agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3184 .



O poza cu tine
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [aldana demiurgu ]

2006-06-21  | [This text should be read in romana]    | 



O poză cu tine


În viața mea de până acum mi s-a întîmplat rar să-mi doresc să văd o anumită poză și să fac multe eforturi până s-o obțin. O astfel de poză nu poate aparține decît cuiva foarte special.
Cuiva cu care ai o relație incertă și a cărui prezență fizică vrei totuși s-o păstrezi cît mai aproape de inima ta, știind, intuind că, pe măsură ce anii trec, memoria se erodează și o parte din amintiri se ofilesc, la fel ca buchetele fără rădăcină.
Îmi amintesc cel puțin două situații în care am trăit emoții puternice :

Camionul își legăna puternic șoldurile pe drumurile cu gropi ce duceau mai sus de Oradea. Camionagiul, un tip musculos, așa cum trebuie să fie cineva ce manevrează o bestie atât de mare, asculta radio Vocea Evangheliei. Lângă mine prietenul meu de atunci, Zoli, împreună cu care am facut autostopul, pentru a ne duce la nunta fratelui sau.
Despre Zoli am scris mai pe larg într-un roman, Flash, aici mă voi concentra asupra altor aspecte ; nu mai călătorisem niciodată cu un camion. Dar pe atunci trenul era cam scump pentru noi, studenți încă și care supraviețuiam din pachetele pe care părinții ni le trimiteau săptămânal. Masa noastră se compunea de obicei din șnițele, brânză-cașcaval sau brânză topită făcută de casă-roșii din grădina-mari, zemoase, cum nu am să mai văd niciodată altundeva în viața mea prin toate țările prin care urma să umblu. Garnitura curentă a șnițelelor erau cartofii prăjiți, pe care i-am mâncat non-stop timp de doi ani de zile, până la saturația definitivă de aceștia. Mai țin minte că foarte rar, cam o dată pe lună, îmi permiteam luxul de a cumpăra o conservă de ananas.
În sfârșit, făcând autostopul plăteam chiar și 10 mii de lei pe persoană, în funcție de bunăvoința șoferilor.
De oglinda retrovizoare erau agățate tot felul de crucifixuri și poze cu sfinți. Camionul în care mă aflam era un fel de biserică pe 4 roți, cred că șoferii de tir atât de religioși sînt rari. Oricum pe drum nu am prea discutat despre religie sau cel puțin nu-mi amintesc subiectele de discuție. Cert este că privirile mi-au rămas pironite pe una din pozele atârnate de oglindă : ea înfățișa un Cristos blond, cu ochi albaștri, de o frumusețe răpitoare. De obicei, când privești o icoană înfățișându-l pe Cristos, el are o figură prelungă, nu zâmbește niciodată, mai mult, e pictat cu durerea pe chip, ca si cum mesajul pe care ni l-ar transmite este : e bine să suferi, prin suferință te speli de pacate.
Trebuie să recunosc că nu mă dau în vânt după picturi sau statui ce înfățișează durere sau suferință. Chiar îmi crează o puternică senzație de disconfort. Cred că dacă vreo biserică ar vrea să-și câștige mai mulți adepți, ar trebui să se gândească la picturi sau statui ce înfățișează sfinții mai plini de bunavoie. Pentru ca, orisicat de mult ar fi suferit, personajele biblice au trait si momente de bucurie. De altfel, unul din mesajele lui Cristos a fost : iubiti-va unii pe altii !Altul a fost sa se aboleasca sacrificiile din temple. Prin urmare Cristos propovaduia Iubirea, nu Suferinta. Ceea ce unii capi religiosi cam uita in zilele noastre.
In sfarsit, poza cu Cristos zambind m-a captivat pe loc. Ochii aceia albastri iradiau atata seninatate si pace si joie de vivre, cum nu am mai vazut niciodata o poza cu el in viata mea. In acel moment mi-a incoltit un gand, pe care nu-l puteam spune nici lui Zoli, nici soferului, pentru ca nici unul n-ar fi fost de acord.
La un moment dat, soferul a oprit la o statie de benzina. Impreuna cu Zoli au coborat din camion, sa-si mai dezmorteasca picioarele. Eu am ramas in cabina, desi muream sa trag un fum de tigara, cum faceam de obicei, in compania prietenului meu. Cum m-am vazut in afara razei privirii lor, fara sa stau pe ganduri, am desprins repede poza cu Cristos si am bagat-o in buzunar. Tremuram, ma gandeam ce-o sa zica soferul, daca va observa disparitia ei. Sau Zoli, care nici el n-ar fi aprobat, desi de-a lungul prieteniei noastre nu era strain de smangleala. Nu era un cleptoman, dar i se mai intampla sa-mi vina noaptea la camin cu cate o bucata de lant de aur smuls de la gatul vreunui tip cu care se incaiera din cauza prea multor beri.
Am asteptat cu sufletul la gura venirea lor. Deja imi regretam gestul, ma gandeam sa asez la loc poza, cand i-am vazut revenind. Ma uitam la el incercand sa schitez un zambet. Totusi, si-au reluat locul fiecare, trancanind veseli. Camionul a demarat punandu-si soldurile in miscare. Nimeni n-a observat absenta fotografiei.
Din fericire, destinatia noastra era aproape. Colac peste pupaza, soferul nu a acceptat bani de la noi. Am coborat din camion vesela si cu inima usoara. Mi-am pipait buzunarul pantalonilor ca si cum acolo s-ar fi aflat o piatra pretioasa. Nu i-am spus niciodata lui Zoli ca in ziua aceea am furat o poza cu Cristos dintr-un camion.
Poza cu Cristos zambind o am si acum ; am privit-o de multe ori de atunci si de fiecare data am simtit cum ma invadeaza un val de bucurie.

Din galeria cu poze ravnite face parte si poza unui profesor universitar de exceptie.
Inca de cand am implinit 14 ani si mi-a cazut in mana prima carte de Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, visam la Bucuresti si la sali de curs imense, cu profesori de talent, cum il invoca Eliade pe Nae Ionescu. Visam sa traiesc frenezia acelor vremuri, sorbeam fiecare cuvant din cartile maestrului meu spiritual, cum devenise deja Eliade pentru mine. As fi vrut atat de mult sa-l intalnesc !
Una din cele mai mari fericiri ale unui discipol este sa-si intalneasca maestrul. Din pacate, Eliade s-a dus la cele vesnice inainte sa am onoarea sa-l cunosc in carne si oase. Dar acest neajuns nu i-a stirbit totusi din viziunea sa, din influenta sa asupra altor generatii, in randul carora m-am inscris si eu.
Inutil sa spun ca toti profesorii de literatura care mi-au predat de-a lungul anilor au avut un fel de aura deasupra capului, care m-a fascinat intotdeauna.

Lista incepe desigur cu scoala generala, perioada foarte timida din viata mea, care mi-a adus multe suferinte secrete, din domeniul sentimental, dar a fost luminata de laurii primiti la olimpiadele de limba si literatura romana. Aici am stralucit mereu.
Pana in anul 2001 am avut mereu doar profesoare de literatura. Doamne tot una si una fiecare, din care-mi amintesc, intr-o ordine apropiata sufletului meu pe d-na Doina, cu o coafura impresionanta, ce mi-o va pastra mereu cu un nimb deasupra capului, talentata atat in redactarea de comentarii literare, cat si in analiza gramaticala a textelor, in casa careia trona mereu un pian. La Timisoara, in 1998 o doamna cu totul deosebita, Luminita, ce de altfel a publicat o carte despre manastirile din Moldova in engleza, la ale carei cursuri visam la poetii americani.
Dar, hranita de lecturile din adolescenta, imbiata de dorintele formate de mult, care-mi vizualizau pasii pe strada Mantuleasa sau in fata frescei de la Mitropolie ce-l infatiseaza chiar pe Nae Ionescu in chip de…inger ?, bucuria mea s-a aflat pe cele mai inalte culmi inca din prima zi cand m-am asezat intr-o sala de curs a facultatii de Limbi Straine din Bucuresti.
Profesorul a intrat pe poarta salii cu o suita de fluturi. Dezghetat, dar in acelasi timp inaccesibil, doct, dar in acelasi timp de un modernism pragnant, cu o alura de romantism, dar posedand un simt critic extrem de dezvoltat, toate astea imbracate intr-un farmec cu totul aparte, avea darul de a smulge aplauze, dar si de a incinge aerul salii pana la incandescenta intelectului si a inimii.
Ca sa exprim si mai bine momentul acesta de gratie, il voi parafraza pe scriitorul Michel Houllebecq, care vorbeste de mutatiile metafizice : in rarele momente in care se produc, ele se dezvolta pana la maxim, nimic nu le poate opri. Si exista doar o solutie pentru potolirea lor : aparitia unei mutatii metafizice de o amploare si mai mare. Dar, cum zice acelasi scriitor, daca ne gandim ca crestinismul a fost o astfel de mutatie metafizica, este aproape imposibil sa ne imaginam o epoca in care crestinismul va disparea, pentru ca el dainuie de peste 2000 de ani…
