unor mici sume de bani. Când a sosit ziua scrisă în convocare, oamenii au dus caii într-un ocol la marginea satului de unde, a doua zi aveau să-i încarce în camioane și să-i ducă la abator în oraș. Unii luau și un sac cu fân pe care-l puneau înaintea calului ca să nu rabde de foame. Alții, care se despărțeau de cal ca de un lucru nefolositor, îi puneau doar o funie de gât, cu care-l legau de țarc. Oare noii lui stăpâni aveau să-i mai dea un braț de fân de bun-rămas, ori aveau să-i lege doar funia de gât? După cât îi cunoștea el, n-aveau să-i mai dea fân, mai ales că el nu putea spune la nimeni. Sau poate, cine știe, or fi dintr-ăia care se-nduioșează și plâng la moartea dușmanului ca la moartea celui mai bun prieten și care se așează la capul mortului de nu mai au alții loc de răul lor. Stăpânii lui ceruseră o învoire de o zi. Din moment ce camionul pleca abia a doua zi după amiaza, aveau să aducă atunci calul, deoarece mai aveau de făcut niște drumuri prin satele vecine. Nu erau ei oamenii pe care să-ndrăznească cineva să-i refuze. Poate era mai bine așa. De abia o să-și tragă sufletul de oboseală și o să moară mai ușor de moartea aceea necunoscută de la abator. Pe drum, noii stăpâni au mai pus la cale cum să mai aranjeze pe unul. Unde s-or fi risipit șoaptele Stăpânului? Ca să nu mai audă glasurile lor, se gândea la o mână mică și grăbită și la bucățelele de zahăr cu miros de busuioc. Ajunsese să-și dorească el singur moartea în ultima vreme. Stăpânii lui de acum n-ar fi putut să creadă că prin capul unui cal trec gânduri; închipuirea lor era la fel de scurtă, așa cum le era și vederea. Ajunsese acasă noaptea, ostenit rău. Stăpânii își făcuseră într.o zi toate drumurile pe o săptămână. " Să profităm de el cât îl mai avem!" Deși era rupt de boseală, nu reușea totuși să adoarmă. Își aducea aminte că-n tinerețea lui, într-o vreme mamă-sa stătea neclintită sub nucul cel mare din curte. O îmbia Stăpânul cu tot felul de ierburi, dar era prea bătrână. Într-o seară, când el era legat în grajd la conovăț, auzise aproape de tot o pocnitură puternică. Pe-ntuneric veniseră niște țigani să cumpere de la Stăpân pielea calului mort. Stăpânul le spusese de la început cu vorbă bună că nu jupoaie calul dar, cum țiganii nu se lăsau păgubași, îi dăduse afară cu câinii. A doua zi văzuse în grădina din spatele casei o groapă săpată de curând. Dacă ar fi știut Stăpânul ce soartă îl aștepta acum pe el, calul tânăr, i-ar fi săpat și lui o groapă în grădină. Ar fi trebuit să doarmă ca să aibă putere a doua zi, să-i care pe noii stăpâni prin satele vecine. Dar fiind ultima oară când mai stătea în grajdul în care se născuse și trăise, era mai bine să se lase în voia gândurilor. Pe când amintirile îl întorceau într-o vreme în care îi fusese drag să trăiască, i s-a părut că aude un foșnet de undeva de aproape. Vreo pisică sau vreun șoarece... Foșnetul s-a apropiat de el. La lumina unui chibrit a zărit alături o basma neagră trasă bine peste ochi. O mână măruntă și grăbită i-a dus la bot câteva bucățele de zahăr; nu mai miroseau a busuioc. Pe urmă, două mâini l-au desfăcut de la conovăț și l-au apucat de căpăstru. Au mers în pas mărunt, unul lângă altul, până la un saivan părăsit, aflat în mijlocul pădurii. Acest loc nu era cunoscut decât de ei doi și de Stăpân. Trecuseră două ierni de când trăia aici, departe de orice lume, sub bolțile copacilor. Toamna, femeia aducea în spinare ierburi și le așeza în saivanul părăsit, ierburi pe care el, cu mintea lui de cal, trebuia să și le drămuiască până-n primăvară. Toată iarna trăia în deplină pustietate, cu spaima lupilor. Când nu mai răbda setea, ieșea cu mare grijă afară să lingă zăpada. Pe vreme bună statea afară la soare și păștea cum putea cu gingiile lui fără dinți. Vara, femeia venea mereu și-i aducea mălai, tărâțe și sare. Se așeza pe iarbă lângă el și-și trecea mâna mică prin coama lui pe care o țesăla cu grijă. La plecare îl bătea pe grumaz și-i ducea la bot mâna plină cu bucățele de zahăr. Nu mai miroseau a busuioc. Fustele femeii nu mai erau înfoiate, iar de sub basmaua neagră, prin părul castaniu se vedeau fire albe. Spre miezul nopții o luau agale spre cimitir. La groapa Stăpânului calul necheza încet. " Murgule, murgule!...", îi șoptea femeia cu un glas subțire și-l privea cu amărăciune. O dată îl auzise cineva cum necheza și-n sat începu să umble vorba că cimitirul e bântuit de duhuri. Doar el și femeia știau că nu sunt duhuri. Dacă n-ar fi fost ea, calul de mult s-ar fi lăsat de mult să moară de foame. Când se gândea la mâhnirea ei, mânca din nou, doar ca să-și țină zilele. În ultima vreme plouase neîncetat. Drumurile care duceau la pădure erau împotmolite. Femeia nu mai venise de mult timp. Coama și coada lui erau încurcate și pline de spini. Era un cal bătrân și părăsit, flămând și trist. Inima îi spunea că, de data asta, era al nimănui, că ceva o despărțise pe Stăpâna lui de el și de pădure și o apropiase, poate, de Stăpânul mort. Ar fi fost mult mai bine dacă ar fi murit și el odată cu ceilalți cai bătrâni, decât să ducă zilele astea pustii. " Mai bine să mori odată cu cei din neamul tău !...". Vremea cailor trecuse; îi înlocuise tractorul și camionul. În mintea lui de cal în care toate gândurile se îndreptau spre trecut, stăruia un singur gând îndreptat către viitor: când are să treacă și vremea oamenilor, cu ce-o să se întâmple ? Bogdan Butariu Arad, 14.06.1999 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy