“Domnule director Minculescu,
Sunteti rugat sa predati raportul din data de 08.09. Va reamintim ca acest raport avea ca termen limita data de 15.09. Dupa cum stiti, compania nu accepta sub nici o forma intarzierile. In cazul in care termenul va fi depasit, veti fi sanctionat financiar.
Va multumim,
Administratia departamentului Resurse Umane.”

In mormanul de arhive, rapoarte si biletele in care era ingropat Minculescu, acesta era insa biletul care i-a atras cel mai repede atentia. Acest lucru s-a intamplat cel mai probabil din cauza cuvantului “sanctionat”. Dupa ce il citi, Minculescu sari ca ars de pe scaun si murmura ceva de unul singur.
- Hai te rog… Zi-mi ca nu e 15 septembrie. Nu e, nu e…
Apoi, cu inima cat un purice intoarse privirea spre calendarul cu natura atarnat pe perete. Minunatul tablou ce infatisa o padure in nuante de verde – galben, cu un parau de cristal ce se furisa sinuos printre copacii seculari, mangaiat de razele de soare patrunse printre frunze, ar fi putut “vorbi”, sau chiar “canta” unui om ce se bucura de darurile naturii. Acesta ar fi auzit in gand melodia armonioasa a corului de pasari, ce se imbina cu murmurul calm al paraului, cu zumzetele micutelor vietati si chiar cu sunetul vantului printre frunzele copacilor.
Dar Minculescu era orb la astfel de lucruri. El traia intr-o lume a cifrelor, a datelor si orelor fixe. Singurul lucru care il vedea era tabelul de cifre de sub imagine.
- Fir-ar!!! 15 e azi! Cand naiba mai fac eu raportul? apoi, calmandu-se: Ce naiba sa mai fac: il fac acum, si il duc mai incolo. Sper sa mai fie cei de la administratie peste doua ore…. A… Stiu! O sun pe Luiza, ca parca a mai ramas un pic dupa program azi si ii spun sa vorbeasca cu ….aaa… Sineasca, nu, nu o cheama Sinescu… Finescu!... asa, sa vorbeasca cu dna Finescu, de la administratie. Of, Doamne, iar vorbesc de unul singur… Daca m-ar auzi lumea ar zice ca sunt nebun. Si poate sunt. Sunt nebun, asta e… si singur.
Este una din putinele dati in care pe chipul lui Minculescu se zareste o umbra de regret pentru viata sa agitata, singuratica, in care unica “iubita” ii este serviciul.
Viata sa personala este la fel de lipsita de dragoste ca un pahar gol. Relatiile sale sunt scurte si nu prea dese. Minculescu este un barbat bine la vreo patruzeci si cinci de ani, inalt, zvelt, cu ochi negri, plini de profunzime, ascunsi misterios dupa o pereche de ochelari de firma, care ii dau insa un plus de sarm. Este un om de succes si lucreaza la una din cele mai importante companii din oras. Insa intotdeauna pe primul plan se afla serviciul, iar relatiile sale sunt intotdeauna superficiale, de regula cu femei cu mult mai tinere, frumoase, dar lipsite de profunzime, si de cele mai multe ori si de calitati intelectuale. De regula Minculescu este prea ocupat cu munca sa pentru a se mai gandi ca totusi in viata sa exista un gol urias. Iar din orgoliu, rareori se intreaba daca nu cumva drumul ales este unul gresit.
- Hai, te rog, raspunde draga, sopteste pentru sine cu receptorul in mana. Alo, Luiza?
- Buna seara, dle Minculescu.
- Buna, Luiza. Ce ma bucur ca te-am gasit. Vorbeste te rog cu dna Finescu de la administratie si roag-o sa mai ramana pana la opt, ca vin sa ii predau raportul.
- Dar domnule, ati muncit toata ziua azi. Meritati o pauza.
- Hai, lasa-ma in pace. Daca nu il dau o sa regret. Azi e data limita.
- Dar domnule, azi nu aratati de loc bine. Erati palid si aveati cearcane. O sa vorbesc cu dna Finescu, dar ce ati zice sa petreceti sfarsitul de saptamana cu mine si familia mea la munte? Aerul curat va va face bine.
