BORCANUL CU CLEI


Bătu Marele Ceas. Zeul deschise ochii și se pregăti de judecată. Îngerii trebuie să fi plecat deja după sacii negri în care aveau să aducă sufletele oamenilor. Ce nu pricepea el era marea liniște ce domnea peste tot. Oare semnalul apocaliptic nu se făcuse simțit? Trâmbița îngerului din foișor nu se auzise sau nu fusese percepută de oameni? Această tăcere salivatoare care domnea în locul crudului fior nu-i dădea nici cea mai mică satisfacție de mare stăpân.

***

Porni spre lumea oamenilor și i se cam încrețiră sprâncenele când o văzu ornată ca un pom de Crăciun. Cu niște sfere de plasmă în care erau prinși toți îngerii lui. Toată armata lui glorioasă în care își pusese atâta nădejde… Aceeași tăcere, același calm pe fețele celor de pe străzi, din clădiri, din mijloacele mobile. Schimbarea cerurilor, marele gol de deasupra nu înspăimânta pe nimeni. Tot acel nimeni nu părea pregătit deloc pentru Marea Trecere. Întrebă pe cineva de îngeri.
- Păi, ce să fie? I-am văzut venind așa de mulți și nu știam ce vor. Le-am transmis salutările noastre, dar se părea că nu le-au auzit sau se făceau că nu le-au înțeles. Și i-am oprit, normal, în sfere. Ce-i mai rău e că nu ne putem înțelege deloc cu ei să aflăm ce vor. Se chinuie fiecare cu înaripatul de la balconul sau fereastra lui, dar e greu. Da’ tu pe unde-ai fost? La serviciu? Păi, du-te acasă, să vezi ce minunății ai pe acolo….
Uimit de furie, găsi timp să se mire de naturalețea și normalitatea lucrurilor pentru ei. Păi nu era El Zeul? Marele Conducător al tuturor semnelor de viață? Consternat, își porni fulgerele spre sfere să-și elibereze îngerii, dar fulgerele fură direcționate spre niște antene mari care le înghițiră fără să sughită măcar. Vru să pornească Vântul Uriaș, dar nu-l auzi decât prea sus, dincolo de nori. Ploaia nu vroia să curg deloc, că se evapora la mare înălțime. Temutul Cutremur făcu casele să joace puțin spre dreapta, dar nici un ghiveci nu căzu (sistemul de combatere a mișcărilor seismice era în faza avansată de testare).

***

Lângă o curte, unul își făcea de lucru.
- Stranii sfere…
- Nu ține nici asta mult. Ce mare lucru…
- Da’ seamănă cu Lumina Dintâi.
- Ce e aia?
- Lumina de care vorbesc Textele.
- Care texte?
- Cele vechi, despre Dreptele ÃŽnceputuri.
- N-am auzit, da’ tu de unde ai scos toate astea?
- Păi, mai demult…
- Lasă, dom’le, mai demultul. Acumul contează și cum schimbăm ce va veni. Nu ce-a fost.
- Dar acolo e vorba de o Mare Apocalipsă, Sfârșit Total.
- Auzi, cred că ai cam lipsit de pe-aici sau lipsești și acum. Hai, lasă bazaconiile, că eu am de măturat. Apocalipsa las-o pe mâine.
Nemulțumit și debusolat, mai încercă de două ori. Mai mult, toată lumea îl găsea nesemnificativ iar indiferența era singura stare pe care prezența lui o stârnea. Temple nu găsi pe nicăieri. Merse la cel ce părea a fi înțeleptul orașului și îi înșiră toate câte știa. Îl trimiseră într-o cameră și îi spuseră să aștepte.

***

Sentința citită amplu era clară: era condamnat pentu vehiculare de idei doctrinare, potențiale surse de zdruncinare a echilibrului social. Dreptul la apărare i se dădu, dar nici un avocat din cei 10 disponibili nu vru să îl reprezinte. Atâta doar că îl dezbrăcară.
La execuție doar un gardian necesar. Ca tuturor celorlalți, îi fusese pregătit un borcan în care fu coborât simplu. Se amuză la gândul că o să moară înecat. Cleiul începu să se scurgă de peste tot și îl învălui treptat. Simți mirosul usturător strângându-i ochii și zgâriindu-l pe gât. Erau cele mai acute senzații pe care le trăise ca om și nu-i plăceau deloc. Cleiul îl îmbrățișă ușor, fără grijă. Când mijlocul îi era cuprins, crezu că gluma s-a îngroșat destul și vru să se ridice. Dar aripile nevăzute se dovediră mai slabe ca puterile cleiului. Sau nu-l mai ascultau.
Lovi cu Lumina Sacră în pereții borcanului, dar fu reflectată, trecu prin gura borcanului și fu absorbită în pereți. Pe gât cleiul se așeză domol, ca mâinile calde ale unui criminal tacticos.
Brusc, umplerea se opri. Se auzise o sirenă. Era ora 15:00. Orarul se întrerupea, toată lumea pleca acasă. Iar el rămânea neucis, nevrednic.
Vru să ridice mâinile. Pelican în mocirlă. Strigă, dar pereții absorb și sunete și lumina și răbdarea și disperarea. Totul e curat. Nici nu știa cum e să lupți. Dădu cu cotul în sticlă, dar cleiul amortiză. Capul se dovedi prea slab și, cu fața gâlgâind roșie, încercă să sară. Nici nu se îneca, nici nu se putea ridica. Legat de sus și de jos. Încleiere orizontală. Ghearele se înmuiară de la clei. Și obosi, și uită cine e, și disperă într-un final iar ochii i se înveninară.

***

Nu se știe ce a mai fost, pentru că nimeni nu a mai zis nimic. Se poate menționa că a doua zi găsiră în borcanul cu clei o piele golită.
Zeul avea oră la coafor.