agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-05-22 | [This text should be read in romana] |
I
De câteva zile se îndrepta tintă spre visul lui. Toată energia şi-o dăruise, ca o împlinire a pasiunii sale, spre gândul unor descoperiri. Un adevărat cadou de nuntă - aceasta neaşteptată veste; şi nu-i părea rău că o amânase tocmai datorită ei. Bucuria ei fusese mare, deşi nu putea să ştie exact ce simte; şi probabil că şi a celorlalţi era, fiindcă pregătirile nu erau tocmai un lucru simplu. „Dragă Theo, se gândi la felul cum va suna scrisoarea lui, am o veste mare, cu adevărat mare. Sunt în Egipt, în Valea Regilor, şi probabil că voi sta câteva luni. Tocmai aici am ajuns datorita domnului Tommy care, nu cred că ai de unde să ştii, mi-e de departe rudă. El e de fapt român, dar, în fine, a preferat să-şi schimbe numele. A stabilit cu Catedra de Arheologie să mă trimită aici, pentru serminarii, dar şi pentru săpături, până se deschide anul universitar. Aici am înţeles că se deschide cu câteva săptămâni mai devreme. De aceea, nu uita să le spui şi alor tăi, am amânat totul pană la anul." Neaşteptată era totuşi atitudinea acestui american bogat, care de-abia dacă-l cunoştea. Şi făcea şi mai greu de înteles cum se înlănţuiseră toate lucrurile în ultima vreme. Panorama deosebită venea ca o confirmare a speranţelor lui; şi poate că aşa trebuia să fie. Zgomotul discret ȋi dădea o anume încredere, şi departe nu se mai vedeau decât norii. Îl deranja totuşi lumina galbenă din interior şi volumul mult prea mare la care asculta muzică pasagera de alături - un bâzâit care probabil se auzea până la locurile din dreptul aripilor. O stewardesă cu privirea foarte ageră renunţă s-o mai întrebe ceva pe această doamna plinuţă şi-i puse tava sub nas, deşi ea părea că doarme; privea însă în jos. - Serviţi ceva, domnule? - O cafea, mulţumesc! Deşi nu avea vreo aromă orientală, nu îl putea duce cu gândul decât acolo. Un cer autentic de Cairo, orbitor, îl întâmpinǎ o data cu imaginea unei uriaşe întinderi de zăpadă. Clocotitoare zăpadă însă, pentru că profilurile avioanelor ce se deplasau în depărtare se estompau deasupra pistei strălucitoare din cauza căldurii. Strălucirea era puţin umbrită de fețele întunecate ale celor mai mulţi oameni din jur, ciudat de grăbiţi să ajungă la autobuz. De la poarta aeroportului Marcel luă un taxi, fiindcă spre Giseh nu avea să circule pană târziu nici un autobuz. Ciudată potrivire de servicii, îşi zise şi se gândi la cât urma să plătească. Pe lângă mania şoferului de a fluiera putea să urmărească, din goana maşinii, frumuseţea câmpiei care se revarsa ȋnspre capitală, mai verde probabil decât Bărăganul, şi cu greu putea să creadă că se afla într-o ţară pe care doar Nilul o scăpase, din loc în loc, de furia deşertului. Ştia că se apropia tot mai mult de nişte zile pe care le crezuse mult mai îndepărtate. - Vizitaţi Piramidele? îl întrebă deodată şoferul într-o engleză cât se poate de curaţă. - Da. De fapt sunt aici pentru nişte săpături chiar în zona aceea. - A! Aici e foarte frumos, reluă acesta cu multă uimire în glas. La Piramide sunt cei mai mulţi turişti. Am auzit că odată au făcut un cerc în jurul Sfinxului. Şi sunt tot felul de poveşti pe-aici, să vedeţi! Sigur, cele mai multe sunt