Ana. Pe vremea aceea lucra la editura cea mai cunoscută din oraș. Era corectoare. A primit această slujbă exact când îi era mai greu. Pentru un timp, a simțit că Dumnezeu există. Primea banii la timp. Putea să își facă planuri și, mai mult, să mănânce în fiecare seară ceea ce își dorea. Mare lucru! Lucra cu încă vreo 6 oameni.
Într-o luni, de dimineață, când a venit la lucru, a găsit un manuscris pe birou. “Tratat de tratare a conștiinței”. Amuzant, și-a spus Ana.
“Conștiința, dragii mei, este cel mai mare dușman al omului. Din cauza ei nu poți fi liber, nu poți să te rupi de lanțul trecut – prezent – viitor. Poate crezi că nici nu îți dorești. Ba îți dorești, ai încredere în mine! O să îmi dai dreptate chiar în momentul în care vei fi mai jos.”
Ana a scăpat un zâmbet stingher. Deși nu era scriitoare, simțea superioritatea faptului că de ea depinde dacă un manuscris ajunge pe biroul directorului… sau nu. Până la publicare, scriitorii anonimi îi sunt subordonați.
Interesante și totodată absurde cuvintele domnului… - a închis manuscrisul ca să vadă numele scriitorului – anonim? Manuscristul nu era semnat. Asta i-a dat Anei încă un imbold, ca să citească mai departe.
“Ia spune-mi, domnișoară, cum ai fi procedat dacă nu te-ar fi ținut conștiința? Te-ai fi dus la ușa lui și i-ai fi sărutat picioarele, implorându-l să te ierte? Ai fi stat acolo, ca un catâr, fără să îți piese ce vei gândi despre tine a doua zi? Da! Dar nu ai făcut asta, tocmai pentru că te-a reținut conștiința. Dacă mă întrebi pe mine, din momentul în care ți-ai înclinat voința sub puterea conștiinței, ai devenit nefericită. Greșesc?”
Parcă vorbea despre ea. A închis, încă o dată, manuscrisul și a căutat pe coperte un semn, un indiciu care ar sugera ceva legat de proveniența materialului. Și-a întrebat colegii… Aproape că și ea se aștepta ca nimeni să nu știe nimic. Nimeni nu știa nimic. Poate, până la final, o să mi se descifreze misterul acesta. Poate este doar o coincidență.
“În fiecare dintre noi se ascunde un criminal. De ce nu iese? Nu, nu din cauza conștiinței. Din cauza fricii. Adevărații criminali își înving frica, un monstru mai mare decât conștiința.
Dar tu, biată Ana, nici măcar conștiința nu o poți învinge. Știi care este secretul? Tu crezi că pe Hitler îl mustrau gândurile că cineva s-ar putea să îl considere un ucigaș? Tu crezi că lui Beethoven îi era teamă că cineva s-ar putea să îl considere netalentat? Nici nu le păsa.
Atunci când culorile care te definitivează, din punct de vedere uman, ajung să îți murdărească prețiosul tău alb, draga mea, ajungi să plângi seara, să te minți dimineața și să duci o viață anostă… într-o editură. Acum ar fi trebuit să fii altundeva. Cu altcineva. Gândește-te la asta. Privește în jur, Ana, cine este stăpân pe viața ta? Cine ești tu, în viața ta?”
A închis, din nou, manuscrisul. Poate că nici nu îi era adresat. Ana este un nume comun. Și, chiar săptămâna trecută, s-a discutat în sedință despre succesul cărților care vorbesc direct cu cititorul.
A rugat un alt coleg să citească manuscrisul și s-a învoit pentru restul zilei. A ieșit din clădire și a continuat să se plimbe pe jos.
Cine sunt eu, în viața mea?
Cu niște ani în urmă trăise o dramă, dar… aproape că uitase. Sau nu uitase?
Ce era să fac? Ce pot face eu?
Iar răspunsul a venit automat, cu o delicatețe ca de catifea:
Cine ești tu în viața ta?
Peste două săptămâni a demisionat. Nu știa ce urma să facă, dar era convinsă că, de data asta, era pe drumul bun. S-a gândit la cât de prietenă îi este coștiința, cât a reușit să o ajute și cât a reușit să distrugă din ea. Dacă până atunci era liniștită, acum avea întrebări, mistuiri interioare, treceri de la o stare la alta. Simțea nevoia să se întâmple ceva.
S-a întâmplat. Abia apăruseră ghioceii, când Ana a plecat din viața ei. De tot. A început să scrie despre orice îi trecea prin minte, uitând, însă, de ea. Când Ana cea întemnițată dorea să iasă la iveală, noua Ana îi dădea cu ceva în cap. Și o lăsa să doarmă în tenebrele conștiinței la fel de neascultate.
Timpul a trecut. Manuscrisul ei a ajuns pe masa unei edituri. A fost acceptat. Publicat. Apoi încă unul. Și încă unul. Existau trei cărți cu semnătura ei când a primit un telefon de la un bărbat necunoscut. S-a prezentat Sami. A spus că dorește să discute cu ea despre o afacere… de suflet. Clișeu. Ana a acceptat să se întâlnească cu el pentru că vocea lui… cum să spun… vocea lui îi aducea aminte de Ana. Acea Ana îngropată o dată cu conștiința și amintirile ei. S-au întâlnit la o cafenea.
Nu mai puteam să te las așa.
Poftim?
Altceva am vrut să spun. Nu să te îngropi, nu să te reeduci până la uciderea personalității tale atât de frumoase. Voiam să te fac să te cunoști mai bine. Și nu să renunți la a te cunoaște. Voiam să fii fericită, să nu ai unghere de nepătruns. Iar tu ai înțeles totalmente aiurea. Ai făcut exact inversul.
Ne cunoaștem?
Acum nu. Acum am încetat să ne mai cunoaștem. Eu obișnuiam să fiu conștiința ta. Până când m-ai omorât și nu am rămas decât un om. Un simplu om.
Nu știu dacă este o glumă sau…
Sau manuscrisul acela era adevărat? Era adevărat. Cei mai norocoși dintre voi primesc semne de la Dumnezeire. Îndreptarul. Harta. Þie ți s-a oferit harta. Iar tu nu ai știut să o citești.
Dar acum sunt fericită.
Da… Ce regreți?
Ce să regret?
Ce regrete ai… în viața ta?
Depinde ce vrei să auzi. Tu – după cum spui – ești o conștiință moartă, care dorește să reînvie. De ce nu mă lași în pace? Mulți oameni reușesc să se reinventeze. Ãsta nu este un lucru rău.
Nu, dar este unul fals. Te-ai folosit de toată suferința din fostul tău suflet ca să naști o nouă Ana, o Ana fără scrupule, fără… conștiință.
Dacă îmi aduc bine aminte, spuneai ceva de genul “conștiința îți retează libertatea”. De ce aș avea nevoie de o seceră pentru libertatea mea?
Pentru că tu ești închisă într-o celulă și îți spui încontinuu că asta înseamnă libertate.
Ana s-a ridicat fără să își plătească cafeaua.
Cineva își bate joc de mine. Atât de rău încât…
Sami era în spatele ei…
Încât nu mai știi cine ești?
Pentru cine contează cine sunt eu? Ce dracu’ vrei?
Să recunoști.
Nu mai contează. Ceea ce contează este că nimic nu va fi la fel. Pentru nimeni. Nici tu nu vei mai fi niciodată o conștiință adevărată. Poate un vitraliu prost lucrat… Poate atât…

Ana a continuat să scrie. Bine. Sami a continuat să îi fie alături. Ea și conștiința ei. Dar niciodată la fel. Niciodată la fel…