dimineața în care i-am dat drumul la mână a fost începutul căderii noastre. el uitase cum e să ai grija cuiva, eu nu știam să pășesc lângă el, și în același timp, fără el. am pierdut iar trecerea timpului, conștientă că trăiesc un vis absurd și rupt de realitate. cum mi-a spus cineva drag odată, a fost o petrecere frumoasă în care m-am îmbătat cu dragoste și am acceptat invitația lui la dans. ai dansat atunci, ava, ai dansat mai mult, ai dansat mai frumos decât ai dansat cu oricine altcineva! mi-a spus aceeași persoană. nu am recunoscut însă nimănui că dansul pe care l-am purtat împreună cu el nu nutrea nici un sentiment, în afara dorinței mele de a se termina cât mai târziu posibil, sperând ca atunci să nu fiu eu cea care îl oprește.
insomnie caldă, asemeni unui somn liniștit în culori pale; doar că eu n-am dormit. eu l-am ținut de mână și l-am sărutat, roșind pe urmă doar pentru un timp în care să mă ascund de privirile celorlalți, e un sentiment plăcut, știi, să te ascunzi în îmbrățișarea cuiva, căci nu sunt ceea ce am fost dar nici ceea ce voi fi. e ușor să-mi dau astăzi seama ce-mi lipsește. ora cinci și fereastra lăsată deschisă, îngână perdeaua să o ia razna, purtând în camera dezordonată respirația rece a nopții. o simt pe pielea mea goală, îmi dă un fior plăcut, cum stau întinsă pe podea, așteptând ceva, ceea ce-mi lipsește. am mai multă încredere, mai multă siguranță, poate nu dată de cele întâmplate și lăsate în urmă, dar e acolo. și e vorba de prezent, la fel ca întotdeauna. timpul, în goana lui nebună, îmi aplatizează amintirile de-a lungul existenței, și poate de aceea privesc altundeva, trăiesc altceva, simt altcumva.
mă ridic în capul oaselor, privindu-mi mâinile. îmi amintesc atingerea caldă a mâinilor lui, și pentru un moment, parcă reușesc să mă desprind de prezent și să mă întorc la el. regăsesc afecțiunea, dar nu e la fel de puternică, e doar în imaginația mea și oricât aș încerca nu pot să mă exteriorizez. recunosc sentimentul, emoția, am în fața ochilor imaginea mâinilor care se regăsesc, a palmelor care se suprapun, a degetelor care se întrepătrund. atingerea, drept ceea ce înseamnă ea, într-o fracțiune de secundă.
l-am rugat într-o zi să-mi dea mâna lui. vroiam să iau o peniță și să trasez în tuș atingerea mâinii mele pe mâna lui, i-am spus
stai liniștit, n-o să doară, trebuie numai să-ți ții respirația, o să gâdile, știu că te va pufni râsul
i-am mărturisit că vroiam, de fapt, să nu mă uite. prin asta și-ar fi amintit mereu de mine, involuntar, văzând mereu atingerea mea în tuș, dar totodată voit, din momentul în care el ar fi acceptat ca eu să fac asta. adevărul era că el a făcut același lucru cu mine, în modul lui subtil și caracteristic, doar eu revăd atingerea lui pentru că doar eu sunt conștientă de ceea ce a fost el pentru mine pentru că mă trec fiori calzi, și reci, și calzi, și reci, și calzi și reci pentru că de fiecare dată când îmi amintesc de el e ca și cum sângele mi s-ar fi oprit în vene, pentru că mâinile-mi devin reci și imploră să îl readuc atingerii lor, drept un ajutor sufletului meu pentru că.. sunt trează de când el a încetat să mă privească dormind.
în dimineața în care s-a oprit patefonul, l-am auzit prima oară. sincer, cum e el de fapt. mi-a cerut să nu mai dansăm.
astăzi, încercarea de a aduce momentele înapoi eșuează. cu părul ciufulit, cu ochii strânși de oboseală, privesc încrezătoare spre fereastra lăsată deschisă, spre dimineața care urmează. încă îmi răsună în urechi vocea lui, repetând numele meu pe un ritm nu prea alert și hotărăsc să plec. îmi aprind una din acele țigări prohibite și trag câteva fumuri fără gust, apoi plec. și nu plănuiesc să iau nimic cu mine. nimic, în afară de el.