- Mersi mult Luiza ca vorbesti cu Finescu. Pa.
- Pai si propunerea mea?
- Nu am timp de copilarii… Pa.
Apoi se aseaza in fotoliul sau preferat cu o tigara aprinsa in mana, incercand sa se relaxeze cinci minute inainte de a se apuca de lucru. Dar unele ganduri il bantuiau ca niste fantasme.
“Auzi, la munte… N-am eu atatea de facut? Dar ei ce-i pasa? Ea nu are atatea responsabilitati… Eeee… dar totusi a fost amabila. Mda, poate ca Luiza are un suflet bun. Asta este, lumea este impartita in doua: sufletistii faliti si insensibilii bogati. Iar cu bani pana la urma poti cumpara si un pic de iubire… Ooof… pe cine dracu’ pacalesc eu? Sunt singur cuc… intr-o casa mare, frumoasa, aranjata cu stil, dar trista si rece. Presupun ca nu le poti avea pe toate. Da-o naibii de iubire, cu iubirea mori de foame. Si totusi… sunt singur, si nu am cui sa impartasesc aceste ganduri, pentru ca banii nu cumpara decat iubirea superficiala a unor tipe fatarnice, proaste si ahtiate dupa bijuterii si blanuri… Grea viata. Eeee… da’ ce naiba ma gandesc eu la tampenii acuma? Nu a murit nimeni de singuratate… Am terminat si tigara. S-o sting si sa ma apuc de treburi serioase ca imi taie astia din salariu.”
Desi epuizat, se indreapta cu hotarare spre birou, nedezlipindu-se de scaun pana cand raportul nu va fi terminat.
Este aproape ora 19:30. Raportul este terminat, iar Minculescu se gandeste ca daca ar lua masina personala si nu ar prinde trafic atat de intens, ar ajunge la sediul companiei in aproximativ douazeci de minute, adica exact la timp.
Din pacate, norocul este relativ, si se pare ca nu a fost tocmai de partea sa in seara aceasta. Circulatia era extrem de greoaie, asa ca intr-un exces de graba, ii trece prin minte ideea de a incerca o miscare nu tocmai regulamentara. Din sens contrar insa, un sofer ce nu respecta limita de viteza izbi cu toata forta masina lui Minculescu, lasandu-l pe acesta inconstient.
Cand isi recapata un pic cunostinta, vazu doar o mare de alb in jur, o multime de fete straine aplecate asupra sa, si un vacarm ingrozitor din care nu distingea nici o propozitie intraga care sa aiba vreun sens. Apoi lesina din nou. Se afla de fapt pe o targa, in stare foarte grava, iar medicii si asistentele il duceau in mare graba spre sala de operatie.
Medicii au fost foarte surprinsi cand in delirul sau, barbatul rostise numai cuvinte precum: raport, administratie, sanctiune si altele pe care nu le distingeau. Era destul de ciudat sa vezi cum un om se agata de munca sa pana si pe masa de operatie.

In mijlocul lunii septembrie, vantul adie ceva mai puternic. O aripa nevazuta de vant rupse o frunza pe jumatate ingalbenita si o purta intr-un dans frenetic, ultimul sau dans inainte de moarte. Apoi, se strecura pe fereastra intredeschisa si cazu usor pe pieptul unui pacient al spitalului de urgenta “Sf. Ecaterina”. Pacientul Minculescu fu trezit din somn de presiunea frunzei si boarea racoroasa ce se furisa inauntru.
Lua frunza in mana si facu ceea ce nu facuse vreodata in viata sa : o privi indeaproape, admirandu-i frumusetea naturala, jocul de culori si imbinarea aproape artistica a nervurilor.
“ E frumoasa”, isi zise in gand.
“ Unde sunt? Masina… Of, Minculescule, asta e viata. Si raportul? Nu mai am nici un raport, s-a dus… Acum nu il mai vrea nimeni. ”
Apoi se ridica de pe patul de spital si se duse cu frunza de stejar la fereastra. O lasa sa cada usor si ii admira fara macar sa clipeasca balansul lent pe aripi de vant pana cand atinse pamantul.
