Razboiul zeilor

Marsaluiam. Tancurile erau primele. Treceau pe laturi inaintand rapid. Era cald. Hainele mi se lipeau de trup. Sudoarea curgea siroaie pe frunte. Era cald. Parul mi se incalcise, cizmele mi se umplusera de praf. Comandantii ne puneau sa ni le stergem in fiecare zi. Era praf. Era inutil. Hainele erau inca noi. Pustile inca stralucitoare. Era abia inceputul lui ’41.
Cuceream oras dupa oras intr-un ritm alert. Polonia, Franta erau deja ale noastre. Fusese usor. Chiar prea usor. Eram antrenati sa ne luptam, eram antrenati sa invingem. Eram antrenati. Vulturul ne stralucea pe casti, iar zvastica in suflete. Vom invinge. Meinen fuhrer und meinen goth. Si vom fi singuri.

Am intrat deja in a doua saptamana. Ce de timp doamne! Am parasit de mult deja locurile natale. Germania e undeva in spate. Ne asteapta intoarcerea. N-o vom lasa sa astepte prea mult.
Suntem deja la granita. Inca putin si vom pasi dincolo. Nu mai e mult si primul suvoi de sange va uda acest pamant necunoscut. Sper sa fie al meu !
Alerg. Praf, zgomot, sange, bombe. Alerg. Ma impiedic si cad. Ma ridic. Strang pusca mai tare si fug inainte. Nu vad nimic, decat praf ; ba nu ; mai vad ceva. Mai vad compatriotii alergand lana mine si tancurile ; multe tancuri, mii, sute de mii, milioane, rostogolindu-se fatidic inainte. Frica, multa frica. Invadandu-ma. Sugrumandu-ma. Urland in mine ucide ! Furie. Instincte primare invadandu-mi fiecare por, fiecare nerv, fiecare pupila gustativa. Simt animalul din mine iesind si cucerindu-ma. Il salut cu frenezie. Il admir. Il iubesc. Ma inchin lui, ca unui idol atotputernic care imi permite sa-i ling talpa piciorului. Il recunosc. Sunt eu. Cu sulita in mana, infasurat cu o piele de animal in jurul bustului, il vad alergand inainte urmarind mamutul. Il admir si mai mult. Vreau sa fiu ca el. Vreau sa-l depasesc. Vreau sa-l supun. Sa devin eu idolul sau mult iubit. Scot un strigat razboinic si maresc viteza. Depasesc compatriot dupa compatriot intr-o lupta nebuna pentru carne. Vreau mai mult decat sa ucid. Vreau sa sfartec.

Lupta s-a incheiat. Privesc campul de lupta. Pustiu. Plin de cadavre, dar pustiu. Ca orice alt camp. Tancurile au tacut. Nu se mai misca. Asteapta. Ce asteapta ? asteapta oamenii. Dar oamenii sunt ocupati. Privesc campul. Sunt educat sa nu-mi pese. Sunt educat sa urasc ; sa disconsider ; sa conduc. Dar nu pot. Ceva din mine vrea sa danseze. Vreau sa rup hainele de pe mine, sa culeg flori colorate de pe jos, sa-mi fac din ele ghirlande, sa le atarn in jurul gatului, iar apoi sa dansez. Sa ridic un foc mare, sa ma inchin smerit in fata lui, sa sarut pamantul, sa plang, sa urlu, iar apoi sa ma inchin iar. Si pe urma, sa-mi apuc camarazii de maini si, invartindu-ne nebuneste in jurul focului, sa ne rugam Stapanului Animalelor sa primeasca sufletele celor morti. Iar la sfarsit, obosit de atata dans si rugaciune, sa ma asez jos si sa privesc flacarile. Nemiscat, cu ochii fixati pe vapaie, cu fata impietrita. Sa respir fumul respins de zei, care imi intra in nari si sa pastrez funinginea in plamani. Incet, pacatele mele vor fi transferate flacarilor. De acolo fumului si apoi zeilor. Ei vor deveni mai rai si vor cere maine mai mult sange in jertfa. Iar eu, din nou curat , voi fi pregatit sa-i slujesc.

