Stau.Privesc.Apa curge lin.Și mie Îmi curg prin minte o mulțime de întrebari:de ce?de ce eu?oare numai mie mi se poate întâmpla?eu de ce nu pot?Întrebări prea multe a căror răspunsuri nu cred că le voi afla vreodată...
Câteva păsărele ciripind,râsete undeva în depărtare,în față un cuplu în ochii cărora se citește iubirea necondiționată,pe malul celălalt doi câini adăpându-se cu nesaț din apa rece...Toată lumea pare fericită,chiar și într-o zi mohorâtă de toamnă.
Doar eu stau și aștept.Dar nu vine.În zare nu se vede nimic.Sunt doar eu în singurătatea mea.
Pe luciul apei plutește încet o creangă.Mă uit la ea și fără să-mi dau seama îmi transpun toată ființa mea în lemnul ei la fel pustiu ca sufletul meu.Ea își continuă drumul spre abis,iar eu rămân cugetând la starea mea de spirit.
Îmi înalț privirea spre cer și văd o pasăre.Frumoasă,impresionantă prin penajul ei bogat colorat cutreieră bolta cerească.Și chiar când credeam că nu sunt unica singuratică îi văd surata zburând deasupra copacilor.Se duc și ele.Doar eu rămân.
Mintea mi se umple cu alte întrebări.Știu că e în zadar așa că mă hotărăsc să plec.Nu,nu are rost să rămân.Plec.Dar...parcă ceva nu mă lasă.Parcă o fortă supranaturală mă atrage și mă ține acolo, lipită de bancă.Să mă zbat sau să rămân?E în zadar să lupt,nu mai am putere,inima mea nu mai poate îndura o altă suferință.... Rămân,observând din nou împrejurimile și punându-mi alte întrebări care de care mai interesante și,poate chiar ciudate...
Peisajul e acelasș....Starea mea...neschimbată.Ca și cum timpul ar fi uitat să mai zăbovească și pe aici.Să fi fost adevărat sau era doar o iluzie?Altă întrebare.Altă nedumerire.Gata!Nu mai rezist!Mă ridic și plec.O ultimă privire în spate și o iau pe drumul pustiu...
Oare m-am născut să fiu singură?