“ Sa se mai legene o data gratios… pentru ca a murit. Lasa asta Minculescule, ca ai treaba…”
Era mijlocul noptii. Timpul era in favoarea lui. Se oprise pentru ca el sa poata admira dansul frunzei de stejar. O vedea perfect, desi era intuneric, si o vedea intr-o lumina diferita, bizara, cum nu mai vazuse vreodata in viata sa.
Apoi isi purta pasii lent prin salon, dupa care iesi pe culoarul alb si luminat intens. Acesta era plin de viata, agitatie si totusi era tacut. Vacarmul incetase, pentru Minculescu agitatia era calma si linistita. Totul misuna in liniste.
- Domnisoara, va rog frumos sa-mi spuneti… Domnisoara, nu ma auzi? Domnisoara!!! tipa el la o asistenta grabita, dar parca sunetele refuzau sa se propage in aer. “ E absorbita de munca… Las-o pe asta.”
- Domnule doctor, va rog frumos, ce am patit? E grav? Domnule, va rog… Domnu’ doctor!!! Domnisoara!!!
… si parca totul era in van. Nimeni nu il asculta, numeni nu il baga in seama, trecand cu totii nepasatori pe langa el. Era ca si cand s-ar fi aflat intr-o sfera de sticla izolata fonic, iar cu cat tipa mai tara cu atat sunetul se intorcea mai intens in capul sau, zdruncinandu-i mintea.
“ Asa e la noi in spitale… Numeni nu te baga in seama… Of, Minculescule, asa este cand nimeni nu stie cine esti. Daca stiau cine sunt imediat sareau. Lasa-i in pace. O sa aflu eu ce este cu mine. Da-i naibii pe toti. Eu sa fiu sanatos. Of, of, of… nimeni nu ma mai baga in seama. Ce singur esti, Minculescule, nu ai vrut familie, nu ai vrut o femeie care sa te iubeasca cu adevarat… Asa-ti trebuie.”
Era prima data cand nu mai purta un monolog in mintea sa… de data aceasta era un dialog intre el si vocea constiintei sale. Deprimat, se aseza sa-si traga sufletul pe scarile reci si albe ale spitalului. Oare era tot el? Oare era Minculescu, omul de baza al companiei? Celebrul burlac vanat de atatea tinerele? Sau oare Minculescu solitarul, acum trist, deprimat, regretandu-si viata intr-un spital in care toti il evita? Era o noua fata a sa, ascunsa in toti anii acestia, din clipa in care a descoperit gustul inselator al banilor. Era prima data cand isi dadu seama ca viata sa nu se indrepta nicaieri si simtea ca mai exista totusi o cale spre implinire, dar acum era prea tarziu…
“Iar delirez de la calmante… Pana si gandurile imi sunt total aberante! Ce tampenii fara rost! Am muncit mult ca sa ajung unde sunt! Da! Si acum ma bucur de roadele muncii mele. Numai eu merit toate astea! Eu em muncit ca un sclav! Eu! Numai eu…”, iar apoi, ca un ecou mai tare, tot mai tare, rasunandu-i incontinuu in minte: “Un sclav!… ca un sclav am muncit… un sclav… SCLAV…” Iar apoi ii cazu din nou privirea in pamant. “Da, Minculescule, un sclav ai fost toata viata ta… Si ce ai realizat? Tot singur ai ramas… Of, si in tot timpul acesta as fi putut fi liber…”

- Domnule Radu… De ce esti trist, domnu’ Radu? se auzi deodata o voce cristalina de fetita.
“ Radu? Hmmm… Da, Minculescule, tu esti Radu… Eu sunt Radu. Dar pe cine mai am eu care sa imi spuna Radu? Nimeni nu imi spune asa… Radu… Radu nu mai este, a disparut din viata mea. Radu era nesemnificativ, nimeni nu il vedea pe Radu. L-am dat naibii pe Radu demult… Minculescu este omul respectabil! Nu sunt Radu, sunt Minculescu! Minculescu…”
- Dar domnu’ Radu, nu era rau atunci cand tipai pe hol si nimeni nu te asculta? De ce imi faci si mie acelasi lucru? Asculta-ma, Radule, asculta-ma. Am ceva sa-ti spun…
- Radu? De unde stii tu cine sunt eu? Eu nu sunt Radu…
- Ba da. Radu. Radu Stefan Minculescu, nu asa te cheama?