In orase ne-au intampinat femeile cu flori in mana. Se bucurau. Credeau ca noi am venit sa aducem pacea. Naivele. Noi aducem sabia nu pacea. Pacea e pentru nataraii ce scrijelesc pa mese : « traiasca regele in balega si gunoi ». Noi insa suntem barbati. Imbracati in gri, cu o sabie de foc in mana, si cu o platosa de argint pe piept.
Daca ar sti… numai daca ar sti. Proastelor. Credeti ca am venit sa va aparam? De unde… Noi am venit sa va violam si sa va atarnam copii cu capul in jos. Nici nu stiti ce va asteapta. Dar noi stim. Va asteapta vidul ; vidul in care sangele pulsand va va iesi din vene si se va imprastia peste tot. Moartea. Va vom despica sotii in doua, iar apoi ii vom atarna jumatate din ei in fiecare poarta. Sa va fie invatatura de minte. Nu va puneti cu noi ;caci in spate avem o armata de zei, ce-si reclama drepturile. Stapanul animalelor a renascut !!
Luati bortoasele si desfaceti-le picioarele. Asa ; tineti-le asa. Se zbat ? nu-i nimic. Cu atat mai bine. Sa se zbata. Cu cat mai tare cu atat mai bine. Zeul va fi mai fericit. Si acum, infigeti-le tepusa. Cat mai adanc. Sa intre pana in burta si sa omoare orice urma de viata. Da, asa. Si acum legati-le de copaci si lasati-le sa atarne. Sa stea cu moartea in ele pana isi vor da duhul. Da, asa ! asa ! da ! E bine. Asa e bine. Zeul este satisfacut. In seara asta ne putem odihni.

Inaintam de o luna. Tot inainte spre nicaieri. Tot ce vedem sunt campurile pline de porumb si grau ; dealuri si campuri semanate pana la refuz, incadrate de paduri dese. Mergem pana ajungem la un rau. Acolo ne oprim sa ne odihnim.
Pe drum pradam totul. Nu iertam nimic.
Disciplina dura ne face sa inaintam in ordine si tacere. Ca in prima zi : tancurile inainte pe flancuri, iar in mijloc soldatii. Masinariile ruleaza rapid. Nici nu avem cu ce le compara. Ne-am dori sa le putem asimila, sa le putem intelege, sa le putem iubi. Asa cum, in vechime, primitivii isi adorau armele in ritualuri mistice. Dar nu putem. Ele, tancurile, nu sunt nimic. Nu exista. Sunt doar niste fulgere din senin, ce aprind padurea facandu-ne sa fugim terifiati. Rasadesc moarte peste tot, raspandesc sfarsitul. Dar, in ciuda tuturor realitatilor, ele nu exista. Sunt doar iluzii. Vise de imparat nebun ce se vrea zeu. Si poate asta si sunt intr-un fel : zeii nostri, zeii nemilosi, ce ne cer sange. Sa ne asezam in genunchi si sa le sarutam senilele ? sa le lingem praful de pe roti pana cand aceastea vor straluci ? Nu merita. Atata injosire pentru niste iluzii ?
Si atunci, cine, cum, de unde ? Care sa fie zeii mult iubiti ce ne-au manat in prima lupta ? Sa ne fi uitat deja ? Se poate.
De mult nu facem decat sa inaintam. Pustiu in dreapta, pustiu in stanga, pustiu in fata. Iar la mijloc noi. Striviti intre nimic si casa. Disperati, ridicam ochii catre cer rugand indurare. Dar zeii ne zic : mergeti. Ne revoltam si in suflet ne apare incapatanarea. Iar atunci zeii ne uita. Sangele nostru sau al celorlalti, lor le este tot una. Sunt ca niste curve. Se culca cu oricine plateste.

