agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3415 .



Le sang des jours
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Ioan Aris ]

2009-01-31  | [This text should be read in romana]    | 



Motto: Cea mai groaznică întâlnire pe care o poate avea cineva în viață e cu el însuși.

Ești singur în pustiul camerei. Prin fereastra deschisă un vânt fierbinte topește interiorul. Obiectele gelatinoase, informe oscilează în lumină. E una din acele zile când îți vine greu să crezi că încă ești viu.

Sprijinindu-te cu tâmpla de sticla ferestrei, privești intens în gol până când privirea ți se încețoșează și un efect de blur umbrește lumea de afară, distorsionată de valuri de căldură. Pe masa din dreapta ta, o cană, o farfurie, o furculiță, un cuțit, o coajă uscată de pâine pe un ziar plin de miezuri și câteva resturi de oase. În spate, un pat, o pernă, un scaun cu vopseaua scorojită. Singurătate...

Un zahăr cubic ars, ca o bucățică de moarte, stăruie pe pervaz. Dumnezeu nu ne-a uitat, în astfel de zile inerte ne face antrenamentul pentru Marele Somn. Îți imaginezi că așa arată Iadul, o zi ca asta pe care o retrăiești la nesfârșit.

De ce te simți atât de singur când ești singur? De ce te simți atât de singur chiar și atunci când nu ești? Timpul și spațiul – o simbioză care te-a exclus. Iar în afara lor ce-ți mai rămâne? Locurile, epocile și oamenii îți recunosc stigmatul: un renegat al rasei.

În fața ta orele se târăsc ca niște melci lăsând urme băloase pe pereți. O liniște de început de lume plutește în aer, o tăcere sumbră și murdară ca cea care mânjește aerul după ce petrecerea s-a terminat și te privești în oglindă, singur și mut. Blestemate obiecte oglinzile, te-au înspăimântat de când te știi, prea spun întodeauna adevărul. Oamenii ca tine nu sunt făcuți pentru atâta adevăr.

Nu simți nimic și totuși știi că ești bolnav. Mai mult decât atât: ești mort și în același timp ești viu. Nu poți să mori. Dar nici nu poți trăi. Corpul tău e în rigor mortis, mintea e cea a unui suferind, iar în suflet îți crește un buchet de spitale, pline de țepi și de acel miros steril, de tristețe și durere.

Din piept, urcă vuietul revoltei, a ta îndreptată către tine. Ai vrea să te desparți, să te rupi de tine, să te destrami și dus cele patru vânturi să pieri în depărtări. Să nu mai poți să te suporți întrece orice limită a ființării. Iar viața nu negociază cu cei ce și-o pot lua. Și iritarea crește. Nu, nu iritare, ci o neliniște tulburătoare ce face ca prin vene să-ți curgă lavă-n loc de sânge. O cremă vâscoasă ce se întărește la extremități, răcituri căzute într-un marasm apocaliptic, într-o catatonie planetară.

Lehamitea sâsâie ca un șarpe prin vârful limbii tale spre aerul anost. În freamătul mușchilor, în tensiunea tendoanelor simți nevoia organică de a face ceva. Ceva, orice numai să ieși din starea asta care te strivește ca pe un vierme rătăcit sub copita disperării. O, dacă n-ai știi ca-n alte dăți că orice ai încerca, odată început, nu ți-ai dori decât să se sfârșească. Îl simți cum crește-n gât, un nod gordian al tuturor posibilităților. Mai sus, o pădure de idei dincolo de care se termină Universul. Rebele, fantomele câtorva se vaporizează aventurându-se în neant. Decât încarcerate-n tine mai bine să nu fie. Le vezi, le uiți... Știai deja asta... O inutilă cruzime... De ce nu înțeleg că ele sunt carnea unei biblii? Înfăptuirea lor ar fi o erezie.

De undeva dintr-un ungher, te privești cu o mie de ochi, cu poftă, ca un păianjen care a supraviețuit iernii și vede acum prima insectă odată cu venirea primăverii. Te vezi făcând tot ceea ce n-ai putea să faci acolo sus: mâncând ceva chiar daca nu simți foame, privind cu îndârjire televizorul mort de parcă vrei să-i birui smoala neagră, bătând kilometri dintr-o cameră în alta doar ca să umpli clipe muribunde. Un voyeurist sălbatic, un demn urmaș al lui Masoch, cu un rânjet încremenit de durere, zâmbești înțepător: nu vezi tu oare, sărmană creatură, că nimic, nimic nu te mai poate ajuta, nici gustul hranei, nici vorbele, nici patima mișcării?

Scoți capul pe fereastră. O adiere mângâie boscheții lichefiați. Halucinante, șiruri lungi de penitenți se perindă pe bulevarde largi fără o vorbă. O ironie, un reproș? Ești pe punctul să plângi pentru ei, de fapt pentru tine dacă tot e să fii sincer, dar fără lacrimi nu se poate. Până și ele te-au lăsat. Pe față, cineva ți-a polizat o mască rece de animal, lipsită de expresie, o mină de autist. Renunți și te trântești în pat ca-ntr-un mormânt. Sudoarea rece se întinde peste piele ca o banchiză de gheață, pe un ocean ce fierbe.

De acum îți vine să taci toată viața, sau poate chiar mai mult. Închizi ochii. În ruinele mentalului atomi multicolori ce dansează... Printre ei și ea... Nimic nu mai există. Șoaptele ei se scurg în tine ca un balsam pe pielea unui ars:

“Îți amintești, Imzadi, cum în amiezile de vară pârjolite de soarele uscat și palid, visam să intru într-o catedrală veche, de piatră răcoroasă, să cad în genunchi în fața vreunei cruci sau icoane, să devin piatră și eu și să rămân acolo pe veci, inertă și minerală, statuie a mea crescută din mine. Răceala și imensitatea interiorului să desăvârșească metamorfoza mea în timp ce orga răsună cavernal răscolindu-mi carnea încă organică. Peste ochi se va stinge, odată cu lumina verde și galbenă și roșie filtrată de vitralii, amintirea că am fost odată femeie...

Să-mi las apoi sufletul liber să iasă pe strada prăfoasă. Cu pași tăcuți ce scriu în urme amintiri să las în urmă acalmia teraselor, oamenii însetați, cu halbe de viață pe mese, buzele crăpate ale bărbaților, câinii cu limba scoasă, tolăniți pe iarba neagră, aerul încremenit, bulevardele peste care se scurge lumina uleioasă a verii, haina zeului Smog ce cade ca o mantie de somn peste oraș și să urc dealul plin de cruci al marelui cimitir ce precede ruinele cetății. Morminte aburinde îmi vor gâdila nările cu mirosul lor greu, de moarte și de dor. Balize întunecate pulsând în inima oceanului de lumină, corbii de un negru metalizat, sorbind din soare, o să-mi arate calea.

Aflat în fața lui voi ști... Zeului Cârtiță îi plac mușuroaiele sub care dorm oamenii ce-au obosit. Mă va simți din mustăți și cu ochii săi orbi o să mă-ndemne să cobor. Și teamă nu o să-mi mai fie și o să-i spun c-aș vrea, aș vrea încă un secol să...

Să mai privesc o dată cerul și apoi să mă scufund într-un cavou ca într-un pat, să mă foiesc puțin și să adorm. Sau poate într-un cosciug de lemn cu un bărbat, odată frumos și puternic, ca tine, să mă cuibăresc între oasele lui pământii și pe alocuri năpădite de verdeață și să visez. Peste mine pământul...”

Ești singur cu o amintire. În pustiul camerei miroase a ars... Melci nu mai sunt, nici ore, doar dârele băloase pe pereți...

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!