Amintirile-mi vin și pleacă, prin ele retrăiesc clipe trăite mai recent sau mai demult. Amintirile-mi redau stări pe care cândva le-am trăit, refăcând în șiragul de
mărgele a timpului, zilele vieții.

Amintiri, stări, trăiri, viață condensat trăită într-o clipă. Clipă trăită dar reamintită pe parcursul anilor. Am trăit și repovestit pe parcursul unui minut, oră, zi; toate decurg cum vreau ele sau (de cele mai multe ori) cum nu vreau eu. Cândva clipa, minutul, ora, îmi va deveni amintire. Iar așa cum bine zicea un înțelept: oare când ar fi bine “să-mi pot trăi în așa fel viața încât să nu regret nicio amintire”?

Totuși îmi pot pune amintirile pe masă, (la fel unui jucător împătimit de poker, cărțile câștigătoare) fără a regreta nimic?

Regret dar nu, nu pot, cu tot dinadinsul mi-aș fi dorit să fie așa. Dar am trăit uneori clipa ca și cum ar fi fost ultima, iar ziua avea pentru mine însemnătatea unui tren care vine și pleacă. Nu pot să nu regret sărutul din gară (ultimul), dăruit iubitei care frumos mă mințise că ne vor revedea. Nu pot uita palma dată celui ce m-a crescut. Mă doare amintirea anilor petrecuți în inconștiența aburilor bachici. Mă roade viermele cuvântului spus uneori în plus, vorbă aruncată, care de cele mai multe ori lovește mai puternic decât pumnul.

Astfel de amintiri mă macină, dureri de genul acesta încerc, atunci când îmi reamintesc de iubirea omisă, prietenia pierdută, mâna întinsă întru ajutor lovită, tinerețea-mi lăsată să trecă pe lângă mine, încrederea înșelată. Condensul din suflet ce arată rugina ci nu patina din vechiul gând. Regret anii de școală, pașii pierduți pe alei, tăcerea celor plecați dintre noi ce nu mai pot să-mi vorbească. Îmi strânge inma cu o mână de fier, uitarea vechilor prietenii. Durerea amintirilor captive-n puroiul din suflet cangrenează și simt că trebuie extirpată, scoasă afară cu cleștele ca o măsea cariată. Apoi curățat locul și cauterizat cu biciul de foc al regretului tardiv, moment în care am curajul să cer iertare și să iert lumea întreagă, apoi să strig cât mă țin bojocii “ierați, v-am greșit!”

Remember funebru dar nu fără rost. Cortegiu de gânduri ce duc la înmormântare greșelile toate, punând în groapă pe cel ce se face că uită și nu o chiar face, pe cel ce doar gândește și nu pune în practică. Utilă fiindu-mi aducera-n minte a greșelilor. Deoarece numai așa îmi poate fi ireversibilă durerea pe care retrăind amintiri o simt. În loc renăscând nu uitare, dimpotrivă, iertare pentru că doar iertarea poate vindeca rănile din suflet, doar iertarea este antibioticul ce cicatrizază plaga făcută de mine în mine.

Reamintire a trecutului devenit căprior ce zburdă prin codru, doar până în fața puștii. Frumos cerb! Ori mai bine zis a fost cel mai frumos cerb! Remember a ce a fost înainte de cartuș.

Amintiri ale copilăriei zburdalnice, adolescelță cu suav miros de fân proaspăt cosit, maturizare rapidă la care tânjeam. Maturitate sau ani în care dori-mi-aș uneori să fiu iar copil. Concentricitate.

Amintirile care nu se șterg dar care uneori mi-aș fi dorit să nu le fi trăit, dor. Secundă, minut, oră, an, trăire intensă. Intensitate ce mă face să-mi caut un mentor, un Învățător mai bătrân decât lumea, care să-mi călăuzească pașii în așa fel încât să nu mai am niciodată regretul clipei care a trecut.