agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-06-04 | [This text should be read in romana] | Primei zile a anului câinelui de foc, care e azi Mi’l’cea și Puiu mi-au fost colegi de grupă ultimii doi ani de facultate, practic cele 3 semestre cu program, căci după ultima sesiune de examene, din februarie și după vacanța aferentă, în fapt adevărata ultimă vacanță legală, perioada pregătirii lucrării de diplomă reprezenta, prin autonomia ei, un început al evoluției independente, mai mult sau mai puțin libere. Cu Puiu m-am reîntâlnit însă sub egida institutului de cercetări unde mi-am petrecut 28 de ani. Ca și Eugen, el fusese racolat în perioada centralizării. Când am încheiat pace separată, mai era acolo. Pronunția Mi’l’cea era efectul ușoarei pelticării a Puiului. Pandant al și mai ușoarei graseieri a celui vizat. Fusesera, suna autoreclama lor, colegi de grădiniță, ceea ce bănui că era o exagerare retorică, provenind ei din cartiere destul de îndepărtate ale Bucureștilor. Fără decât numa’ dacă n-o fi fost vorba de vreo grădiniță organizată pe lângă vreo instituție. Apoi de școală, cu același amendament, de liceu, ceea ce devine posibil și, în sfârșit, de facultate. În care intraseră în pas sincron, ca prieteni vechi. Au mers cu paralelismul până a bisa intenționat anul III, ceea ce i-a adus în perioada specializării cu mine în grupă. Eu bisasem, într-o manieră mai ambiguă, anul II, ceea ce le-a dat idei tactice și chiar strategice câtorva colegi din elita promoției. Ocupau, în primii trei ani, până să le vină ideea să treacă în leatul următor, o poziție mai nuanțată în proximitatea grupului montagnard al progeniturii nomenklaturii dejiste. Mai nuanțată decât ce, sau decât cine? Păi, să zicem în raport cu Pierre Goldenstein, mascota gagicilor ce îndeplineau, cu grație, rolul corului antic tăcut în Alexandra de 7 zile. Despre Pierre, cu altă ocazie. Primul din cei doi, hai să zicem doi, doi ani petrecuți în secția de specializare, deși programul era comun, am avut de fapt mai puține interacțiuni cu ei decât în anii anteriori. Însăși viața în cadrul grupei genera o autonomie mai avansată față de doza inerentă primilor trei ani de program frontal. Relațiile interne de grup au o anumită inerție, fauna ceaiurilor, numite azi, dezgustător, bairamuri, la care am participat, era, în majoritate, distilată din fosta grupă a anilor II bis și III, iar prelungirea istorică a acestor relații, supusă, naturaliter, legii descreșterii exponențiale, a rămas în același cadru, al grupei 213. Mai mult sau mai puțin paradoxal, în cadrul grupelor de specializare, sau cel puțin în cea al cărei membru am fost, eram aproape străini. Ne-a apropiat, până la urmă totuși doar temporar, luna de practică petrecută la Iași, înăuntrul căreia Andi Bacal, unul dintre prietenii logodnicei mele Solweig, a irumpt spectacular în spațiul public, traducând, în direct, din slang-ul molfăit la Houston, Texas, comentând expedița Apollo, cea care i-a prilejuit lui Neil Armstromg celebra frază cu pasul mic pentru om, dar mare pentru omenire. Sediul practicii fu institutul Petru Poni, situat undeva pe drumul ce urca dealul Copoului, fetele fiind cazate într-un cămin studențesc mai apropiat decât cel unde furăm noi plantați. Motiv pentru care ne hrăneau, diminețile, din rațiile recuperate de la cantină, aflată în zona lor, pe câte-o bancă nu departe de poarta institutului. Noi nu ne puteam trezi dimineață, căci, după ce le conduceam acasă la ele, din programul seral consumat în oraș, ziua noastră de lucru abia începea. Eram numai 4 + 1 băieți în grupă, afară de ei doi și de mine mai era un tip inofensiv de prin Mâneciu, iar acel "+ 1" era un asistent de la chimie care făcea a doua facultate și care luase, oarecum și sub influența mea, hotărârea ambiguă de-a se specializa, ca fizician, în secția cea mai apropiată de chimie: fizica polimerilor. Om cu altă mentalitate decât noi, lipsit adică de orice școală a străzii. Școală pe care Mi’l’cea și Puiu o posedau la nivel academic. Odată ajunși în searbăda noastră cameră de cămin, începeam, cu șart și tabiet, partida zilnică de canastă. Mă copilăream de ciudă că nu le puteam sparge nici pentru un sfert de oră echipa, trebuia să mă consolez cu Georgică-dă-pachetul, în timp de asistentul coleg fierbea. Pentru el canasta era pierdere de timp și se ruga la fiecare 3.14 ore de program separat, de Puiu, să joace măcar o partidă de șah cu el. Puiu îi răspundea perfid: "Păi nu așa, domnu’ Pandrea, eu nu-s jucător de provocat în Cișmigiu, p’o bere. Dacă vreți să vă programez, veniți cu dosar complet; să nu lipsească rezultatele preliminare, vă înscriu pe lista de așteptare dacă-l bateți pe Laurențiu". Eu mi’s șahist submediocru, în cele mei bune zile ale mele n-am deținut decât temporar categoria a II-a, asistentul, care-mi era prieten, știa că nu mă poate bate și îndura usturătorul refuz ofticându-se în legea lui. Canasta avea un ritual cumplit de amuzant. Mi’l’cea fuma Select, o marcă de țigări ce se vindea în cutii plate, format de chibrituri, cu sertar, în care încăpeau, pe un rând, 10-12 țigarete. 