În retragerea sa grăbită spre adâncul codrilor, oastea ștefaniană a trebuit să renunțe la tunuri, la multe dintre provizii, la carele înlănțuite și ele în palisada dinspre poarta codrilor, lucruri de multă prețuire în acele vremi. Dar pentru voievod și frații săi de luptă, nimic nu a însemnat mai multă jale și o mai de neînlocuit pagubă cum a fost moartea celora copleșiți și nimiciți la prima și a doua întăritură, încă o vamă dată, ca de-atâtea alteori, libertății. După bătăliile verii anului 1476, unsprezece dintre cele douăzeci și cinci de nume ale sfatului domnesc nu s-au mai făcut auzite decât în pomelnice și în pomenirile creștinești. Alături lor, încă vreo mie de răzeși, căpitani sau simpli opincari au înflorit prin moarte, cu cămășile lor alb-înflorate, aplecăturile colinelor de la Războieni, îngrășând cu sângele lor locurile unde veșnic vor răsări flori, lacrimi și aduceri-aminte. Dar și admirație.
Pomenirea veșnică a dorit-o și Măria sa Ștefan, prin semn durabil peste sutele de ani, făptuit apoi din porunca și cu truda lui, pe o muchie de deal de lângă Valea Războienilor:
”...De aceea, a binevoit Io Ștefan Voievod, cu buna sa voință a zidi această biserică în numele arhistrategului Mihail și întru rugă sieși și Doamnei sale Maria, și fiilor săi Alexandru și Bogdan și pentru amintirea și întru pomenirea tuturor dreptcredincioșilor creștini care s-au prăpădit aici...”(fragment din pisania bisericii)

Biserica Războieni, voievodul a vrut-o necropolă pentru toți tovarășii săi muriți în iulie 1476. De aceea, pe locul ales pentru aceasta douăzeci de ani mai târziu (în anul 1496), sub naosul și altarul lăcașului ce-abia fusese însemnat, într-o groapă cuprinzătoare au fost reînhumate toate rămășițele pământești ale moldovenilor, adunate de prin mormintele împraștiate pe dealul luptelor; au fost așezate ca temelie peste veacuri, temeliei bisericii, după ce-au fost mai întâi spălate cu aghiazmă și jelite de toți ai lor. Și-apoi s-a urmat zidire. Ca și la biserica din Borzești, și aici domnul a vrut-o austeră, ca adevărată criptă și loc de închinăciune și de pomenire a celora căzuți. Ridicată în stil ștefanian, tip navă, ea cuprinde pronaos, naos și altar, toate în lucrătură simplă din piatră șlefuită și cărămidă, fără nici o urmă că ar fi fost vreodată pictată. ”Osuarul” de sub pardoseală cuprinde, alăturate, osemintele eroilor de atunci, fie boier sau opincar. Un fragment de “mădular ostășesc” este expus într-o firidă a bisericii într-un altfel de chivot, drept moaște, dovadă și cutremurător motiv de adâncă smerenie pentru mine, rugătorul de astăzi.(foto 0036 și 0032)

Copleșitor de emoționant, la Războieni este și faptul că lângă moaștele seculare, alăturat bisericii se află mormintele unor luptători români căzuți pe aceste locuri, în primul și în al doilea război mondial, grupate într-un cimitir ostășesc, o altă dovadă înaltă a gloriei străbune. Iar monumentul ce străjuiește maiestos șoseaua, ridicat drept onor și neuitare de Regimentul 15 Războieni, în anul 1897, pe dealul care a însemnat mormânt de o vreme pentru cei căzuți în 1476, îmi stârnește nevrut și dureros, fără a fi deloc paseist, și întrebarea: ”Dar noi, cei de astăzi...?” Îmi puteți afla răspunsul?! Putem?!

Poate că, măcar atunci când dinspre Hanul Ancuței, sau dinspre Roman, ne va purta voia ori nevoia către “Perla Moldovei”, orașul Piatra Neamț, prin Războieni să nu șovăim în a rula spre dreapta, mai puțin de doi kilometri, până la locul necropolei. Că acolo ne vom elibera și ușura sufletul, aprinzând o lumină pentru toți cei trecuți în lumea umbrelor; și, neapărat, vom simți ca o undă ce ne pătrunde direct în inimă ”...că Moldova ... e a urmașilor, urmașilor voștri, în veacul vecilor!“


Pentru imagini se poate accesa http://www.valcea-turism.ro/new/index.php?option=com_content&task=view&id=481&Itemid=33