De cîte ori îmi vine mintea la loc, imi dau seama că am trait puțin. De cite ori bate ceasul ora șase imi dau seama că mă pîndește cineva în spatele geamului înfumegat și acoperit de pîntza cerberului Dumnezeiesc.
Geamul mă privește. Imediat mă fac un moț de păr în care pîlpîie o flacără rece și insîngerată, inima mi se zdruncină, începe să pompeze lichidul aducător de sacru asemenea unor pompe de la o superhidrocentrală . Ori de cite ori merg pe o stradelă mi se pare că viața se răsuflă. Gata, mor! De ce? Cînd întind picior după picior simt cum fiecare mușchi, umflat de tumoarea vieții, înroșit, degradeaza și se topește în propriul eu, se rupe coardă cu coardă de parcă aș fi cîntat ore în șir la chitară…și totuși melodia continuă…Cînd ajung acasă, îmi miroase mai mereu a țărînă. Frații mei devin populațiile microbiene, chiar mai mult, încep să devin un tot întreg cu ei și ei cu mine. Corpul meu începe să fie mai atrăgător. Se bucură în fiecare clipă de tot mai multă atenție…îmi este sărutată orice încheietură. Aici sunt fericit! Da. Acum îmi dau seama că acest context mă favorizează. Devin o mamă ce-și hrănește copii cu lapte. Tot corpul se transformă într-un sîn întreg-din el numai lapte curge.
Uneori mai am probleme de genuri comunale. Unii vecini îmi întind mîinile proaspăt-înverzite de fericire, am trecut de acest nivel-sunt mai fericit. Altora le place să-și trezească în ei calitatea preposedată-muzicalitatea. Cîntă noapte după noapte la osofon, instrumentul fericirii care necesită un unguient special alb-gălbui în proporție cu lichidul divin.
Cel mai tare mă nemulțumește un fapt, ori de cite ori inchid ochii nu pot să-I deschid. Nu văd nimic, totul este întuneric și de fiecare dată mor și mor într-un continuu și feeric cerc subteran. Oare ce mă fac? Devin agitat. Nimic. Stau cu ochii deschiși și admir subteranul plin de viață.