5-6 cutii erau depuse, ceremonios și discret ostentativ, la îndemână, pe masa de canastă, acoperită cu o pătură, la începutul seratei, adică puțin după unu noaptea. Odată terminată o cutie, stăpânul țigărilor se abținea câteva minute, cât să dea Georgică-dă-pachetul un pachet gras, apoi glăsuia, zâmbind sardonic, în timp ce Puiu colecta, tacticos, punctele: "mă Georgică, tu ești băiat bun; uite, dacă nu dădeai pachetul ăsta care-l face pe Laurențiu să se înverzească de ciudă, îți făceam cadou cutia asta, că tot nu mai am nevoie de ea; dar așa, dacă l-ai dat, mai bine le-arunc pe fereastră". Apoi ochea, nimerind întotdeauna la fix, geamul spart prin care se infiltra în camera sordidă simfonia romantică a nopții de pe Copou. Dacă fila asta n-ar fi rezervată lui Mi’l’cea și Puiu, aș adăuga 2-3 amintiri prin care orașul de care aveam să mă îndrăgostesc iremediabil, în timp, și pe care-l vedeam atunci în premieră, își disemina subcutanat amprenta și umorile, ambele unice. Dar așa, n-am să arunc pe fereastra memorării acele 2-3 amintiri, ci o să le găsesc loc în mozaicul altei file, despre Iașii Grumăzescului, ai grădinii prietenului meu, fost coleg de bancă în liceu, lipită de cimitirul Eternitatea, ai casei Pogor, cu cuiburile cucilor cu tot, ai falnicului arbore de gingko biloba, ai nenumăratelor ceainării, într-una din care n-am prins niciodată pân-acum concertele de jazz, dar pe care le pot oricând asculta, grație lui Gimminy, care-mi transcrie trompeta lui Charlie Parker și clanaretul oricui în vibrația frunzei de arțar tăiată-n membrană de aramă. În beneficiul urechii mele stângi, aia cu care aude Castor. Dincolo de canasta ce reprezenta, de facto, o diferențiere socială, existase, totuși, luna aia, la Iași, o ipostază care mă alăturase lui Mircea, de fapt pe el mie, separându-ne de ceilalți 2 + 1 băieți: partida mai mult sau mai puțin matinală de recuperare a micului dejun oferit de cantina studențească: pe mine mă hrănea Solweig, pe Mircea îl hrănea Hanelore, prințesa grupei, o doamnă rasată, al cărei soț se descurca și el prin Oradea de reședință. Ceilalți își primeau rațiile la modul impersonal, nici o colegă nu era dispusă să riște nici un gest interpretabil. Ba chiar cu mine și cu Mircea, socotiți a avea statut de ocupați, filtrarea atitudinii fetelor era mai mult grijulie decât riguroasă. Puiu își lua revanșa ducând școala străzii până la rafinamente pe care nu le-am mai întâlnit de atunci: arta mișto-ului ajunsese la așa un nivel, că orice-am fi spus eu sau Georgică-dă-pachetu’, replica venea imediat, anihilant și… versificat. Urmată de zâmbetul condescendent al lui Mircea, ori de cel gimbușlucar al lui Puiu, în funcție de care dintre ei ne killărea verbal. Dacă m-am bucurat când Puiu a sosit în institut? Păi cum să nu mă bucur? Mi-ar fi făcut cel puțin tot atâta plăcere să fi ars o șuetă și cu Mircea, numai că întâlnindu-l întâmplător prin cartierul lui, mi-a pasat senin, în stiul propriu: de ce să-ți dau telefonul să-l pierzi, mă găsești în carte. Nu suntem decât doi. Aici intervine asimetria ineluctabilă. Foarte probabil, în locul lui aș fi procedat la fel, dar în locul meu m-am abținut să-l caut. L-am regăsit într-o dimineață de duminică, predând lecții de fizică la televizor. Ca pirat de meditații i-am apreciat claritatea și humorul și m-am mândrit spunându-le copiilor că fusese colegul meu. După '90 au urmat căi divergente. Puiu a mers pe cea aleasă demult, cu onorantă, în definitiv, consecvență, iar Mircea a riscat. În vara lui '96 și-a încasat dividentele, fiind numit, după alegerile locale, într-o funcție oarecum echivalentă, păstrând absolut toate proporțiile, cu cea de ministru de externe al municipalității bucureștene, apoi, peste câteva luni, director adjunct la SRI. Îndepărtat de acolo pe timpul următoarei administrații, dar de la nivelul ăla nu cazi decât pe saltele. Aud că ar reprezenta nu știu ce prin Italia, afinitatea lui nativă pentru limbă găsindu-și un debușeu natural dacă e să fie ceva adevărat. Pot scrie liniștit fila asta de jurnal, cu siguranța celui care cunoaște atât nuanțarea influenței domnului Murphy în câmpul aurei mele, cât și ecuația interfeței cu restul local al lumii, gestionată de bunul meu dispecer personal, cel căruia unii-i spun cu lipsă de fantezie înger păzitor. Eugen, care s-a dus, îmi va citi într-un fel jurnalul, iar Mircea și Puiu mi-l vor citi și ei, pe viu, dacă așa trebuie. 29.01.2006 Citiți volumul Nisip peste bordul nacelei, de același autor. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy