Mai întâi s-a anunțat la televizor, la o oră de maximă insistență, că în orașul Neterminat a venit Toamna. Aiurea! Nu i-am crezut. De ce să-i cred. Ce, poți să te iei după sateliți? Știe satelitul să ia paiul în gură, să se îmbăieze în praful drumului, să-și pună cuibul sub streașina blocului? Nu, nu și nu.
Pe urmă, într-o seară, am găsit la cutia poștală, printre pliante de toate felurile, o scrisoare apoasă rău. Am deschis-o acolo, în scara blocului. În loc de litere, era scrisă cu picuri transparenți, reci și alungiți, iar în josul paginii stătea semnătura: ‘’Cu drag, Ploaia’’. Nici pe-asta n-am crezut-o. Putea, foarte bine, să fie scrisoarea aceea de păcăleala din Nigeria. Cea care te face, gratis, milionar în dolari. Totuși, o bănuială, subțire și verde ca un gușter, mi se strecurase în sân și mă gâdila până mă umfla plânsul de-atâta râs. Ar mai fi fost niște semne, cum ar fi cel cu greierii. Dispăruseră, nu se mai auzea deloc șlagărul lor de mare succes care ne adormea noapte de noapte. Nici măcar la MTV. Simțiseră ceva și se refugiaseră toți în telefoanele mobile, până la primăvară.
A doua zi, bunul meu prieten, guguștiucul Fifi, m-a făcut să înțeleg adevărul. Beam cafeaua împreună, ca în fiecare dimineață, la șapte și jumătate punct, direct pe balustrada balconului. M-a anunțat din patru surse, toate autorizate, adică apus, răsărit, miazăzi și miazănoapte, că a venit, chiar a venit Toamna. Pe el îl cred pentru că nu minte niciodată și în plus e foarte cult. În afară de guguiala maternă, vorbește fluent primăvăreasca, văratica, tomneza și iernana.
La serviciu, m-am convins încă o dată că Fifi nu se înșelase. Când am privit plopii cei mari din curte, am văzut că erau gata-gata să-și ia zborul. Un vânt rău și ud îi pieptăna dintr-o parte iar frunzele fâlfâiau toate ca sute de aripioare verzi, așezate una lângă cealaltă. Băteau simultan, ridicându-l anevoie, în timp ce rădăcinile pârâiau, smulgându-se puțin câte puțin din pământ. Umblă vorba că anul ăsta vor să plece și copacii în migrație. S-au săturat să stea și să se uite. Păi, după ce că ciripesc în stânga și-n dreapta, tot pestrițele alea cu pene să stea la căldură? Gata! A venit și rândul lor, al celor cu ramuri și frunze. De fapt, chiar văzusem, ceva mai devreme, un cârd mare de tei, zburând spre țările calde. Cu tot cu vrăbiuțele de pe crengi. Își petrecuseră trunchiurile vârtoase prin nori, ca prin niște colaci de salvare, și pluteau -foșnind nevoie mare- către Palermo sau Lisabona.
Era sigur deci. Venise. Iar. Vestea m-a făcut să vărs două lacrimi. Una de vin iar cealaltă de venin. Nu că nu mi-ar plăcea Toamna. E frumoasă foc roșcata. Dar e prea tristă. Nu zâmbește niciodată și e și cam mută după atâta vie, struguri, teascuri. Dezmățată, orice s-ar spune, puțin cam rece și prea mândră, ca sa nu mai vorbim de gusturile fistichii pe care le are. Prea decadentă pentru mine, dar cu toate astea mă cucerește de fiecare dată. Mă face să mă îndrăgostesc de ea în mod cu totul și cu totul inutil. Știu, și toată lumea știe, că nu acceptă pe nimeni. Doar te ațâță iar dacă te-ai apropiat de ea te veștejește cât ai clipi din inimă. Am fost odată chiar la o omidă, vestită în ghicit. Voiam să știu dacă voi avea parte de ea sau măcar de voi pune astâmpăr patimii, impreunându-ne vreodată. Mi-a spus că alta-i aleasa mea dar nu se vede clar. Că nu-mi poate spune ce și cum dar să n-am grijă că mă voi reîncarna într-un borcan cu zacuscă, și-atunci, ea Toamna, s-o desfăta cu mine. I-am plătit în dorințe. La așa scorneală, așa plată.
În ce mă privește, în fiecare an, când vine ea, las totul baltă și o pornesc spre cimitir. Unul anume, dar tot cimitir se cheamă că este. Nu, Doamne ferește, să nu vă gândiți la rele ! Devin gropar. Nu prea îmi place dar toată lumea spune că fac o treabă grozavă, că mă pricep de minune. Îngrop după contur. İluzii. Nu contează ce formă are, cât de mare sau de mică este, dacă e dreaptă sau sinuoasă. O ascund de nu mai rămâne din ea nici-un regret. Și asta chiar dacă vremea se strică de tot iar uitarea se întărește ca asfaltul. În pauza de masă mă relaxez jucând pe Marele Inchizitor. O fac din pasiune, pentru că îmi place la nebunie să ard. Eretice speranțe și nimic altceva.
Așadar, cum credeți voi că o să se uite la un gropar această frumusețe mută, cu părul arzând în mii de focuri, cu unduitoare șolduri late, arcuite infiorator in rotunjimile din roade. Cu ce să răspund eu miresmelor ei amețitoare de ardei copți și vinete tocate, de saramură indecisă între castraveciori și gogoșari. Ah, și spiritul! Mustind în ale ei rondele rafinate, de morcov, țelină sau păstârnac, sublim al gusturilor prea galante. Pot eu oare egala asemenea daruri. Normal că mă întristează și mă tulbură, ca pe-un borcan ursuz. Nu, nu cu zacuscă, ferit-a Sfântul. Peltea măiastră de harbuz.