Inca mai mergem. Luptele au inceput sa se inmulteasca. Dar degeaba. Le castigam rapid. Cativa colo, cativa dincolo, cateva tancuri proaste in fata. Treaba de zece minute. Mi se face sila. Vreau o lupta adevarata. Vreau campuri pline cu tancuri si vai pline cu infanterie. Vreau sa aud gloantele curgand pa langa urechi si obuzele niveland dealurile. Moarte si viata. Moarte intinsa pe pamant, inrosita si intrand in descompunere, viata falnica, victorioasa, calcand pe cadavre. Da. Asta vreau cel mai mult. Sa simt ca sunt viu sau mort, insa sa nu ma taras cintre cele doua. Caci decat sa ma tarasc mai bine imi zbor de pe acum creierii.

Cald. Aceeasi caldura inabusitoare care nu ne mai paraseste. Am parasit Berlinul acum o luna. O luna sa fie? Nu. Doua? Nu stiu. Poate. Poate mai mult, poate mai putin. Nu conteaza. Nu are nici cea mai mica importanta. Putea sa fie si ieri. Pentru mine e tot una. Ieri, azi maine, acu o luna, acu doua, trei, un an. Totuna. Nu are nici cea mai mica importanta. Caci acum am doar soare, caldura, transpiratie, bocanci si pusca. Nimic in fata, nimic in dreapta, nimic in stanga. Iar in spate Berlinul. Ba nu. In spate nu mai este Berlinul. Berlinul este ieri. In spate este tot nimic. Prizonier al nimicului, captiv intr-un univers bidimensional.
Ura. Da, ura. Foarte multa ura. Adresata nimicului ? Da ; probabil ca da. Nici eu nu stiu sigur. Cand urasti prin educatie, nu-ti mai trebuie un obiect anume. Ajunge si nimicul.
Dar zeii ? Unde sunt zeii ? Mult iubitii zei, atotputernicii zei? Cine mi i-a luat?
Ce-mi pasa? N-au decat sa-si faca si ei cruci si sa se bata in cuie. Daca vor, le dau chiar si o mana de ajutor. Ii ajut chiar sa urce si dealul. Doar sa-i vad acolo sus, singuri, suferind. Sa ma umplu de suferinta lor si sa revars. Sa inund toate vaile, toate dealurile, toti muntii. Sa inund crucile si pe ei, pe zeii nemilosi. Sa-i vad inecati in propria lor suferinta, cersind indurare. Da, exact, cersind indurare si iertare. Dar lor nu are cine sa le-o acorde. Caci ei sunt zeii, iar suferinta lor totul.
Hristos ne priveste de pe cruce plangandm,
Iar noi coboram dealul razand.
Unde ne ducem? Chiar conteaza? Oriunde. Doar sa fim liberi. Doar atat. Restul…

Cald. Iar cald. Transpiratie. Iar transpiratie. Miros de teama. Moscova este aproape.
Recent ne-au invadat mustele. Multe, infinit de multe. Bazaie, se agita, fug si iar bazaie. De fapt bazaie tot timpul. La pranz, seara, dupa culcare. Tot timpul. Si o fac tare, parca in ciuda, acoperind aproape zgomotul tancurilor. As vrea sa pot scapa de ele. Ma irita. Zgomotul aripilor ma face sa-mi doresc sa-mi zgarai pielea pana la sange. Nici macar nu inteapa. Macar atat. Macar sa stim ca teroarea ne este destinata. Am suporta asta cu fruntea sus, sfidand sortile. Dar nu. Nu inteapa. Nicidecum. Se tin doar dupa fundul cailor si se balacesc in excremente. Ca niste scarnavii ce sunt. Si sunt multe. Aproape acopera cerul. Ti se face scarba. Scarba si frica. O frica ciudata, inexplicabila, si totusi insurmontabila ; frica de necunoscut, frica de irealizabil. Si sunt multe. Infinit de multe… Si nici macar nu ataca. Doar se balacesc in balegar, ca niste scarnavii ce sunt.

Mai avem mult ? Pana unde ? Am si uitat unde mergeam. A, da. La Moscova. Nu stiu. Se poate. Se prea poate. Mult sau putin, departe sau aproape. Da, se prea poate. Am uitat notiunea de timp. Nu mai inseamna nimic. Am uitat notiunea de spatiu. Nici el nu mai inseamna nimic. Doar cuvinte. Tot ce am pastrat sunt notiunile de viteza ; repede sau lent, un pic mai repede sau un pic mai incet. Blesteme. Blestemat cine a facut o asemea tara, blestemat cine s-a apucat s-o cucereasca. Infinitul nu incape nicaieri. Si iata ca noi ne-am apucat sa-l cucerim. Blestemat sa fie.
Uf. Si caldura… Simt ca mor. Aceeasi transpiratie, aceeasi lipiciozitate bolnavicioasa. Aceeasi senzatiei interminabila de murdarie. Macar nu inot in gunoiul altora. Ca mustele…

Azi noapte am visat-o. Mare si semeata, cu turlele bisericilor aurite. Era acolo. Aproape. Puteam sa intind mana si s-o ating. Am si vrut. Am vrut sa intind mana, s-o apuc si s-o trag mai aproape. Am vrut sa cresc, sa devin enorm. Un urias monoocular. Am vrut s-o iau in mana, sa ma uit la ea de aproape, sa studiez micii omuleti ingroziti ce fugeau de colo colo s-o rup in doua pentru a-i vedea inima cum bate si apoi s-o sfaram. S-o fac bucati cu mainile mele cele mari, si pline de bataturi, si apoi s-o calc sub picioarele mele cosmogonice. S-o distrug complet, s-o reduc la praf iar apoi sa suflu. Da, exact, sa suflu. Sa suflu peste praful ramas, exact in mijloc, astfel incat el sa se risipeasca peste tot in cele patru zari, iar lumea sa stie ca venim. Dar nu am putut. Caci, cu cat deveneam mai mare Moscova se indeparta. Am incercat sa fug dupa ea, s-o prind din urma, dar nu reuseam. Din contra. Cu cat fugeam mai repede, cu atat se departa mai mult. Se departat si crestea. Devenea puternica si amenintatoare. Am incercat iar sa cresc, dar nu am mai reusit. Eram sleit de puteri. Ca si cum cresterea anterioara si fuga ma epuizasera. Dar, in ciuda neputintei mele, am continuat sa alerg. Dorinta de a sfarma ma mana din spate. Brusc, Moscova s-a oprit. M-am oprit si eu. Ne priveam. Ca doi giganti, intr-o inclestare epica. Si atunci, dezastru. Cu o singura miscare, intreaga Rusie a navalit din spatele Moscovei si a cazut peste mine zdrobindu-ma. Intreaga enormitate de pamant nelocuit, podisuri, campuri dealuri, totul a cazut peste mine si m-a prins. Nu mai aveam nici o cale de intoarcere, nici o portita de scapare. Eram la mila lor. Atunci, Moscova si-a deschis portile si o armata de omuleti rosii a navalit afara. Inarmati cu lopeti si tarnacoape s-au suit pe mine si mi-au intrat in nas si urechi insangerandu-mi-le. Am deschis gura incercand sa strig, dar alti omuleti mi-au invadat-o. Am incercat sa-i musc. Am prins cativa ; dar altii mi se bagasera deja pe gat sufocandu-ma. Simteam ca nu mai am aer, ca mor, ca totul s-a sfarsit. Si atunci m-am trezit. Eram transpirat tot si inghetat. Fusese doar un cosmar din cauza frigului.

Bataliile s-au intensificat. Cu cat ne apropiem cu atat mai multe forte sunt aruncate impotriva noastra. Slab echipate, nehranite de zile, nu reprezinta nici un efort. Majoritatea se predau. Tarani rusi, nepregatiti in nici un fel pentru razboi. Ieri am capturat peste un million de prizonieri. Vor putrezi ca sobolanii in inchisorile noastre. Iata-i cum curg, in plutoane nesfarsite, incadrati pe flancuri de soldatii nostri. Daca ar sti macar ce-i asteapta… O sa-i facem sapun. O sa-i fierbem de vii in cazane mari, o sa-i stoarcem de grasime, si apoi, resturile le vom arunca la gunoi. Daca va mai ramane ceva. Si vad deja imaginea… Camioane intregi, unul dupa altul, pline ochi cu oase de prizonieri rusi morti. Va fi idilic. Ca o peveste de dragoste bine scrisa, in care mor amandoi la sfarsit.

Cercetasii ne aduc vestea cea mare. Inca 100 de km si am ajuns. Mai e doar un pas. In noaptea asta ne vom odihni aici. Pe acest camp al nimanui. Dar maine vom dormi chiar in inima inamicului. Toata ziua ne vom curata in sangele lor, iar noaptea le vom poseda femeile. Dupa aceea, le vom omori si pe ele, iar orasul il vom arde. Sa se stie ca, o noua forta invincibila a venit si ca aceasta reclama puterea. Da, zeii vor fi multumiti si ni se vor arata iar.

Toata ziua a trecut si nici macar un glonte nu a fost tras. Oare ce asteptam ? Mai avem atat de putin… De ce nu mergem ? Inca putin si scopurile noastre vor fi atinse.

A avut loc o schimbare de plan. In loc sa inaintam, sa lovim si sa cucerim Moscova, atentia noastra a fost indreptata catre Kiev. Ni s-a ordonat sa mergem si sa-l radem de pe fata pamantului. Asa vom face. Nici nu e mult pana acolo. Doar 2000 de km. Intr-o luna suntem inapoi si vom termina ceea ce am inceput. Timpul aproape ca s-a scurs.

Privind orasul cuprins de flacari, intreaga inima mi s-a umplu de o bucurie sadica. Am mai simtit ceva asemanator dupa prima lupta. Atunci insa imi venea sa dansez. Eram om ; reusisem sa inving un zeu. Acum insa imi venea sa stau culcat si sa privesc desfatandu-ma de imaginea flacarilor. Devenisem zeu, iar spectacolul ce se desfasura era in onoarea mea. Am stat si am privit asemenea lui nero, pana cand ochii mi s-au impaienjenit iar capul mi-a devenit greu. Am lasat visele de maretie sa-mi patrunda fiecare por, impiedicandu-mi transpiratia. Am baut cupa propriei mariri pana la capat, pana cand, incapabil de a-mi mai sustine propriul orgolia, am varsat. Am varsat mult, greu, intins. Am dat afara totul, scarbit de propria-mi importanta. Da, intr-adevar, imi asumam rolul de zeu, rolul de atotputernic, de judecator al binelui si al raului. Da, savuram pana la capat momentele de glorie eterna care imi erau destinate. Da, luam sabia cezarului si imparteam pamantul dupa cum mi se parea potrivit. Dar, pe de alta parte, intuiam cuiele pe care incepusem deja sa mi le bat in maini si picioare.
Incet, dar sigur, somnul m-a cuprins. Si, pe masura ce atipeam am observat ceva ciudat : haina, care pana atunci statuse numai descheiata, acum era stransa bine pe corp si incheiata pana la gat. Se facuse frig.

Noroi. Noroi, noroi, noroi si iar noroi. A plouat. Mult si repede, fara a apuca sa intelegem de unde si cum. Inaintarea a devenit anevoioasa. Tancurile si mai ales artileria grea raman deseori intepenite in baltoace fara fund. Pur si simplu merg, si brusc constati ca nu mai pot inainta. S-au blocat. Nici noi, pedestrii nu o ducem mai bine. Ni se uneori intampla sa ne afundam pana la glezne. Alteori, ridicand piciorul bocancul ne ramane intepenit in glod. Este ridicol. Putem lupta cu oamenii. Dar cum sa invingem natura insasi ? blestemata fii tu Rusie ! Of… si se face din ce in ce mai frig…

3 octombrie 1941.
A dat inghetul. Nu credeam cand am venit aici ca-mi va fi vreodata dat sa inghet in mijlocul desertului.
Odata cu frigul au inghetat si drumurile asa ca sunt din nou practicabile. Ne deplasam mai rapid. Insa, tot mai multi oameni incep sa acuze degeraturi. Pana la Moscova mai avem aproape 300 de km. Vom fi acolo pe la mijlocul lui octombrie, inceput de noiembri. Numai de nu s-ar racit de tot.

Odata cu frigul am realizat ceva. Nu avem cum sa castigam. Nu stiu daca am putut vreodata si am pierdut ocazia, sau daca pur si simplu ne-am hranit cu iluzii. Cert este ca acum suntem pierduti. Proviziile sunt din ce in ce mai putine. Ratia de hrana a fost redusa la jumatate. Armamentul abia daca mai functioneaza si peste jumatate din tancuri sunt inutilizabile. A inghetat combustibilul in ele.
Ma intreb ce forta malefica ne impinge inca inainte. Ce nebunie, ce cruzime, ce vointa absurda ne duce in continuare inainte ? Nu mai inteleg nimic. Totul este atat de confuz, atat de, halucinant… Ca un vis urat fara sanse de trezire.
Moralul oamenilor este la pamant. Al meu la fel. Nu mai vad nici o speranta. Doamne Dumnezeule, de ce m-ai parasit ?

Si ajuns in valea seaca am intors capul anost
Caci lunca e parasita. Doamne cat am fost de prost.
Si ma-ntorc si fug spre cruce tot mai iute, tot mai grav
Si ma-nchin, o prind in brate, pup camasa de postav.
Iar sangele de pe mana, il ascund, nu-l recunosc.
Doamne, m-am intors acasa, sunt doar eu, iuda cel prost.

Am ajuns in sfarsit la portile Moscovei. O zecime din oameni au ramas pe drum, inghetati. Tancurile nu mai functioneaza. Artileria la fel. Doar o parte din pusti si armele de mana mai sunt bune de ceva. Suntem pierduti. Ma gandesc din ce in ce mai des la dezertare. Dar asta este un vis imposibil. Nu. Voi ramane. Petru onoare, pentru familie, pentru patrie, voi ramane.
Caii au murit toti. Nu au putut suporta temperaturile de sub -40 de grade celsius. E frig. Foarte frig. Mult prea frig. Iar noi suntem inca in haine de vara… Am pus pe mine tot ce am putut gasi in bagaje. Nu mi-a mai ramas decat sacul gol. Ma gandesc daca mai are vreun rost sa-l mai car.
Toti zeii ne-au parasit. Au trecut de partea cealalta. Cu fiecare zi ce trece, ei devin tot mai puternici iar noi tot mai slabi. Iar zilele trec unele dupa altele fara a le putea opri. Stam pur si simplu aici, la portile Moscovei, asteptandu-ne sfarsitul. Cat de mult ne-am mintit. Ne-am crezut supra-oameni si iata ca acum dardaim ca niste copii parasiti.
Ce ciudat… Dintre toti, numai tu Doamne nu m-ai parasit. Ai ramas aici, langa mine, soptindu-mi incetisor in urechea dreapta. Da, da, te aud Doamne, te aud. Da, ai dreptate, asa voi face.

Am inceput sa scriu acest caiet abia aici, in fata Moscovei, undeva la mijlocul lui noiembrie. Timpul trece foarte greu asa ca este dificil sa-i tin socoteala.
Dumnezeu, ultima mea speranta mi-a ordonat s-o fac. Nu inteleg de ce, dar stiam ca, facand astfel, o mare parte din pacate imi vor fi iertate, si ca eu imi voi redobandi pacea. Nu consider ca am gresit cu nimic. Mi-am facut doar datoria. O datorie murdara, nedreapta poate, dar totusi o datorie. Eu sau altcineva, tot acolo s-ar fi ajuns. Ce-mi mai ramane de facut? Sa-mi astept calm sfarsitul.

Mint. Nu mai cred in Dumnezeu. Nu mai cred demult. Singurul motiv, adevaratul motiv pentru care tin acest jurnal, este ca inca pastrez speranta ca voi scapa. Dardai de frig, iar apa mi-a inghetat in pleosca. Armamentul nu mai functioneaza si peste jumatate din oameni au degeraturi. Dar eu, eu inca mai sper ca voi scapa. Cu totii speram. Oare mai speram si ca vom castiga ? Nu stiu. Asta nu as putea s-o spun. Cert este doar ca ne dorim sa ajungem acasa.

Atacul intarzie in continuare. Mai am timp sa ma gandesc. Trebuie sa ma gandesc ; altfel, risc sa adorm si sa inghet.
De cand nu mai cred ? de cand am cunoscut zeii noi ? Nu, nu de atunci. De mult timp inainte. Din copilarie ? Nu chiar asa de mult. Atunci inca mai credeam. Tin minte ca, la 12 ani, m-am dus sa fiu botezat si am facut-o cu toata increderea in adevarul meu. Atunci de cand ? Din adolescenta ? Se poate. Desi, tin minte ca si atunci mai pastram inca o notiune de divinitate. Nu, nu de atunci. Ci de mai curand. Mai precis, de cand am luat prima data arma in mana. Acela a fost momentul in care am simtit prima data puterea oamenilor si independenta lor ; neatarnarea de nici o putere superioara, libertatea de a-si face destinul asa cum si-l doresc.
Am simtit atunci o putere nemaintalnita ; o maretie neobisnuita. M-a dominat, m-a acaparat; si m-a facut sa uit. Sau poate, ca sa fiu mai exact, Sa-l uit. Da, asa s-au intamplat lucrurile. Si nu-mi pare rau. Pierzandu-mi divinitatea, am castigat un mare surplus de umanitate. Ucid, pangaresc, jignesc, violez ; dar cine a zis vreodata ca oamenii ar fi buni ? Asta, ceea ce eu experimentez acum este umanitatea. O umanitate solitara, totala, implacabila. Stau neclintit in fata destinului care va veni sa ma cheme la el. Si nu cracnesc. S-ar putea sa nu fie insa asa de simplu pe cum cred…

Timpul s-a scurs. Peste doua ore incepe atacul. Cu ce ne-a mai ramas vom incerca cucerim Moscova. Cineva, sau ceva sa ne ajute…

Tancuri. Multe tancuri rostogolindu-se spre noi. Suntem incercuiti, suntem pierduti. Soldati albi, pe schiuri, venind in viteza. Gloante in toate partile. Incercam sa rezistam. Caut sa ochesc dar nu pot. Mana mi-a inghetat pe arma. Ma intorc si fug. Folosesc ultimul refugiu ramas pentru a ma agata de viata.. Tremur tot. Si totusi fug. In jurul meu mii de morti. Cad unul dupa altul, secerati. Nu mai vad nimic, nu mai stiu nimic, nu ma mai intereseaza nimic. Fug. Doar fug. O dezordine cumplita ne-a cuprins pe toti. Am ajuns ca niste sobolani prinsi intr-un labirint ; cautam sa scapam, dar toate caile sunt barate. Ma impiedic. Cad. Ma ridic cu greu. Haina mi se sfasie intr-o creanga. Continui sa fug. Fug, fug, fug.
Cad iar. Am obosit. Nu mai am forta sa ma ridic. Raman jos, culcat pe zapada intarita, mirosindu-mi rasuflarea grea de aburi inghetati. Privesc cerul. Este poate ultima data cand il vad. Cat este de frumos. Uite ! Doi nori se alearga. Oare se vor intalni ?
Nu stiu. As vrea sa apuc sa aflu. Dar nu voi afla. Caci in curand, tancul ce vine spre mine, imi va zdrobi teasta…