- Minculescu! Doar Minculescu…
- Stiu cum te cheama. Doar ti-am spus. Dar nu imi place Minculescu. E rece si distant si nu ii pasa de nimic. Radu e bun, prietenos si lui ii pasa.
- Ce ciudat…
- Ce?
- Totul…
- Asa trebuie sa fie, Radule. Dar uita-te la mine. Vreau sa iti spun ceva. Ceva important.
Cand ridica privirea, vazu o fetita dragalasa, cu ochii mari si blanzi, cu o privire ce iti mangaia sufletul. Nu parea a avea mai mult de zece anisori. I se parea ciudat ca ii spune pe nume. Adica numeni nu avea curajul sa il apeleze pe impozantul domn Minculescu in acest fel… Radu, un simplu Radu, care nu i se potrivea de fel. Dar cum bunatatea prinsese viata in trupul fetitei ce se aseza pe scari langa el, el nu mai avea ce sa reproseze.
“ Poate ea stie de ce totul este asa straniu… Mai bine o intreb pe fetita”.
- Radule, stiu ca e ciudat, dar asa TREBUIE sa fie. Sa nu iti fie frica. Mie nu mi-a fost. Eu vreau sa iti spun ca te iert pentru tot…
- Ce?!? Pentru ce sa ma ier… Te-am mai vazut! Da, stiu cine esti… Masina… Fetita din cealalta masina! Of, ai tot dreptul sa ma urasti…
- Nu, acum ura nu are nici un sens, nici o valoare.
- Cum esti?
- Acum sunt bine, asa a vrut Dumnezeu. Tu nu esti bine, stai unde nu trebuie. Asta incercam sa-ti spun. Locul tau nu e in “Sf. Ecaterina”. Nici al meu. Eu plec pe drumul meu. Ne mai vedem noi, Radule. TREBUIE sa pleci, Radu.
Apoi, dupa o clipa de neatentie, vazu din nou ca locul de langa el era pustiu. Desi spitalul era plin de lume, nimeni altcineva nu il mai baga in seama. Fetita aceea fusese ca o raza de lumina ce ii strapunse adanc sufletul.
“ Ce naiba? Visez, sau ce? Ce stie un copil? Parca venea din alta lume. Ce candoare… parca era un inger. Si daca de fapt am vorbit de unul singur cu o halucinatie? Fir-ar sa fie de morfina… Au mai patit si altii asa. Sau poate ca m-am lovit la cap si am innebunit. Gata, acum sunt nebun. Am vedenii si vorbesc singur. Esti o epava, Minculescule. Nu, n-o sa ajung eu, stimabilul Minculescu in vreo clinica de nebuni. E morfina. A naibii morfina!”
- Doctore! Doctore!! Duca-se! Of, iar sunt cu totii surzi…
Apoi se duse dupa unul dintre doctori si striga mai tare:
- Domnule doctor!!! Va rog! Trebuie sa plec din spital! Sunt un om ocupat…. Minculescu ma numesc, Radu Stefan Minculescu.
Dar domnul doctor isi vazu in continuare de drum.
“ O tara de tot rasul… Nu te baga nimeni in seama daca nu sari cu banii. Da-i in colo de doctori, de-le in colo de asistente. O sa ma externez singur. Sa va duceti dracului cu totii!!! Nu am nevoie de voi ca sa ies din vagauna asta. O sa plec de aici chiar acum. Sunt un om ocupat… Am treaba. Fir-ar!”

Afara, racoarea il invalui pe Radu in cel mai straniu mod cu putinta. Nu era frig, doar era mijlocul lui septembrie, dar simtea raceala vantului cu toate simturile… frigul ii patrunsese pana in maduva oaselor, racoarea avea culoarea cerului senin de toamna timpurie, avea un gust acrisor, de lamaie si mirosea la fel cum miroase omatul iarna, omatul din care micutul Raducu facea bulgari si era fericit.
Timpul parca se oprise din nou si el era inchis in micul sau univers racoros…
“ Ciudat…”
Apoi isi aminti tot ce avea de facut… raportul pe care trebuia sa il duca doamnei Finescu de la administratie, masina care trebuia dusa la service… Iar apoi in minte i se derulara imagini clare din timpul accidentului, imagini cutremuratoare.
“ S-au dus toate… masina, raportul… O sa ma duc la Fineasca sa-i spun… Of, e tarziu, nu mai e acolo. Poate pot sa fac un alt raport. Ma duc acasa. Of, masina… e praf facuta. Sa chem un taxi.”
Se posta pe o margine de trotuar, iar in timp ce ridica o mana ca sa faca semn unui taximetrist, o boare de vant ii trecu prin fata si parca ii soptea sa intoarca privirea. Lasa mana jos si privi in directia in care se ducea vantul. Acum vedea lucrurile cu totul altfel, parca fusese orb toata viata si vazuse numai ce fusese invatat sa vada. Acum nu mai era nimeni care sa ii spuna ce sa vada. Pur si simplu, VEDEA. Vedea totul, era liber.

Vantul, in zborul sau, lua frunzele intr-un dans nebun si le purta in carca in cercuri si spirale, in linii drepte si curbe, ce formau un model imaginar in aer, unul armonios si unic. Era unic pentru fiecare frunzulita in parte. El de ce nu vazuse pana atunci? Frumusetea se ascundea intentionat de Minculescu? Frumusetea nu il placea pe Minculescu, si nici el pe ea. Radu se duse mai aproape, urmarind fiecare dans in parte. Era unic si cu cat il intelegea mai bine cu atat devenea mai frumos, mai armonios. Uneori erau hore de cateva frunze surori, de pe aceasi ramura, alteori cate o prima-balerina ruginie isi dadea sufletul in ultima sa prestatie, apoi atingand solul si ramanand nemiscata pentru totdeauna. Parca frunzele stiau ca vor muri si tineau sa arate lumii ca viata lor a avut un scop, iar moartea lor deasemenea. Fiecare frunza avea un alt dans final, o alta cale finala… dar fiecare avea “melodia” ei, frumesetea ei, magia ei, invaluindu-l intru totul pe Radu intr-o fascinatie hipnotica. Timpul deveni absolut relativ si isi pierduse total valoarea. Timpul nu mai exista. Spatiul? Nici el. Era doar Radu care urmarea clipele din urma ale frunzelor. Parca fusese un somnambul purtat intr-o alta lume printr-un vis frumos.
“ Unde sunt? Cum, Doamne iarta-ma am ajuns aici? Era o padure aici? Nu stiam… Asa aproape de oras? Of, imi pierd timpul… Sunt nebun… sunt un nebun imbuibat de morfina. Ai naibii medici, baga o tona de morfina in mine si ma lasa in voia sortii… Grea viata… Aoleu, raportul… Ce fac cu raportul?”
Apoi din nou fu absorbit de frumusetea din natura si uita de problemele sale. Dar dupa un timp adierea se opri un pic si Radu isi aminti:
“ Oh nu! Raportul… administratia… Of, nu mai stiu ce trebuia… Mi-am pierdut mintile. Parca am dat in mintea copiilor. Fetita aia… Ea e de vina. Raportul… Ce raport era? Nu imi mai amintesc. Innebunesc… Pana la urma, da-l incolo de raport. Nu mai stiu despre ce era vorba.”
Apoi, pasi agale pe covorul fin din frunze adormite, fara suflet, in drumul sau spre nicaieri. Simtea ca era bine ceea ce facea. Ca asta era ceea ce TREBUIA sa faca: doar sa se plimbe calm pe o potecuta din mijlocul unei paduri. Ca niste fantasme insa, gandurile nu ii mai dadeau pace.
“ Un raport? Nu, eu nu mai fac rapoarte. Ce rost mai are? Aici, rapoartele nu au nici o valoare. Admin… nu… nici asta. O sa pun capat. Nu mai are sens sa ma agat de ele. Le-am lasat pe toate in urma. Aici e frumos. Toata viata am fost sclavul muncii mele si le-am pierdut pe toate acestea. Puteam fi liber, puteam trai linistit, puteam fi fericit. Dar eu nu am vrut fericire. Fericirea era o copilarie.”
O lacrima prinse viata in coltul ochiului sau negru. Se prelinse pe obraz incetisor. Radu o simti din ce in ce mai grea, mai fierbinte, iar cand se desprinse de barbie parca luase cu ea o parte din el. O parte din el s-a scurs cu lacrima cristalina intr-o clipa dureroasa.
“ Ce data o fi? Ce ora? Nu mai conteaza, Minculescule. Timpul s-a scurs. Acum astea nu mai au sens. Si totusi… este… nu mai stiu. Ce luna era? Era toamna? Da, cred ca toamna. Toamna cad frunzele. Am uitat totul. Mi-am pierdut mintile. Of, ce-am mai obosit… Oare cat am mers? Unde sunt? Si de unde naiba vin? Cata ceata s-a asternut in mintea mea. Sunt nebun.”
Ca prin minune, desi patrunse adanc in padure, un pat de muschi crescuse pe un copac taiat.
“ Da… Sa ma odihnesc un pic.”
Se aseza pe el si inchise ochii. Vedea imagini din ce in ce mai sterse cu accidentul, cu spitalul. Acestea insa parca ar fi fost un strat fin de colb de pe o carte veche. Fetita din spital insa suflase in el si il spulberase. Chipul inocent si totusi plin de intelepciune al fetitei umbrise orice alta imagine. Era amintirea parca mai vie ca toate celelalte, mai colorata, mai luminoasa.
“Stiu ca e ciudat, dar asa trebuie sa fie”, ii rasuna in minte mereu aceasta propozitie.
“ Nu ai idee cat e de ciudat, copilule. Drumul asta mai are intoarcere oare? Nu, nu mai stiu sa ma intorc. Trebuie sa merg pana la capat. Nu mai pot sa mai gandesc. Of, cine naiba sunt? Nici macar numele meu nu mai are valoare. De ce? De ce brusc totul si-a pierdut sensul? Totul! Numele, tot ceea ce eram, pana si viata mea… Acum sunt doar un nebun ce bantuie bezmetic printr-o padure. Nici nu stiu ce caut aici. ”
“…e ciudat, dar asa trebuie sa fie” se auzi ecoul vocii cristaline din nou si din nou.
Radu mai statu un pic cu ochii inchisi in cautare de respunsuri, insa acestea nu veneau, asa ca s-a decis ca este momentul sa porneasca mai departe in cautarea lor.
“Ce fac eu? Nici nu mai sunt eu. Of…”

De data aceasta timpul parca trecu de zece ori mai repede. Putea vedea totul mai clar, pesemne ca se lumina de ziua. Dar parca nimic nu era ca in clipa in care inchise ochii. Se schimba lumea in jurul lui sau perceptia sa era mereu diferita? Nu mai intelegea nimic din ceea ce se intampla.
“ Am mai vazut asta undeva…” se gandea el, in timp ce se lasa fermecat de sunetele melodioase ale pasarilor, insectelor, susurul apei ce ce se strecura printre copacii seculari…
“ Calendarul! Da… In calendar este o imagine de aici. Dar parca nu era de aici… Ce conteaza, oricum mi-am pierdut mintile. Cred ca visez. Asa ca nu am alta solutie decat sa merg in continuare. Pe unde? Greu e…”
Pentru o clipa, lasa din nou deznadajduit privirea in pamant. Apoi, cand mai privi in fata sa, parca imaginea se schimbase, si totusi simtea ca e aceeasi. Insa aparu in departare o poteca lata, acoperita in intregime de frunze galbene, ce parca straluceau cu o slaba insufletire. Copacii, de-o parte si de alta tronau impunatori.
“ Asta e drumul meu… Drumul meu? Ce-o mai insemna si asta? Of, Min… Minc... Cum naiba era? Minescu? Miclescu? sau Nic… Niculescu? Nu, nu, nu… Ce penibil… Acum sunt senil de-a binelea. Am uitat cum ma numesc. Of, ce rusine imi este. Nu, nu are de ce sa imi fie rusine. Aici numele nu mai conteaza… de fapt… da, stiu, stiu cine sunt…”
“Ne mai vedem noi, Radule. TREBUIE sa pleci, Radu.”
“Fetita! Stia cine sunt. Avea dreptate. Radu… sunt Radu…”
Cand facu primul pas pe covorul ce fosnea puternic sub greutatea piciorului sau, simti un straniu fior… era o racoare, aceeasi cu cea de cand iesise din “Sf. Ecaterina” . Pe masura ce pasea, frigul se transforma in frica… Era o teama inexplicabila, probabil teama de necunoscut. Pe masura ce inainta, frunzele deveneau ruginii, rosietice, mai uscate si mai fara viata. Drumul fusese inselator.
“ Oare mai pot sa ma intorc? Unde sa ma intorc? Merg inainte…”

Frunzele ce cadeau din copaci erau mai frenetice, iar dansul lor mai haotic, mai liber, fara nici o canstrangere… si parca il urmareau, parca il bantuiau… Drumul se ingusta, padurea devenea mai deasa, mai intunecata. Parca arborii isi uneau crengile in niste bolti ermetice, cere nu lasau lumina sa patrunda. Atunci cand patrundea insa lumina, nu cadea decat pe cate o frunza ruginie, infiorandu-l mai tare. Desi nu mai vedea prea bine, totusi… Nu avea nevoie de vaz pentru a simti… In caderea lor, frunzele uscate ii lasau pe fata si pe maini zgarieturi pe care le simtea ca pe niste taieturi facute de lame de cutite. Zgomotul frunzelor strivite sub pantofi il asurzea. Din departare se auzea un murmur insistent… misterios… Era paraul, ce se strecura viclean, pandindu-l, urmarindu-l… Narile ii erau umplute de un puternic miros de gheata. Nu zapada, ci gheata care impietreste suflete, care te indeamna sa te duci spre ea, ca apoi sa te ucida bland… Apoi simti neasteptat un gust amar, amar ca de pelin… Si toate acestea erau o povara mult prea grea de suportat. Pe neasteptate, Radu cazu ca strafulgerat pe patul vested, plangand ca un copil, cu lacrimi mari si amare.
“…asa TREBUIE sa fie. Sa nu iti fie frica. Mie nu mi-a fost.” rasuna glasul curat din amintirea sa… singurul lucru pur care il insotea in acea calatorie.
- Of, Doamne… suspina el printre lacrimi. Ce am facut ca sa merit asta? Vreau viata mea inapoi… Of, Doamne… Ma tem… Fiorii ma paralizeaza si ma lasa neputincios aici… Sunt… singur. Singur!!! Nuuu!!!
“ Oricum nu ma aude nimeni, daca tip, si mai tare imi rasuna sunetele in minte… E un cosmar, sunt nebun de legat… Cine sunt eu de fapt? Sunt singur, fara identitate? Of, acum am uitat totul. De unde vin? Cum ma cheama? Ce mai conteaza asta acum, aici? Mi-e frica! Mi-e frica! Vreau sa se termine totul…”
“Sa nu iti fie frica. Mie nu mi-a fost.”
“Ah! Fetita! Ce-am facut? Ea mi-a spus sa nu ma tem. TREBUIE… Da, trebuie sa ajung acolo. Nu, nu te lasa batut, omule. Ea trebuie sa fi stiut. Nu, ea SIGUR stia. Dar ce? Trebuie sa ma ridic, sa aflu… sa aflu cine sunt, de unde vin, unde ma duc…”
Amintirea copilului ii dadu putere. Astfel, fu in stare sa se ridice si sa se afunde mai adanc in bezna…
Cu cat inainta, o prezenta bizara se facea simtita… Nu era ca pana acum. Era o entitate, ceva cu o constiinta. Se simtea urmarit. Din cand in cand se oprea pe loc si parca auzea copacii soptindu-i ceva. Nu, nu erau copacii. Era un fel de spirit. Il chema. Dar Radu ii simtea sufletul greu, iacarcat, rece… intunecat.
“ Vino…”, rasuna un nou ecou, o voce pe care nu o mai auzise niciodata. Era o soapta poruncitoare, si totusi mincinoasa. “ Nu te mai poti intoarce…” se auzi din nou soapta.
Deodata, fu cuprins de o senzatie cutremuratoare…
“ Nu… nu vreau sa mor. sa mor… sa mor? Moarte… Nu, nu se poate, e un cosmar, se va termina drumul, o sa fie bine…”
“Sa nu iti fie frica… mie… nu…”
“ Ea nu se temea. Nu, nu e decat un cosmar. Da, asa e. Ea? Da, si ea. E o fantasma, si ma bantuie… Dar cum se poate? E singura mea amintire limpede… Si ochii sai mari si luminosi… cat de reali erau… Nu, nu e real. Dar daca drumul se termina, se termina si cosmarul…”
Asa ca se hotari sa mearga pana la capat, orice s-ar intampla.

Prezenta era tot mai aproape, se juca cu el, il insela, devenea mai rea, mai intunecata. Drumul se ingusta, se intuneca, totul in jur devenea sufocant. Dar nimic nu ii statea in cale. Uneori era paralizat de frig, alteori caldura facea de nerespirat aerul. Crengile erau mai incalcite, mai uscate, frunzele murisera, in locul lor erau tepi. Radu auzea voci, tipete, plansete, voci tremuratoare ce ii cereau ajutor, iar apoi deveneau ostile, violente… Era prezenta care il bantuia. Dar nimic nu ii statea cu adevarat in cale, dorea sa se termine totul. Simtea deja gust metalic, de sange, ranile il dureau, iar sufletul ii era sfasiat, ravasit… Crengile tepoase s-au incolacit in jurul sau. Era sfarsitul? Tepii ii perforau pielea, stransoarea il sufoca… Apoi inchise ochii si spera ca totul sa se sfarseasca odata.

“ Vino… Nu te mai poti intoarce…” auzi din noi soapta, in care acum se citea o urma de mila, de blandete…
Nu mai simtea durere. Cand deschise ochii, totul era schimbat. Acum nimic nu i se mai parea ciudat. STIA ca acolo trebuia sa fie. Copacii se inaltau mandri catre cerul de opal, lumina il mangaia dulce… In fata sa, era o fiinta supranaturala… pura, frumoasa, perfecta. Era o femeie cu bucle angelice, stralucitoare, cu ochii plini de insemnatare in care se oglindea infinitatea cerului. Era bunatatea, intelepciunea, frumusetea… Ceea ce nu fusese in viata sa.
“Vino…”
“ Tu… tu m-ai urmarit, tot drumul ai fost prezenta… Cine esti? Visez? Ce se intampla? Cine sunt?”
“ Radu”, sopti ea cu caldura in voce. “Vino, Radu, te-am asteptat. Vino, nu te mai poti intoarce.”
“ Of, asa trebuie, Radule. Nu mai pun intrebari, ca acum nu mai are sens. Of… Nu mai e nici timp nici spatiu, e… doar ea. Si e frumoasa. Ca si ultimul dans al frunzelor…”
“Vino…”
Si cu mana fetei intr-a sa, porni pe calea pavata de data aceasta cu frunze verzi, crude, pline de sens, pline de viata.
“ Da, asa este, aici se termina visul. Aici vin frunzele dupa ce mor.”
Zambi, si isi contunua drumul…

Este ora doua si jumatate, in toiul noptii. Inapoi, in spitalul “Sf Ecaterina” o asistenta alearga in disperare pe coridor, in cautarea unui doctor.
- Domnule, domnule !! Domnule doctor…
- Ce s-a intamplat?
- In salonul 514… Nu a rezistat operatiei…
- Ah… Bine, vin imediat.
Peste ceva timp, in salonul cu nr. 514, domnea o atmosfera trista, si totusi distanta.
- A murit in cursul noptii… Infarct. Odihneasca-se in pace! Ai numele pacientului?
- Da, domnule. Imediat… Mincu… Minculescu. Radu Stefan Minculescu.
- Minculescu? Accidentul de masina, nu?
- Da…
- Si fetita din cealalta masina era in stare grava, nu?
- Vai, domnule doctor, nu stiti? Fetita, saracuta, a murit in timpul operatiei.
- Of… Doamne… Poate sunt intr-un loc mai bun…

Si totusi in viata e atata frumusete, iar noi ne purtam pasii nepasatori pe langa aceasta, constransi de grijile de zi cu zi, orbi la ceea ce conteaza cu adevarat. Uitam care e scopul, uitam cine suntem, uitam ca viata e frumoasa…
… ca ultimul dans al frunzelor…