Asadar eram studenta la Bucuresti. Impresiile ulterioare despre cineva se pot schimba, dar prima impresie se spune ca ramane inradacinata. Asa a fost si cu Profesorul. Multe lucruri se spuneau pe seama lui ! Era cel mai dorit si cel mai barfit dintre toti dascalii !Se spunea ca are o mie de gagici, ca a avut cateva sotii. Cert este ca prezenta lui era hipnotica. Cum majoritatea studentilor erau fete, cu greu reuseau sa se concentreze asupra studiilor culturale, mai precis teoria literaturii, materia pe care o preda, sa distinga diferenta dintre structuralism si deconstructie …
Anii au trecut repede ca o receptie de nunta pentru care te-ai pregatit atat de intens si in momentul in care o traiesti totul e atat de concentrat incat dupa ce trece te intrebi : chiar s-a intamplat ?Chiar am trait aceste momente ?
Un student e si mai studios in momentul in care se simte ca i se acorda o atentie speciala; situatia poate fi comparata cu motivatia succesorilor unui Papa, asa numitii I preferiti care simt ca toti ochii sint concentrati asupra lor.
Au fost momente cand m-am simtit si eu in atentia absoluta a lui Profesorului. Pentru asta trebuia sa-mi dau jos masca timiditatii si sa ma incerc la replici destepte, pentru ca in momentul in care Profesorul auzea cate o fraza care fie nu era in ton cu discutia, fie nu era pe placul lui, desfiinta imediat persoana cutezatoare. Desfiinta studentii in mod inteligent, desigur. In secret era numit Tartorul.
Intr-una din discutiile la care am participat si eu Profesorul a adus vorba de Ionel Teodoreanu. Situatia asta ma face sa ma gandesc la o comparatie atipica : intre mine si Sarah Jessica Parker, in filmul cult Sex and the City, in momentul in care eroina, proaspat angajata la Vogue, e luata in doi peri de o managera, care aminteste cuvantul ‘pantofi’ ; din timida ce era, Sarah a sarit imediat cu gura spunand : cu tot respectul, stiu ce inseamna pantofii !La fel m-am comportat si eu cand am auzit de universul lui Ionel Teodoreanu. Daca comparatia poate fi desueta, am s-o stilizez, spunand ca ea este intre scriitorul Ionel Teodoreanu si creatorul Manolo Blahnik. Cand am auzit ca Profesorul zicea ceva despre Lorelei, unul din romanele lui Teodoreanu, care mi-a ramas adanc intiparit, am replicat imediat, la care Baltazar m-a privit admirativ.
Cred ca de atunci l-am suprapus pe Baltazar cu unul din personajele din Lorelei, astfel contruind un cult asupra acestui personaj nou, a carui existenta abia incepea in subconstientul meu.
‘Nu mai stiu ce sa zic…oare pot sa sper ca ai sa te intorci tu ?’aceste cuvinte mi-au ramas peste ani intiparite ca un citat din Dante in Divina Comedie. Ele au ramas ca o insula inconjurata de indiferenta ce le-a urmat, ca o bucata din zidul Berlinului, care strajuieste in curtea Parlamentului European, ca marturie ca el a existat. Ca ele au existat. Ca ele nu au fost divulgate nimanui, la fel ca si secretul despre care vorbeste Dan Brown in Codul Da Vinci.
Dar peste ani ai nevoie sa-ti exersezi memoria. Cuvintele raman, dar si mai mult raman imaginile. Ele nu pot fi alterate de nimic.
De mult simteam nevoia sa am o poza cu Baltazar. Ca o ironie, pentru a-mi prelungi si mai mult asteptarea, de fiecare data cand se organiza o excursie cu colegii si profesorii, el nu venea niciodata. Sau poate ca acele cuvinte dantesti erau prea recente si confuzia prea mare ?
Apoi, el a inceput sa se comporte ciudat. Amanuntele administrative sint plictisitoare, am sa va scutesc de ele. Cert este ca din omul sufletist care era, s-a transformat dintr-o data intr-un om nemilos, caruia nu-i pasa de necazurile studentilor, ca uneia i-a murit mama, ca alta facea eforturi sa vina la cursuri de la mare distanta, bref, se comporta ca si cum era el insusi ranit. De distante, de timp, de confuzii. Cum nu mai stiam nici eu ce sa inteleg, l-am intrebat pe un student gay de la sociologie el ce crede despre un profesor care fara motiv iti respinge o lucrare foarte buna. Mi-a spus :nu vrea sa te piarda.
E drept ca in explicatia pe care mi-a dat-o existau multe contradictii. Ba imi spunea ca lucrarea respectiva nu e buna, ba imi spunea sa vin la alta sesiune. Jocul acesta de-a soarecele si pisica mi se parea uneori o dovada de afectiune din partea lui, dar alteori mi se parea de-a dreptul sado-masochist. Iar eu acceptam acest comportament, pentru ca el era pentru mine Maestrul in carne si oase.
Despartirea a fost brusca. Dupa ce mi-a spus un ‘nu’ prin e-mail, nu l-am mai vazut niciodata. O vreme l-am sters din sufletul meu ; dar cum nu sint o persoana care tine ranchiuna, n-am putut sa-mi continuu viata decat prin a-l considera prin prisma primei mele impresii despre el :prima mea impresie, in care el aparea in sala de curs cu o suita de fluturi.
Am cautat infrigurata o poza cu el peste tot : pe situl facultatilor din tara, din strainatate, pe la posturi TV, la emisiunile inregistrate. N-am gasit nici una. In prezent nici el nu mai preda in Bucuresti, ci locuieste pe alt continent, unde are o functie culturala de mare raspundere. Uneori mai citesc un articol despre el si de fiecare data ma bucur sa aud de el.
Totusi, recent, cum citeam eu un articol la unul din ziarele romanesti de pe net, ochii mi-au cazut pe un titlu de articol despre expozitia unui pictor roman la…
Cand am dat clic pe el, ochii mi-au cazut pe o poza in care aparea Profesorul. Nu-l vedeam decat din profil: purta un costum de catifea, niste pantofi negri cu botul aproape rotund, si era fotografiat intr-o postura care mi-l aseaza in memorie in acelasi rand cu prima impresie despre el: aplauda; il aplauda pe pictorul respectiv; nu-i vedeam surasul, dar parca ii vedeam expresia fetei zambind. In memoria mea Profesorul va ramane mereu zambind, inconjurat de un alai de fluturi.







.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!