(poveste de adormit copiii și de trezit unele mămici)

Copilul mergea pe Marginea Drumului și din cînd în cînd se apleca, alegea o Piatră și o arunca în urma vreunui Trecător.
Din cînd în cînd se oprea cîte unul, își întorcea capul și țipa la el.
Întotdeauna plecau mai departe fără să-i facă nimic.
Nu-i păsa de ei.
Era fascinat cînd reușea să Lovească foarte aproape, dar nu-i Atingea.
Dar mai știa că dacă Lovește, poate oricînd s-o ia la sănătoasa și cum a învățat să alerge ca o felină, știa că nu va fi Prins.

De obicei își ducea veacul în fața Școlii.
Stătea pe jos pe trotuarul de peste drum și privea cum intră și ies Copiii.
Dacă erau mai Mari, își ridica două degete și saluta respectuos, dacă erau mai Mici, scotea cîte un “baaaaaau” puternic în așa fel încît aceștia fugeau repede.

Nimic nu-i putea stîrni Imaginația așa de puternic decît aruncatul cu Pietre în Fetițe.
Foarte multe treceau Pe Partea Cealaltă la el.
Înfiorător de multe nu Adulmecau Pericolul deși Fetele nu și-au pierdut încă Instinctul.
De a Recunoaște Pericolul. Înfiorător de multe Riscau să fie Lovite. Poate că din Prea mare Încredere sau din Naivitate.

Cîte unele Þipau la el, după ce Piatra aproape le Lovea.
El arunca Piatra cu Toată Puterea și le Lovea tare, drept în frunte.
Ele Tăceau și de obicei fugeau De Teamă.

Într-o zi, O fețiță ieși din curtea Școlii sărind veselă într-un singur picior de pe o Bordură pe alta. Se opri Speriată cînd la picioare îi căzu o Piatră. Se aplecă, o luă, se uită la ea și zîmbi. Apoi Trecu pe Partea Cealaltă.

Se opri în fața lui și-l privi Drept în Ochi. Ar fi vrut să-l ia de Mînă, să-l ducă la Școală.
Școala avea multe Coridoare greu de străbătut și multe Reguli. Astea nu-i plăceau lui.
De aceea stătea numai la Intrare și nu intra și rămînea, an de an, Corigent.

El stătea acum acolo și se uită la ea de jos și apoi se ridică și o Trase de Păr.
Ea își scoase din buzunar o Pietricică foarte Viu Colorată și i-o dădu lui.
El o luă, o privi și și-o strecură în buzunar. Apoi brusc îi dădu o Palmă.

Ea își scoase de pe mînă o Brățară viu colorată și i-o întinse.
El o luă și dintr-o Singură Mișcare o rupse. Mărgelușele se împrăștiară în stradă.
O Lacrimă se putea vedea pe Obrăjiorul Fetiței, pe partea pe care fusese Lovită.
El îi dădu o palmă și peste Celălat Obraz.

Ea se așeză jos, își scoase sandalele și apoi repede cu o singură mișcare șosetele albe și i le întinse.
El își scoase pantofii murdari, își puse ciorăpeii ei albi, apoi se ridică, își Scutură de plăcere Picioarele un pic și îi dădu un Șut în Fund Fetiței.

Ea Se Ridică de Jos și mai făcu o încercare.
Își scoase Pixul cu Patru Culori și i-l întinse.
El probă în palmă toate culorile, apoi și-l puse în geanta de pe umăr și plecă Pe Partea Lui. De trotuar.
Se apleca din cînd în cînd, alegea cîte o Piatră și Lovea Trecătorii.


Ea rămase Acolo în Stradă și-l privea de la Distanță.
Lacrimi Mari de Durere se scurgeau pe Obrajii ei.
Nu pentru că fusese Lovită.

Ea plîngea pentru că el nu era Om Bun.
Ar fi vrut foarte mult ca el să fie Om Bun.
Ea trecu Strada înapoi și Plecă pe Partea ei.

Și azi o puteți vedea pe Fetița Desculță de ciorăpei, dacă vă uitați Bine.
Umblă tot așa. Nu plînge.
Numai din cînd în cînd o auzi cum se întreabă:

DE CE