baliverne, şi-l privi sugestiv. Dar oamenii trebuie să mai şi trăiască. Prin localurile de-acolo sunt mulţi dispuşi să vă spună o mie şi-una de lucruri. Aprecia încercarea şoferului de a-i fi pe plac, dar vroia să-şi urmărească propriile gânduri. - Şi sunt departe Piramidele de oraş? îl întrebă fără să-l privească pentru a-i întrerupe povestirea interminabilă. - Nu sunt departe, la câteva sute de metri. Se poate merge pe jos, continuă la fel de grăbit, parcă pentru a avea timp să spună cât mai multe. Câmpia se sfârşise; deşertul începea să-i rânjească Nilului - deocamdată fără prea mult spectacol. Ştia numele - foarte încâlcit - al hotelului, şi nimic altceva. Îl lămuri şoferul când îl lăsă în plin soare, pe o strădută. Pe-aici nu existau pomi, şi totul era alb. Mai târziu se arătară însă şi pomii, şi alte nuanţe ale clădirilor. Recepţionerul se arăta foarte surprins la auzul numelui. - Vralea?! Dar aici este trecut un alt nume. - Nu se poate... Atunci înseamnă că este o greşeala; de inteligenţă, îi venea să spună. Cineva mi-a scris greşit numele. De la Universitate, cu care se făcuse aranjamentul, era puţin probabil să vină greşeala; ca şi de la ruda sa americană. - Poate domnul Tukma să ştie. Este pe teren acum, dar o să-i dau telefon. Îl privi cam încordat pe bătrânul cu accent franţuzesc care vorbea foarte repede şi auzi de mai multe ori acel nume faraonic. Se pare că vorbea cu altcineva. De vreme ce era egiptean, trebuia să fie şi conducătorul lucrărilor. - S-a făcut o confuzie, zise acesta după ce închise. Domnul cu care corespondează le-a dat un alt nume. Din câte-am înţeles... adaugă luând un aer vinovat. Domnul o să vă ducă bagajele, şi-i dădu cheia. Sus, pe dreapta! Îl mira tot mai mult că făcuse asta pentru el, de vreme ce domnul Tommy nu-i cunoştea nici numele. - Domnule Vralea! îi strigǎ un tânăr urmându-l în fugă pe scări. Am înţeles că sunteţi studentul român pe care-l aşteptam. Am venit acum de pe platou pentru că ştiam că la ora asta sosiţi. Îi zâmbi politicos şi-i întinse mâna. Eu sunt Revian. Se simţea oarecum stingherit că un tânăr de vârsta lui îl trata astfel. - Bună! Spune-mi Marcel, dacă nu te superi. - În regulă. Dacă nu eşti prea obosit, ce-ar fi să vii chiar acum cu mine? S-au făcut nişte descoperiri importante ieri, şi s-ar putea să te intereseze. - Sigur! îi răspunse aproape răguşit de emoţie. Trebuie să mergem pe jos? - Nu, am venit cu maşina. E-adevărat că n-avem decât două maşini, zise coborând scările, dar asta e. Sper, adaugă după ce ieşiră, să-ţi convină condiţiile; nu sunt prea grozave... - Nu mă deranjează că e un hotel mic. - Da; pentru o echipă destul de mare, cum e a noastră, ar fi fost inacceptabil altfel. - Din câte ţări sunteti? îl întrebă mai mult pentru a întreţine discuţia după ce porniră. - Cinci ţări, îi spuse după o clipǎ. O să-i cunoşti acolo. În dreapta şoselei răsări, ca dintr-un vis tremurător şi fierbinte, platoul propriu-zis al Gizei. I se părea că e detaşat de maşina, şi nu putea să privească decât într-acolo, zărind contururi inexistente din cauza sforţării în lumina puternică. Un drum îngust, neasfaltat îi apropie şi mai mult de marile construcţii. Privind în sus, spre vârful uneia dintre Piramide, zări mişcări pe una din laturi şi pentru moment nu înţelese ce-i ţinea pe oamenii aceia sus, lipiţi de un perete aproape vertical. Monstruasă impresie îi creea înǎlţimea. Văzu abia în clipa următoare că se afla chiar lângă baza ei. - Nu credeam că e aşa... îi zise celuilalt tânăr, care-l privea cercetător. - Să ieşim! Ceilalţi sunt chiar acolo, şi-i făcu semn să privească. Mărimea lor îi depăşise însă toate aşteptările, şi nu putea decât să-i confirme fascinaţia, lucru la care se gândea şi după ce fu prezentat. - Hei! O să ai destul timp pentru contemplare... îi zise o tânâră încântătoare, îndemnându-l să se apropie de locul de depozitare. - Aici ce este? întrebă cam încurcat. Un egiptean mai în vârstă scoase o statuetă, foarte rudimentară, şi o arătă tuturor zâmbind, deşi - evident, doar lui i se adresa. - Pare să fie din Chalcolitic, deşi diferă complet de cultura Badari sau Naquadah. O puse apoi la loc, foarte mirat. S-ar putea, continuă el, să mai existe o etapă intermediară, care încă n-a fost descoperită, înainte sau imediat după ce vechii egipteni au reuşit controlarea maselor de apa. Se opri un moment uitandu-se obosit înspre aburii care se ridicau în depărtare. Oricum o s-o datăm cât de curând, şi vom vedea. Marcel rămase cu un soi de melancolie a bătrânului egiptolog, care-i făcu semn să-l urmeze spre locul unde efectuau săpaturile. Un dreptunghi nu prea mare, care îi amintea de băile romane, dezvăluia dintre pietrele încinse bucăţi de coloane , foarte albe. - Vrei să-ncepi de astăzi? îl întrebă unul din studenţii străini, aprînzându-şi o ţigară. - Nu ştiu. Deşi când am venit aici mă gândeam mai mult la ce-aş putea descoperi, acum mă preocupă mai mult peisajul ăsta... E uriaş! zise după o clipă uitându-se în depărtare. - Ce-ar fi, zise deodată celălalt cu o schimbare în glas, pentru că astăzi tot suntem spre sfârşitul lucrărilor, să urci cu mine pe Marea Piramidă. Eu nu ştiu dacă o să urc chiar până-n vârf, e obositor, dar de sus se vede minunat. Munca reîncepuse şi cei doi se îndepărtară încet, spre locul în care avea s-apună soarele. Sub lumina copleşitoare marile blocuri de piatra tremurau, sporind iluzia unui vârf intangibil. - Da, am fost întotdeauna fascinat de Egiptul Antic, îi zise Marcel după ce se opriră pe la jumătatea drumului. Şi n-aş putea spune c-am citit prea multe despre el când eram mic. Pur şi simplu formele-astea... Jean îl privi puţin surprins, aproape uimit de-atâta pasiune. Se înviorǎ în clipa următoare, zărind de departe şoseaua care ducea spre oraş. - Da’ ne-am prăjit zdravăn mâinile! îi spuse el zâmbind. Marcel îl aprobă din cap, încercând să cuprindă cât mai mult din jur. Eu nu mai urc. Şi e cel mai bine să fii singur acolo sus... Ai la ce să meditezi. Numai să nu stai până se-ntunecă, fiindcă e-aproape imposibil de coborât atunci. - Dar mai e, zise Marcel uitându-se la ceas fără să reţină ora. Bine! Cum vrei. Încetă să-şi mai ȋntoarcă privirea în jur; voia să aibă o impresie cât mai puternică. Se scutură de praf şi privi pânǎ spre orizont. Şoseaua se confunda aproape cu deşertul, putându-se zări doar ca o dârǎ slabă ce străbătea o porţiune albă - Giza - şi se pierdea în cealaltă parte a lumii. De-aici căldura nu se distingea, munţii din zare vazându-se limpede. Voia să nu piardă imaginea asta, şi cineva să fie