PROLOG

Începutul trecutului și-a făcut apariția odata cu mine

“Lăsați-mă! Sunt pe Cruce” am strigat “lăsați-mi oasele, se vor odihni înecate în suspine”, dar nu m-au ascultat. S-au înspăimântat de dorinta mea de-a pune mișcarea în mătase încremenită atunci când totul era secerat și fluid. Armura mea devenea tot mai grea din dorinta de a fi convertită în libertate, dincolo de lumea bântuită cu atâta măiestrie de elegante și dulci șoapte vampirice sorbind rațiunea și omorând țesătura chipului care arăta că deține un suflet. Astfel, din cauza naivității mele, sau probabil din cauză că sufletul meu a găsit calea prin care putea ajunge la intangibil, mi-am lăsat deoparte masca nepăsătoare cu ochi care erau mai adânci decât ai mei, mai înfundați în orbite și veșnic plini de batjocură, neîncredere și sarcasm, apoi mi-am scos la iveală părul plin de petale de flori, frunze uscate și luminițe tăcute. La sfârșit mi-am privit adevăratul chip și-am amuțit de uimire când mi-am văzut privirea.

***

Mi-au pus trupul în mormânt și mi-au stins rugaciunea cu pământ. Lumina mea strălucea în întuneric, sufletul meu era atins de ceea-ce-este și mi-am dat seama de faptul ca la fel ca și Dumnezeu, Moartea e o ființă necesară... EU sunt o ființă necesară. Deasupra mea vedeam cum speranța celor care m-au condamnat devenea o catifea purpurie și lumina lor neprețuită, ascunsă sub chipuri răsucite, se apropia din ce în ce mai mult de mormântul meu, însă fără să știe cu adevărat calea, suișul sufletului către locul intangibilului – numai eu îi pot îndruma. Trebuia să ridic vălul, să le scot chipurile împietrite într-o formă de viață cu ochii deschiși, goi și orbi și cu mâna stângă încleștată pe pieptul de larva. Nu erau decât niște cadavre de fluturi, cu aripi frânte, o artă a răsucirii, care transforma dorința de eliberare în reversul care o respinge.
Ei se tem, ei nu visează, ei nu văd sufletul lor mic înghițit în trup și nu pot să simtă îngerii striviți de călcâiele lor în covorul de iarbă cu iriși de ochi visători. I-am condus pe toți in mormântul meu, i-am primit în singurătatea închisă de chinuri și tăceri, iar aripile mele ca o pânză de păianjen le-au acoperit paloarea.


***

Privesc în mormânt, acum. Nu pot să văd în acel întuneric rece, amalgamul de suflete stinse în trupuri blestemate, niște victime demne de milă, ale unui proces unde primul condamnat am fost chiar eu... condamnat într-o noapte eternă, departe de adâncul sufletului meu. Am ales cea mai bună dintre morți, cea mai curată sinucidere – viața în adevarata lumină, purtând propriul meu chip.
Când ne-am născut parcă toți eram niște copii cu piciorușe micuțe, cu umeri osoși și cu spate plăpând, din care părea să fi crescut o dată aripi invizibile de îngeri.
Ne-am ascuns și-am plâns jalnic, iar lacrimile noastre erau ca niște picături de sânge prelinse printre gene, semn că pricina morții era o dureroasă hemoragie internă.
Acum, am rămas doar cu cioatele jalnice înfipte între omoplați, sângerând lumină și priviri amețite de propriile dureri, înfruntând mereu strania senzație că stelele nu știu să cânte, că apusul nu este cel ce răsare și că noi nu avem îngeri păzitori. Dumnezeu e singur.


***


Umbra îmi poartă hainele luminoase
și eu merg în urma ei ca o umbră cu chip strălucitor
Dansez și cânt
mă pot amăgi
dar
veșnicia încrustată în vreme
limpezește în fântâni apa
adoarme păsările în fulgi de zăpadă
presară iubirea pe chipul de lut
și-i cuprinde cu ochi fără vârstă
pe cei care vin


***


EPILOG

N-a mai rămas decât conturul unui sarcofag sub care a fost îngropat un vis. Deși continu să străbat lumea, însoțind cadavre prea moarte în întunericul lor, sper să găsesc căndva un chip cu o aură orbitoare, iar lumina să scânteieze neprețuită-n întuneric.
Atunci voi scrie un poem pe pânza de pictor a lui Dumnezeu.