În Veneția, Pietro Luchese și suita sa au închiriat Palatul Rialto. Era unul dintre cele mai vechi și fastuoase palate din lagună și numai un om influent și bogat ca diplomatul florentin și-ar fi permis să locuiască într-un astfel de miracol arhitectural al Veneției. Pietro ar fi vrut să vadă cât mai repede pe părintele său, Carlo, gondolierul, dar Balthazar îl avertizase că trebuie să fie precaut, așa că se gândi că numai Bianca Regiani, cea care îl scăpase din mâinile principelul Lombardo, atunci când era mic și neajutorat, este singura ființă care l-ar putea pune în legătură cu tatăl său. Când proprietarul imobilului unde locuia Bianca Regiani intrase în cămăruța ei modestă, spunându-i că o caută Messer Pietro Luchese, aceasta îl privise cu ochii speriați. Îmbătrânise buna prietenă a mamei sale, vederea îi slăbise și la lumina palidă oaspetele aspru și impunător din fața sa îi inspira teamă.
- Bună seara, Bianca Regiani! îi spuse Pietro cu glasul șoptit. Nu mă mai cunoști?
- Domnule, de bună seamă că la mijloc este o confuzie. Un nobil nu o poate cunoaște pe umila Bianca Regiani, cu atât mai puțin pe Cosmo Regiani, soțul meu paralizat! De bună seamă, este o greșeală...
- Bianca, îmi pare atât de rău de Luciano...! continuă Pietro, cu un glas blând, mângâind-o pe părul albit de vreme.
Abia atunci Bianca văzu albastrul acela nemărginit din ochii bărbatului, care se prelungea într-o amintire de mult trecută spre ochii bunei sale prietene, Stela Ambrogini. Își duse mâna la gură și încremeni.
- Paolo...micul Paolo...! Doamne, este posibil, după atâția ani...! Luciano...? Ce s-a întâmplat cu Luciano?
Pietro îi povesti toate acele întâmplări care făcuseră din copilăria sa o punte spre viața adevărată, acolo, pe mare, și-l transformaseră în bărbatul de azi.
- Bianca, vreau să-l văd pe tata...! Mi-a fost atât de dor de el în toți acești ani...!
Bianca se întunecă la față, lăsă ochii în jos și spuse cu glas tremurat.
- După ce te-am urcat pe „Saturnalia”, la voi acasă au venit oamenii dogelui. Au întrebat de tine...Carlo, bineînțeles le-a spus că ești la mătușa de la Gaeta, dar scorpia de proprietăreasă, femeia mâncată de asm și de invidie, le-a spus că doar cu o seară înainte te-a văzut împreună cu Carlo. Bietul tău tată a fost dus la Palatul Dogilor. Torturat și apoi închis, chiar dacă nu a existat nici măcar o probă care să susțină acuzele principesei Renata Carbonari. În doar câțiva ani, Carlo s-a stins în închisoare...
Pietro se lăsă pe patul scund și își prinse capul în palme.
- Atât de mult am visat să îl mai pot strânge la piept! Să îi pot spune că am fost pe ape și acum sunt la fel de priceput ca și el. Să fie mândru de mine...!
Se ridică în picioare și privirea lui pierdută pentru câteva clipe pe alei de melancolie filială își recăpătă duritatea de la început.
- Bianca, vreau ca mâine să-l iei pe soțul tău și să veniți la palatul Rialto, pe care l-am închiriat. Te vei ocupa de treburile bucătăriei palatului, așa cum făceai înainte cu mama mea bună. Voi avea grijă de tine și de Cosmo, soțul tău...Paolo, micul Paolo Ambrogini a murit de mult. Pietro Luchese îți vorbește acum și aș vrea să uiți numele meu cel de dinainte. Sub acest nume vreau să mă cunoască Lombardo Ufficino....
- Să fii atent... Pietro...principele este tot atât de șiret și de răzbunător ca și în trecut, deși au trecut atâția ani peste el. Scorpia de Renata Carbonari a pierit și ea, după ce Massimo, principele bătrân, a pus mâinile pe piept. Ai grije...! Puterea și influența stăpânului tânăr nu mai este cea din trecut, dar este destul de abil și de meschin, încât să îți poată face rău...așa cum a făcut părinților tăi.
- Bianca, liniștește-te! Pe mare am învățat să fiu un om pe care nicio furtună nu îl poate doborî. Darmite un biet principe...!
Se apropia sezonul carnavalurilor renumite, ce străluceau sub portalurile palatelor din lagună și Lombardo Ufficino se pregătea pentru unul, care să-i mențină cercul de prieteni sub vraja vinului și a femeilor frumoase. Avea încă multe bogății de cheltuit rămase de la Massimo și de la mama sa, apriga siciliancă. Principele tocmai punea la punct ultimele pregătiri, când bunul său prieten de orgii nocturne, principele Adalberto, intră val-vârtej în salonul uriaș, unde servitorii tocmai atârnau baloanele colorate și ghirlandele de flori multicolore pe balustradele și scările interioare.
- Lombardo, prietene, vin cu o veste deosebită...
- Veste deosebită? se miră Lombardo, privindu-l neîncrezător. De când se mai petrec în Veneția lucruri deosebite? Ce este?
- A sosit de două zile în lagună un străin misterios...
- Misterios..? Nu cumva nu are picioare și plutește pe canale, ca și gondolele? Sau o avea două capete...să sperie bastarzii știuți și neștiuți ai Veneției?
- Nu mai râde, Lombardo! Este un om impunător, aspru la chip. Slujitorii mei au aflat că nu zâmbește niciodată. Este un om de arme desăvârșit...
- Până aici, nu vorbi de om desăvârșit al armelor în palatul meu...! O fi desăvârșit, dar încă nu m-a cunoscut pe mine! Nu a simțit atingerea spadei mele pe obraz...!
- Ia-o mai ușor cu laudele, căută să-l tempereze Adalberto. Oamenii spun că a venit pe caravela ”San Rafael”. Marinarii din Veneția, cei mai hârșiiți pe mare, spun că această caravelă a fost una de pirați și că acest străin ar fi cucerit-o din mâinile piraților prin luptă. De atunci a rămas în custodia sa...
- Și, mă rog, de unde a poposit pasărea asta călătoare pe canalele noastre?
- Vine din Florența. Este diplomat al Republicii. Îl cheamă Pietro Luchese...Are pe lângă el o suită impresionantă de brațe tari, bărbați ai mării. Unul dintre ei este, șoptesc oamenii, un fel de alchimist, unul Balthazar. Are în palatul Rialto, pe care străinul l-a închiriat, o sală specială unde are eprubete, hărți ale cerului și pământului, multe alambicuri, creuzete cu substanțe misterioase. Se zice că transformă prin formule străvechi totul în aur...Acest Luchese mai are pe lângă el și o curtezană, egipteancă, o frumusețe răpitoare...
În acea clipă atenția principelului Lombardo înflori pe chipul lui ca o adiere de primăvară.
- Egipteancă zici...? N-am avut de-a face nicicând cu o frumusețe a lumii arabe...râse în hohote principele.
- Nu râde, Lombardo și ia-ți gândul de la ea...! Nu cred că ai vrea să-ți încrucișezi spada cu acest bărbat...și încă ceva...Un lucru care mie îmi dă fiori...A închiriat palatul Rialto și a cerut meșterilor să sape în piatră pe frontispiciul palatului o maximă, la care numai când mă gândesc se zbârlește pielea pe mine.
- O maximă...?
- Da. Mors certa, hora incerta...
- Oho, înseamnă că omul nostru este și filozof...Dar mai înseamnă că trăiește și cu frica morții în suflet, cu teama că odată și odată clipa ei necunoscută se va abate peste el. Un astfel de om, care se hrănește cu maxime și himere nu poate fi un om deosebit și mai ales puternic, cum zici tu...Știi, ceva...invită-l din partea mea la carnavalul de sâmbătă seară. Ne vom distra grozav. Îți promit eu!
Seara de sâmbătă făcea ca liniștea, ce se așternea pe canale odată cu căderea întunericului, să fie rănită de râsul zglobiu al domnișoarelor ce se grăbeau să ajungă sub policandrele poleite ale palatelor, cu zarva caracteristică a grupurilor de tineri mascați, care abia așteptau privirile tainice de după măștile, sub care fiecare spera că va găsi o cucerire de o noapte.
Palatul Ufficino fierbea ca un viespar de culori și glasuri amețitoare. Muzica ducea pe canale ultimele note triste ale serii, așteptând clipa când la semnalul principelui Lombardo trebuia să înceapă dansul. Când Pietro Luchese, însoțit de Balthazar, Salernitano, Rufus și răpitoarea Salma pătrunseră în salonul mare, în fața lor se făcu loc, ca și cum valurile unei mări se desfăceau pentru a lăsa să treacă un vas minunat, impunător. Lombardo observase mișcarea nouă și nefirească a celor ce îi umpluseră salonul mare și își dădu seama că străinul își făcuse apariția în sala rotondă. Îl urmărea pe sub ochi, discutând pe rând cu invitații săi. Îi cântărea din ochi bărbăția, statura impozantă și privirea rece, ca de gheață, pe care o afișa, trecând printre invitați, ca un șoim imperial printre păsări de curte speriate. Când o văzu pe Salma, bătăile inimii principelui îi dădură de veste că, dacă până atunci nu mai simțise acest sentiment, acum trebuia să găsească remediul potrivit, ca nu cumva ea să îi sară din piept și să se rostogolească pe treptele de marmură strălucitoare drept la picioarele tinerei. Salma era îmbrăcată într-o rochie decoltată, de un verde marin, cu spatele gol, cu broderii fine la poale, ca și cum o cascadă de lumină s-ar fi prelins pe trupul ei de abanos și s-ar fi așternut umil la picioarele mici, ocrotite de o pereche de pantofi împletiți din piele de crocodil. Brațele armonios sculptate de natura mamă purtau pe ele însemnele unei bogății reținute, dar care nu putea să nu atragă privirile invidioase ale domnișoarelor și doamnelor venete. O brățară de diamante de un roșu carmin, sub forma unui șarpe egiptean cu ochi de turcoaz, șarpe care își începea foșnitul pe pielea ei fină începând de la cot și până la încheietura mâinii delicate. Pe inelarul celeilalte mâini purta un inel cu un diamant portocaliu, ale cărui raze luceau în zeci de nunațe în funcție de lumina ce cădea peste el din policandrele generoase. Lombardo înaintă spre oaspeții săi, nescăpând din arsura ochilor strălucirea pe care Salma o revărsa în jur.
- Messer Pietro Luchese! se adresă el oaspetelui său, cu a cărui privire glacială când se întâlni, simți cum o stâncă vânătă îl oprește parcă să mai facă un pas.
- Principe...! se înclină Pietro și împreună cu el toată suita lui. Îmi pare bine să vă cunosc!
- Și nouă...mă refer la mine și la prietenii mei cu care sunt sigur veți petrece clipe de neuitat în lungile nopți, pe care le vom închina vinului de Chianti și, de ce nu, adăugă el, privind tulburat la Salma, iubirii...Un distins diplomat al Republicii florentine nu face decât cinste casei noastre. Am auzit multe lucruri deosebite despre d-voastră, Messer Luchese...
- Auzul înșeală uneori, principe, ochiul deformează...numai realitatea pare să mai aibă un cuvânt de crezare în aceste timpuri nesigure...
- Nu, nu-i adevărat...! Faptul că ați călătorit pe o corabie smulsă piraților într-o luptă pe mare spune destule, fără să deformeze nimic...
- Principe, și d-voastră, dacă ați fi fost în locul meu, v-ați fi luptat pe viață și pe moarte să scăpați din acea cursă, sunt sigur...Asta, dacă nu sunt poate și eu un pirat, ascuns sub o identitate falsă...!
Lombardo și întreaga asistență izbucniră în hohote de râs, semn că Messer Luchese îi cucerise pe toți deja cu naturalețea și spiritul lui fin.
- Oricum, faptul că ați închiriat poate cel mai scump palat din lagună, că vă înconjurați de servitori credincioși, dintre care aud că unii sunt cititori în stele și tainici meșteri în a preface totul în aur curat, nu-i o întâmplare, desigur! Iar plăcerea de a vă oglindi zi de zi în misterioasa lumină a piramidelor egiptene, simțind parfumul unei lumi distinse și atât de depărtate...
Și principele, care se înclină cu o reverență demnă de o regină în fața Salmei, continuă:
- Acest lucru chiar că mărește și mai mult farmecul și taina prezenței d-voastră în orașul nostru...
Seara a continuat cu obișnuita alunecare a perechilor de dansatori, care purtau sub pașii lor aura de putere și de culoare a Veneției cele cufundate în iubire și melancolie. Trecuse miezul nopții, când, deodată, Lombardo Ufficino, aflat în capătul scării principale, numai în cămașă dantelată, cu câte o floretă în fiecare mână, făcu un semn de supunere orchestrei. Toate privirile se îndreptară spre el. Văzându-l, prietenul său, Adalberto, își dădu seama că principele nu voia ca această primă seară să treacă și să nu tranșeze rivalitatea în mânuirea armelor cu străinul sosit din înfloritoarea Florență. Orgoliul său nemăsurat, renumele câștigat îl rodeau ca un cariu lacom, ori de câte ori întâlnea un braț vrednic de a-i sta în față. „Poate că și dorința de a epata în fața Salmei îl împinge pe principe la acest gest...”, gândi Adalberto un pic îngrijorat, privind la statura și la împietrirea de pe fața lui Pietro, care nu dansase deloc toată noaptea.
- Iubiții mei invitați! Avem plăcerea de a avea în mijlocul nostru floarea aleasă a Florenței în persoana lui Messer Pietro Luchese, despre care vânturile și norii au adus pe canalele noastre pline de șoapte de dragoste și dor numai cuvinte de laudă... Arta lui în mânuirea spadei a trecut dincolo de valurile mării de mijloc și noi, iubitori de petreceri, vin, femei dar și de dueluri aprinse nu putem să nu îi dăm prilejul oaspetelui nostru să ne dovedească măiestria sa. Și, cine altul ar fi putut să-i stea în față decât gazda voastră, a cărui meșteșug de arme îl cunoașteți. Și unii l-ați și simțit pe propria piele în dueluri meșteșugite... Messer Luchese, i se adresă el oaspetelui, îmi faceți favoarea de a accepta invitația? Pentru renumele d-voastră bun și pentru deliciul invitaților mei...
Principele îi urmărea pe sub sprâncene reacția lui Luchese. Se bucura în sinea lui de ideea genială care-i venise, fiindcă știa că oricum oaspetele său se va face într-un fel sau altul de râs în seara aceasta. Dacă nu va accepta provocarea, vor râde toți de el și de falsa șoaptă care se călătorise printre oameni privind arta lui în a mânui fierul primejdios. Dacă va accepta, va trebui să guste în final și din înfrângere, precum și din disprețul celor de față, care vor vedea pe viu că Lombardo Ufficino, în ciuda celor cincizeci de ani purtați cu mărinimie pe umeri, era tot o stâncă tare, de netrecut.
- Principe, i se adresă Luchese, putem găsi un alt loc și un alt moment favorabil invitației d-voastră... De ce să stricăm buna dispoziție pe care o văd înnobilată pe fețele invitaților d-voastră...!
- Dar nu e vorba de niciun afront adus bunei lor dispoziții. Dimpotrivă, noi, venețienii, știm să petrecem chiar și atunci când e vorba de un duel, fie el și nevinovat. Fiindcă vreau să vă spun că floretele acestea sunt de exercițiu, au vârful bont, teșit, și nu pot provoca răni. Ce va rămâne din duelul nostru vor fi doar eschivele d-voastră măiastre pentru a evita dibăcia mâini mele...!
Luchese îl privi pe Balthazar, care-i făcu un semn că trebuie să accepte provocarea, altfel prestigiul dobândit de casa Rialto în cele câteva zile de la sosirea lor la Veneția se va topi ca strigătul ultimului marinar ce pleacă pe mare la asfințit.
Messer Luchese dezbrăcă haina cu fireturi și cu nasturii de aur, scânteind, și rămase și el într-o cămașă brodată cu fir de mătase. Părea un zeu ieșit din apa mării, gata de a privi drept în ochi pe muritorii, care se înghesuiseră acum în sala transformată ad-hoc în teren de luptă, plin de foirea trupurilor lor încinse la vederea floretelor cu gurile lacome îndreptate înspre cei doi bărbați. Primul asalt aparținu lui Lombardo, care dorea să încheie repede socotelile cu acest străin arogant, așa cum stătea în fața lui, nepăsător și rece, ca și cum i-ar fi ignorat prezența și amenințarea. Luchese respinse asaltul floretei, care zbârnâi ca un prigor peste malurile de capete ale asistenței, ce stârnea prin rumoarea ei și mărea tensiunea clipei. Lombardo atacă cu și mai mult entuziasm, urmărind cu ochi agil traiectoria pe care mâna stângă a lui Luchese o lua prin aerul încins și zborul acelei mâini îi șoptea că bărbatul din fața lui culcase în întunericul morții multe suflete. După două parade ale lui Luchese, principele folosi una din mișcările sale de succes. Începu să șarjeze, aruncându-se înainte cu floreta ca și un sfredel ce vrea să străpungă trupul stâncos al unui munte, orbindu-l practic pe Luchese cu morișca mișcării oțelului ce șerpuia în aer. Apoi Lombardo fandă pe neașteptate, atingând aproape cu genunchiul podeaua de marmură ce parcă transpirase și ea sub pașii celor doi. Brațul lui întins la maxim, amplitudinea trupului care conferise toată forța sa acestei mișcări aduse vârful bont al floretei amenințător de aproape de trupul încordat al lui Luchese. Acesta însă, făcu un pas lateral spre dreapta, eschiva aducându-l paralel cu lama floretei principelui. Cum Luchese era stângaci, floreta sa culcă, țintuind la pământ, floreta principelui, în timp ce cu dreapta Luchese scoase pumnalul lui arab, cu încrustații de pietre scumpe și ochii lacomi ai nestematelor se răsfrânseră pe cămașa fluturând a principelui gata să-i dezgolească bustul. Când simți gheața pumnalului adiind pe trupul său, principele încremeni. Ochii albaștri ai străinului îl pătrunseră ca o rază rece, ce îi despica parcă trupul în două. Întreaga asistență murmură admirativ, moment în care Luchese își retrase pumnalul, punându-l în teacă și îi permise principelului să își reia poziția de luptă. Mintea lui Lombardo începuse să-și pună întrebări, care treptat îi clătinau încrederea în forțele sale. „Dacă, într-adevăr, acest bărbat luase corabia piraților prin forța brațului său? Dacă nu cumva gluma cu piratul ascuns sub o altă identitate nu a fost decât crudul adevăr? Dacă nu îi va putea face față și se va înjosi în fața întregii Veneții?”. Aceste frânturi de gând colorate în roșul urei și mâniei îl făcură să revină mai aprig peste adversarul său, dar acesta îi oprea atacurile respingându-i-le cu detașare. Mai mult, principelui i se părea că Luchese îl privește sfidător, sfătuindu-l parcă din privirea lui de mare liniștită să renunțe până nu era prea târziu. Brațul principelui începu să facă greșeli, mintea și mâna nu i se mai coordonau în acea revărsare de parade, care-l făcuseră cunoscut în întreaga Veneție. Trebuia să-l învingă pe acest străin arogant, cu orice preț! Lombardo se aruncă ca un berbece într-un nou asalt, dar Luchese pară fulgerător și atât de dur, încât zborul arcuit al floretei sale șuieră amenințător. Arma principelui zbură din mâna nesigură a acestuia, lovindu-se cu zgomot de treptele spre care Luchese îl dusese în pași mărunți, dar fermi, obligându-l să bată în retragere. Principele simți cum străinul îl apucă cu dreapta de mâna văduvită de lama rece a floretei sale și cum i-o întoarce la spate. Apoi văzu doar chipurile transfigurate ale asistenței, care murmura din ce în ce mai admirativ spre Luchese și simți cum acesta alunecă în spatele său. Răsuflarea lui îi ardea acum ceafa. Lama floretei i se culcă pe gâtlej ca un piron încins. Luchese îl ținu așa preț de câteva clipe ca pentru a-i prelungi parcă momentul de umilință și apoi îl împinse, spunându-i cu voce tare:
- Principe, eu cred că ajunge pentru seara aceasta..!. Oricând doriți...cu arme adevărate...în orice loc, sunt gata să ne mai întâlnim...!
Lombardo se întoarse spre el. Întâlni același chip de piatră, pe care nu tresărea nici măcar acum, cum ar fi fost normal, nici un mușchi sau un zâmbet al izbândei, pe care o câștigase. Străinul părea că nu gustă din această victorie, că totul fusese pentru el o simplă joacă.
- Și, ca să mă revanșez în fața ospitalității d-voastră, continuă pe același ton tern Luchese, în seara asta Salma va fi alături de d-voastră, ori de câte ori veți dori să o invitați la dans! Salma! porunci Luchese, privind-o în ochi pe fata, care se vedea că nu gustase deloc amabilitatea stăpânului ei. Salma, principele Ufficino are nevoie de puțină mângâiere și de o companie plăcută! Te rog, să fii alături de el!
Din aceea clipă, de când Lombardo simțise mirosul ațâțător de trandafir îmbobocit al Salmei, de când înlănțuise în brațele-i lacome mijlocul delicat al tinerei și dansase atât de aproape de gura aceea ca un vulcan aprins de dorințe, Lombardo parcă înnebunise. Zilnic soseau la palatul Rialto coșuri imense cu trandafiri sau crini imperiali, cu orhidee violete și deschise ca niște lăcuste devoratoare, care ar fi vrut parcă să simtă măcar atingerea buzele celei care le va mirosi. Buchete imense de ibiscus cu sulițele lui ca un soare sacrificat sau brațe de heliconia portocalie. Toate însoțite de bilețele în care principele nu făcea risipă de cuvinte de dragoste nemaispuse vreodată cuiva. Dar Salma suferea în taină. Suferea când vedea indiferența și răceala cu care o înconjura Luchese, faptul că parcă o ocolea cu tot dinadinsul, ori de câte ori ea ar fi vrut să fie singură cu el, să-i audă glasul aspru, dar atât de catifelat pentru ea...