alături de el. Cum ajunsese, dintr-odată, tocmai în locurile astea? Se împlineau toate mai uşor decât ar fi putut crede, se gȃndi. Pietrele şi norii se înroşiseră. II Mormântul pe care-l cercetau, ca material didactic, de două săptămâni, îi apărea tot mai frumos, chiar şi la lumina lanternelor. Dinco de culorile destul de intense descoperise însă nişte lucruri ciudate, sau cel puţin aşa credea. Anumite mesaje îi dădeau impresia că nu au sens. Sprijinise lanterna într-un suport metalic din perete şi încerca să nimerească, pentru a le nota, liniile unui desen şters. Păreau să prindă un anumit contur, dar imaginaţia nu-i dădea nici o garanţie. - Ţi-am spus că trebuie să revenim, îi strigă el unui alt student, aflat într-un compartiment vecin. - Câteodată coridorul ăsta mă sperie, primi răspunsul. - E minunat! O stare de euforie venea cu gândul că ar putea descoperi un nou înţeles pentru atâtea poveşti, mai cu seamă c-ar fi fost şi o consolare pentru nereuşita bătrânului Tukma. Ciudat mod de a te înşela, îi venea să spună. Însă lumina se stinse. Bâjbâi prin întuneric pană la peretele celălalt, dar nu găsi ieşirea. Începu să pipăie cu teamă zidurile, pentru că nimeni nu-i răspundea. Se împiedică de un prag înalt din piatră şi-şi dădu seama că intrase în alta încăpere. O lumină slabă începea să se zărească pe măsura ce mergea prin ceea ce putea să fie un coridor. Picturi intacte sclipeau printre umbrele sale tremurătoare, crescând neregulat până când lucirea lor îi arătă de unde venea. În coltul intrării unei alte încăperi ardeau fixate în pereţi două făclii mari, împrăştiind parcă strălucirea zidurilor. Zări în faţa lui ieşirea şi alergă înspăimântat. În lumina slabă a amurgului zări în depărtare arbori uriaşi, frematând sub rafalele vântului. Unde sunt? îi trecu halucinant prin minte. Coborî câteva trepte largi aproape fără voie, privind uluit în jur. Numai că asta nu era Egiptul. La mai multe sute de metri se înălţa inspăimântător, ca o titanică transfigurare a Sfinxului, un leu de piatră, cu gura descleştată. Încremeni ca şi el când văzu vârfurile aurite ale piramidelor din jur. Dintr-o construcţie scundă, aflată lângă una din ele, se zărea lumină. Se împiedică de iarba din jur, spintecată de vânt. Prin întunericul care începea să domine simţi stropi mari lovindu-l. Alerga înspre lumina care pâlpâia la acea intrare, copleşită deodată de dâre orbitoare apărute pe cer. Îşi simţea hainele îngreuiate de apa, şi parcă şi de tunetele puternice. Trecu pe lângă uriaşa apariţie împietrită şi la lumina unui fulger văzu şiroaie curgându-i din barbă. Un huruit stins, care nu avea cum să fie al lui, se limpezea încet din cel al ploii, pâna când se transformă într-o cântare mohorâtă, sinistră. Din zidurile interioare ieşeau suporţi pe care ardeau faclii. Dincolo de intrare într-o altă sală văzu trecând oameni, aproape goi, într-un soi de cortegiu. În mijlocul lui un bărbat ducea un vas negru, din care ieşeau aburi mirositori. Se ascunse după soclul uneia din cele două statui foarte apropiate de zidurile mai lungi ale încăperii, continuând să-i vadă, printr-o mică porţiune, pe care bărbaţii şi femeile care păreau să meargă în cerc, urmând o stranie cântare. În intonaţiile ei auzea ecouri ale ploii, prelungite cu mârâituri de fiare, şi propria respiraţie, îngreuiatǎ, părea urmată de ţipete ascuţite, pe care ei nu păreau să le audă. Se împleticeau doar, gata să cadă pe podeaua care se curba şerpuitoare, căci nu putea suporta mirosul zidurilor care se apropiau pe aburii albi şi îl înecau. Nu putea să respire; în gât avea ceva şi începu să tuşească. În nas îi intrase praf. Se linişti şi trase din nou praf în piept. Atunci văzu că avea faţa lipită de piatră, plină de praf care se ridicase în lumină. Îl apucă din nou tusea; de data asta simţea că se îneacă şi se auzi strigat Hei, Marsel! Ce cauţi aici? Il văzu după ce-şi reveni pe Karaian, sprijinindu-se cu mâinile de ceva. Atunci îi apăru stânca pe care stătea, nu departe de Sfinx, strălucind în roşu sub lumina puternică. Era plin de praf, şi mormântul se afla la câteva sute de metri, şi nu putea...Era ameţit, şi se afla aici, în Valea Gizei, de două săptămâni, venise de la Bucureşti. Îl văzu pe Karaian apropiindu-se de el, după ce reuşise să se urce pe stâncă. - Ce faci aici, Marsel? îi repetă acesta. Se ridică încet, ajutat de slovac, care-l privea foarte mirat. - Dar...Nu ştiu cum am ajuns aici. - Cum nu şti?! Ce-ai păţit? S-ar putea să ai insolaţie, îi zise celălalt după o clipă de gândire. - Să am insolaţie? Karaian; mi se-ntâmplă ceva foarte ciudat. Eram cu Revian, la mormântul din secţiunea 2... Un acces de tuse îl opri. Şi, am rămas fară lumină. Apoi am reuşit să ies şi în jur era iarbă, era o pădure. Şi Piramidele, îi zise facându-i semn căci celălalt vroia să-l oprească, aveau vârful din aur! Din aur! Ca acum mii de ani... - Marsel, dar cum? Nu te minţi singur! Eu ştiu că te fascinează asta, dar... ai visat probabil. - Dar mormântul e tocmai acolo, şi i-l arătǎ impulsiv. Karaian îl privi, deşi ştia foarte bine unde este. Revian trebuie să ştie, continuă el. - Tocmai asta e. Revian m-a luat de la hotel şi mi-a spus că nu te găseşte. Într-adevăr, era o lanternă, stinsă, lângă primul coridor. Şi după aia te-am văzut aici. El a plecat să-i anunţe pe ceilalţi. - Vezi? - Ce să văd, Marsel? Mi-a spus, îi zise uşor enervat, că ai ţinut neapărat să vii, că...era probabil să descoperi ceva. Acuma vin toţi să te caute, adaugă forţând un zâmbet. Nu trebuie să te gândeşti mereu la asta, îi zise privindu-l oarecum insistent. Aici e totuşi o muncă raţională, detaşată. Dacă nu rişti s-o iei naibii razna, tocmai acuma înainte să te-nsori. - Deci vrei să zici, spuse celălalt mergând spre margine, că am venit de-acolo pâna aici fără să ştiu? - Nu ştiu, Marsel, dar - gandeste-te şi tu! îi zise aproape rugător. - Oare ce naiba se-ntȃmplǎ cu mine? - Să coborâm. Stai liniştit! Eventual, câteva zile o laşi mai moale cu lucrul, nu-i nici o problemă. Îl ajută să coboare de pe blocul fierbinte. Nu zăriră pe nimeni în jur - doar aburi şi lumină, ce părea să reflecte nişte mişcări lângă una dintre Piramide. Scrisoarea pe care i-o trimitea trebuia să ascundă anumite lucruri. Fusese întotdeauna sincer cu ea; dar acum ceva îl reţinea, ceva mai mult decât teama de a nu-i provoca griji pânǎ la urma nejustificate. Puse scrisoarea în cutia poştala şi o luă prin bazarul aglomerat spre hotel. Cu toate ezitările lui de a face cunoscută şi altora întâmplarea, nu putea să fi visat. Mai ales că lucrurile puteau să aibă o logică foarte clară. Ore în şir se gândise la militarii aceia care puteau fi văzuţi nu prea rar plimbându-se în grupuri mici şi care-şi construiseră şi un fel de depozit nu departe de Giseh, staţionând aici ca forţe ale păcii. Dar dacă nu era aşa? Dacă ei aveau legătura cu ceea ce i se întâmplase? Era însă un gând pe care l-ar fi putut mărturisi la fel de greu. Forfota şi veşmintele ciudate ale oamenilor din jur îi apăreau acum ca o lume străină. III Zilele astea de frământări deveniseră obositoare chiar şi în amintire. Îl derutau de la munca lui şi-l duceau tot mai mult cu gândul spre alte locuri. Curiozitatea lui ştiinţifică, pasională, de orice fel, fusese pentru moment înghiţită de teama şi de gândurile din ultima vreme. Pe fereastră se zăreau lumini ale unor clădiri din apropiere şi printre ele părea să se vadă vag deșertul. Ştia însă că toate aceste frământări aveau temeiul lor. Se îndepărtă de fereastrǎ şi stinse veioza. Îşi ridică privirea spre camera lui şi apoi spre cerul întunecat. Ştia unde trebuie să meargă. Porni pe şoseaua pustie, lumintă slab de câteva ferestre din depărtare. Noaptea se cufundase peste întreaga Vale, şi privind în urmă părea că oraşul nici nu mai e. Prin întuneric distingea totuşi drumul şi simţea că se apropie. Peste bolovanii de dincolo de şosea călca fără nici un fel de zgomot sau efort. Intră în marea umbră şi dădu peste o clădire uriaşă, vag luminată. Îi dădea ocol tot mai repede, în căutarea intrării. Masiva uşă pe rulmenţi se mişcǎ uşor, şi la lumina unor proiectoare îi descoperi. Aşa manipulau ei realitatea, cu o uriaşă carcasă în jurul căreia totul se vedea neclar, cu toţii se deformau, şi vroiau să-i atragǎ pe cei din alte timpuri. Simţi mâna soldatului şi încercă să se împotrivească. Însă acesta îl ducea cu siguranţă tocmai acolo. Evident că trebuiau să scape de el, să-l trimită-n alt timp. Îl priveau toţi cu feţe alungite, şi-i puseră toată lumina în ochi, ca să-l supună. Începea să ȋl ajungǎ durerea, şi nu trebuia să se lase orbit. Aşa că se smucea tot mai tare din mâinile lor. Simţea în spate carcasa apăsându-l; deodată un soldat îl scăpă şi izbindu-se de ea simţi că e salteaua. Prin perdea luna strălucea alburiu, lovindu-i privirea. Zărea în jur umbrele subţiri pe care ea le năştea şi-şi putea asculta inima. Un asemenea vis era tot ce-i lipsea. Se ridică şi se apropie de fereastră. Aproape că făcea să-i pară ridicolă povestea cu soldaţii. Numai că era doar un vis. La urma urmei, se gândi aşezându-se pe marginea patului, preocuparea lui putea să fie îndreptăţită; şi tot ea îl trimitea mai mult cu gândul spre casă. Dincolo de frământări, reuşi să adoarmă. Se trezi cu multă lumina în jur. Abia în clipa următoare văzu că se afla pe nisip. Soarele strălucea orbitor, şi în jur nu se zăreau decât dune. Alergă înspăimântat pe una din ele, pentru a vedea unde este. Observă nu prea departe, prin căldura cotropitoare, cai şi cămile. Mai aproape, un bărbat însoţea două doamne cu umbreluţe, îmbracate după moda victoriană. Lumina puternică ştergea totul, şi deasupra nisipului arzător oamenii din depărtare păreau că se mişca foarte încet. Ştia că-n viaţa lui timpul se destrămase. august 2000 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy