ROZI - proza erotica
de Sergiu Somesan


Era sâmbătă și eu, poetul ieșit la pensie, cum mă numise un coleg lipsit de umor, eram la datorie și-mi pregăteam rubrica săptămânală. Toată lumea din redacție mă cunoștea drept „bătrânul poet“, dar prea puțini știau că eu nu numai că nu publicasem în viața mea măcar o plachetă de versuri, dar nici măcar, ca tot românul, o poezie, acolo, de formă nu mă învrednicisem să scriu. O să mă întrebați, atunci, cum se împacă apelativul de poet cu lipsa mea de operă poetică. Povestea e mai lungă și mai complicată, dar destul de savuroasă ca să merite câteva minute de atenție. La începuturi, mai tânăr și ceva mai pletos fiind eu, când m-am angajat la ziar se prea poate că arătam cam stingher, destul că cineva a asociat sfiala mea cu un oarece aer poetic, astfel că m-am trezit peste noapte mai-mare peste pagina literară a ziarului. Tot atunci, căutând prin vechile scrisori ale corespondenților am găsit o poezie care îmi plăcuse în mod deosebit. Deși am publicat-o chiar în numărul următor pentru a încuraja eventualii aspiranți la gloria literară, acum, peste ani, nu mai țin minte decât primele versuri:

„Cum fuga către cer a plopului subțire
Nu ne mai cheamă astăzi pe-amândoi,
Ia-ți, fată, partea ta de fericire,
Dă-mi pumnul meu de suflet înapoi...“

Abia mai târziu mi-am dat seama că publicasem poezia nesemnată; pe foaia de hârtie îngălbenită pe care găsisem poezia nu era nici un nume, dar, cum numele meu apărea undeva în josul rubricii, toată lumea a rămas cu impresia că erau versurile mele. Nopți întregi am dormit cu spaima că adevăratul autor va ieși la iveală într-o bună zi să-mi dărâme efemera aureolă obținută cu niște versuri străine.
Zilele, apoi anii au trecut unul după altul și nimeni nu și-a revendicat poezia, dar nici eu nu am mai scris alta. Renumele însă mi-a rămas și pagina peste care păstoream apărea la început sâmbăta, apoi a fost mutată ba lunea, ba joia, de nu mai știau bieții mei corespondenți în ce zi să-și mai caute răspunsurile. Pagină care cu vremea a ajuns o rubrică măruntă într-un colț de pagină, în care de cele mai multe ori la poșta redacției aveam spațiu să le răspund câtorva tinere speranțe cu cele câteva fraze-tip pe care le confecționasem de-a lungul timpului. Din când în când mai rupeam niște centimetri pătrați publicității, și atunci publicam versuri sau chiar câte o poezie întreagă. Se vede treaba că proza era altceva, pentru că nu se prea învredniceau tinerii mei corespondenți să se înhame la ea. În zece ani abia dacă primisem vreo două, trei proze, la care am răspuns pe larg, lăudându-le deși erau de o valoare îndoielnică. Prea puțin a contat asta, eu primeam vrafuri de poezii în continuare, așa că nu este de mirare că micul meu birou era considerat grajdul în care Pegas își petrece zilele, iar eu – un soi de poet nerealizat căruia nu-i lipsește decât să se apuce de beții fără capăt sau să fie călcat în vreo noapte de tramvai ca să ajungă celebru. Cum țineam mai mult la viață decât la celebritate, umblam în majoritatea timpului treaz, iar când totuși mă amețeam ocoleam cu grijă tramvaiele. Ei bine, uite așa, molcom, trecu timpul pe lângă mine fără cine știe ce evenimente deosebite, de parcă aș fi trăit în dulcele târg al Ieșilor în perioada interbelică, nu în mijlocul țării, la Brașov, în plină epocă de tranziție. Guverne cădeau și altele le luau locul, miniștri de care nu auzisem niciodată erau demiși și înlocuiți cu alții care îmi erau la fel de necunoscuți, iar eu răspundeam în continuare imperturbabil la poșta redacției: „Versurile dumneavoastră trădează un prozator viguros al cărui talent nu poate fi pus, din nefericire, pe de-a întregul în valoare din cauza limitărilor pe care poezia le impune volens, nolens. Reveniți dacă puteți cu proză“. În ciuda eforturilor mele îndelungate, după cum am mai spus, de-a lungul anilor abia dacă am primit câteva proze, lucru explicabil până la un punct. Dacă ești bântuit chiar atunci de muză, o poezie nu îți ia mai mult de câteva minute să o scrii. Pe când o proză, ehe, aici se schimbă calimera, neicușorule. Eu munceam cu mici întreruperi de ani de zile la un roman și încă nu ajunsesem la o formă cât de cât acceptabilă pentru publicare. Anii treceau și uneori tare îmi era frică de un deadline încă îndepărtat, dar cu fiecare an tot mai aproape și care își făcea simțită prezența din ce în ce mai pregnant. Între timp poetele mă înecau sub tonele de versuri slabe; unele erau atât de insistente, încât veneau să mă caute la redacție în dorința de a mă convinge și de a-și vedea publicate poeziile în pagina literară. Iar eu le primeam cu largă inimă, discutând cu ele ore întregi.
Adevărul este că de la meteahna asta mi se trage și pățania care urmează. Tocmai trezeam printr-o formulare meșteșugită noi speranțe într-o mai veche corespondentă, când Gică, portarul ziarului, ciocăni la ușă și mă întrebă:
– Primiți o poetă?
Am vrut să-i răspund că, dacă este poetă sau nu, asta voi hotărî eu, nu el, dar se pare că el luă ezitarea mea drept încuviințare, așa că o pofti în micul meu birou fără prea multă ceremonie pe tânăra aspirantă la glorie.
Mai întâi am crezut că vreuna dintre fabricile de bomboane din oraș a împachetat o acadea în satin roz și mi-a trimis-o cadou. Abia când acadeaua a început să vorbească mi-am dat seama că este vorba de o fată, nu de un produs consumabil ca atare. Avea… la naiba dacă nu îmi vine mai degrabă să scriu în ideograme chinezești, pentru că simt că fondul latin al limbii române este insuficient. Nu-i nimic, voi trece dacă trebuie la barză, mânză, viezuroaică și la ce mai este nevoie, dar tot nu o să vă las nelămuriți. Avea vreo 20, poate 22 de ani, înălțime medie, părul blond spre șaten – dar astea sunt amănunte lipsite de importanță. Important este că în momentul în care a proiectat-o creatorul precis a dat o fugă să bea apă sau poate să radă o bere, iar diavolul și-a vârât din plin coada în alcătuirea ei. Þâțe, fund, ten auriu și ochi alunecoși sunt sigur că ați mai văzut, dar proporțiile și mai ales felul cum erau combinate la fata asta te făceau să dai dracului tot. Răsucindu-se să-și lase poșeta mică pe care o ținea în mână pe un scaun de lângă ușă, s-a întors cu spatele la mine și fără să vreau mi-am adus aminte de sfera roz dorită de toți pinguinii transformați în oameni din romanul Insula pinguinilor, al lui Anatole France. Mi s-a părut o dovadă de cosmopolitanism, lucru de neiertat pentru un redactor plătit să încurajeze poezia autohtonă, așa că mi-am mutat iute gândul la Sonetul 9 al lui Emil Brumaru:

Þi-s bucile frumoase
ca două fenomene
Cerești ce se întâmplă
odată într-un mileniu.
Pe hărțile stelare ți
le-a-nsemnat alene
Cu mâna lui buimacă de
pofte dulci un geniu.

– Mă chemă Rozi, a șoptit ea cu o voce adâncă întorcându-se spre mine – și în mână avea un caiet dictando pe care îl bănuiam a fi plin de poezii.
Că tot eram în redacția literară a ziarului – la o adică, încăperea mea de doi pe trei putea fi considerată și așa ceva –, mai întâi mi-a fugit gândul la Miron Radu Paraschivescu și la a lui Hanny. Precis așa i-a șoptit și Hanny tânărului pictor și sculptor. Vă mai aduceți aminte?
N-ascult de tinerii frumoși,
Bărbații toți sunt mincinoși,
Cu-o vorbă dulce

Ei te seduc, te-adorm ușor
Ca mamele copiii lor,
Când vor să-i culce…"

El o privește drăgăstos,
Răspunde ea privind in jos:
„Mă cheamă Hanny…“

Ei, problema era că de data asta eu mă simțeam cel sedus și cel adormit ușor, pentru că Rozi asta a ocolit micul meu birou – locul era cam strâmt, după cu v-am spus – și înghesuindu-mă – la propriu – și privindu-mă cam în genul în care am văzut pe Discovery că își privesc șerpii cu clopoței victimele înainte să le consume, mi-a povestit în numai trei minute toată viața ei în timp de eu, vorba unui clasic în viață, priveam ființa diafană din fața mea ca pe un peisaj.
Era căsătorită de mai bine de un an cu un măcelar, om violent, lipsit de cultură și de gustul pentru frumos. Da, câștiga bani frumoși, dar ce folos, dacă Ticu al ei sosea în fiecare seară târziu acasă, bea câteva beri și adormea de multe ori fără să-i spună o vorbă. Nu era vorba numai că viața lor sexuală suferea, dar într-un an de zile nu-i adusese nici măcar o floare. A încercat în câteva seri, când el a ajuns mai devreme acasă, să-i citească din creațiile ei poetice, dar Ticu a adormit înainte de a-i termina de citit prima poezie. Simte că se irosește, viața alunecă pe lângă ea fără nici un rost, și ar face orice pentru a-și vedea publicate poeziile. Și când a zis orice și-a așezat cele două emisfere perfecte ale mușchilor fesieri pe biroul meu, oferindu-mi privirii ceea ce îi mai rămânea. Și-i rămânea destul, slavă Domnului, încât eu, bietul de mine, eram pus în mare încurcătură neștiind la ce să privesc mai întâi. O clipă numai, apoi diavolul literar din mine a tresărit și, amintindu-mi de o altă Rozi – cea a lui Alex Ștefănescu, complet neștiutoare în ale poeziei –, am închis ochii pentru a nu mai vedea ispita din fața mea.
– De Nichita ai auzit? am întrebat sever, hotărât să nu mai fac nici un pas mai departe până nu aflu adevărul.
– O... , și-a rotunjit ea buzele pline spre mine, de-mi venea să întind un deget și să le pipăi să văd dacă sunt reale. Nichita Stănescu… Leoaică tânără, iubirea mi-a sărit în față, Mă pândise-n încordare mai demult. Colții albi mi i-a înfipt în față, m-a mușcat, leoaica, azi, de față – și, parcă pentru a ilustra cele spuse, dintre buzele ei roșii s-a ivit mai întâi vârful limbii lingându-le, apoi un zâmbet scurt a lăsat să i se vadă și dinții albi și regulați.
Auzise de Nichita, puteam deci continua, mai ales că respirația i se rărise, ochii i se umeziseră, iar din când în când șoptea întretăiat:
– Aș face orice, dar orice, pentru a-mi vedea publicate poeziile…
Caietul cu opera ei poetică căzuse undeva între noi, ea s-a ridicat de pe birou apropiindu-se și mai mult de mine, sau poate am ridicat-o eu, mâna mea i-a întârziat molatic pe talie și a pipăit scurt zona buricului dezvelit, e clar că Alex Ștefănescu o să-mi facă o cronică de două parale atunci când va apărea romanul meu, dar uitate erau tabuuri, interdicții și opreliști, mâna mea cuprinse lacomă unul dintre sânii înveliți doar în materialul subțire al bluzei, nu avea sutien, și eu am strâns atunci ușor de sfârc făcând-o să geamă încet. Geamătul mi-a atras atenția asupra gurii ei, care avea buzele întredeschise. A închis ochii, apoi și-a mușcat buzele, ca la urmă să le lingă cu o mișcare rapidă a limbii care îmi amintea mai degrabă de șarpele biblic decât de Eva. M-am aplecat asupra buzelor, uitând de toate, m-am aplecat asupra ei, împingând-o pe micul meu birou, și cine știe ce s-ar mai fi întâmplat dacă nu s-ar fi auzit chiar atunci o bătaie scurtă în ușă.
Cum nu intră nimeni, dar ciocănitul se repetă, mi-am dat seama că nu putea fi decât Patronul, moș Libidache, cum îi spuneam între noi. În redacție de obicei se bătea la ușă și se intra imediat sau de cele mai multe ori din cauza grabei nici nu se mai bătea, ci se intra direct. Singurul care făcea excepție de la asta era Șeful, așa îi ziceam noi, dar era de fapt patronul nostru. Probabil că fusese des bătut în copilărie pentru că dădea buzna peste oameni, și acum rămăsese cu o tară psihică, pentru că nu mai intra în nici o încăpere până nu i se răspundea. Oricum nu era singura tară, puteam băga mâna în foc pentru asta. Am fost tentat o clipă să nu-i răspund, dar nu degeaba am scris „Șeful“ cu majusculă. Voia să știe tot ce se întâmplă în redacție, mai ales dacă era implicată o femeie, probabil că portarul oricum îi spusese, așa că ar fi fost în stare să ne aștepte oricât până am fi ieșit.
M-am depărat de tânăra poetă, ea și-a cules caietul cu poezii de jos și s-a așezat pe scaunul din fața biroului.
– Da, am spus eu, și șeful nostru trânti ușa ca un taifun.
Ce era el negru și urât de felul lui, dar acum mi se părea și mai urât. Băgă mai întâi capul rotund ca o bilă de bowling și tuns perie, inspectând încăperea cu o singură privire rapidă.
– Ooo – făcu el admirativ spre Rozi, intrând apoi cu totul în micul birou –, o tânără speranță a liricii românești, probabil.
După ce am aprobat în silă, le-am făcut cunoștință și am văzut că Rozi și-a redirecționat brusc atenția spre el când a auzit cine este, deși, după cum am dat de înțeles, era un om tare urât: avea o față neagră-vineție, plină de negi, și era buzat până peste poate. Se vede treaba că ceva țigani își amestecaseră sângele în neamul lui. Sau poate aborigeni, pentru că am auzit că ăia sunt cei mai urâți oameni de pe pământ.
Ne-a invitat la el în cabinet, deși se vedea clar că ar fi vrut să o cheme numai pe ea. Am plecat așadar spre canapelele moi și încăpătoare ale Șefului și, odată ajunși, ne-a turnat câte un pahar de whisky.
Am ciocnit, am băut, dar se vedea bine că Șefu’ nu avea stare, cu ochii țintă la elementele de decor cu care o înzestrase Mama Natură pe Rozi. Nu știa cu ce să ne mai servească – de fapt, ca să spun adevărul, să o servească; cotrobăi prin frigider, era cam gol, dar până la urmă găsi niște fasole verde sleită și după ce o scoase se îndreptă spre Rozi ținând castronul ca pe un trofeu de preț:
– Uite, aici am niște phasoleus vulgaris gătită de mine personal. E amestecată cu mult Allium sativum și gustul e ameliorat datorită basilicumului. E un adevărat deliciu culinar…
Luă cu degetele lui groase, unsuroase și butucănoase o păstaie de fasole fiartă și se îndreptă spre Rozi. Și toanta aia deschise larg gurița, care mi se păruse atât de frumoasă acum câteva minute, și primi fasolea ca pe o mare delicatesă.
– E bună, mormăi ea cu gura plină, apoi se pisici: Mai vreaaau…
Și șeful îi mai îndesă câteva păstăi în gură, apoi se întoarse spre mine:
– Vrei și tu?
Deși se vedea că întrebarea era pusă doar așa, de formă, pentru că nu avea de gând să-și consume specialitățile culinare pe mine, m-am scuturat oripilat:
– În nici un caz.
Dădu din cap mulțumit și se întoarse spre Rozi, vârându-i rând pe rând câte o păstaie fleșcăită în gurița care se deschidea pofticioasă.
Fasole fiartă cu usturoi! Amestecată cu mult busuioc ca s-o facă pe cea care o mănâncă să-l iubească. După cum privea Rozi topită la arătarea plină de negi din fața mea, începeam să mă întreb dacă nu era ceva adevărat în prostia asta pe care o vehicula Șefu’, că dacă le pune busuioc la femei în mâncare asta le face să se îndrăgostească de el. Avea mereu cu el un săculeț cu busuioc și chiar când era invitat undeva presăra din belșug peste orice fel de mâncare ce i se servea, de ajunsese de râsul curcilor și mulți îl invitau la masă numai să vadă cum procedează. Avea doar liceul, și ăla făcut la seral, și ca toți semidocții credea că dacă abuzează de denumiri latine pare mai cult. Părea doar caraghios, dar nu eram eu cel care să-i deschidă ochii. Mai ales nu acum.
Între timp se pare că un fel de complicitate tacită se stabilise între cei doi, pentru că mă simțeam tot mai stingher. Dar nu voiam să pierd faza convertirii. Am privit pe geam afară: da, era senin, puteam să rămân fără teama că un Dumnezeu revoltat va trimite un trăsnet în acest birou în următoarele minute.
Șefu’ se îndreptă spre un seif de unde scoase cu gesturi de mare magistru o Biblie. Până și Rozi făcu ochii mari: atmosfera din cameră nu părea deloc propice unei lecturi din cartea sfântă.
Ce nu știa ea era că de peste zece ani de zile Șefu’ citea un singur pasaj din Biblie, și numai când voia să aburească vreo gâscă proastă ca ea. Speram că Diavolul primise dispozițiile necesare să confecționeze deja un cazan cu dimensiunile Șefului. Era o blasfemie ceea ce făcea și nici nu mă mir că i s-au întâmplat apoi atâtea nenorociri.
Oricum, părea nepăsător la gândurile mele. Se îndreptă spre Rozi, care îl aștepta nedumerită, și Cartea sfântă se deschise automat la Cântarea Cântărilor:
– Ia să citim noi din Cartea Sfântă să vedem ce zice acolo.
Își puse ochelarii și începu să citească clar și cu dicție:
– „Ca un măr între copacii pădurii, așa este iubitul meu între tineri. Cu așa drag stau la umbra lui, și rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele.“
O privi lung pe deasupra ochelarilor și Rozi prinse să roșească.
El, asemenea unui păianjen care tocmai prinsese o musculiță în plasa lui, se aplecă peste ea:
– Oare la ce se referă Cartea Sfântă aici: și rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele? Oare ce vrea să zică?
Rozi roși și mai tare, apoi luă Biblia și citi ea însăși pasajul cu pricina.
– Cred că se referă la sexul oral, șopti ea abia auzit.
– Asta e! jubilă Șefu’. Ai văzut, și la Cartea Sfântă zice că sexul oral nu este un păcat și că este bine să-l practici.
Rozi își reveni și îl privi uimită:
– Dar cine zice că este un păcat? Mie îmi place foarte mult să fac sex oral. Dimineața nici nu îi dau drumul soțului meu să plece la muncă până nu facem asta de două, trei ori. Și ajută și la ten, să știți. Când m-am căsătorit eram toată plină de coșuri. Și uitați-vă acum ce ten frumos am…
Era clar că discuția începea să mă depășească, și chiar dacă cerul rămânea mai departe senin am hotărât că era mai bine să mă retrag din preajma lor.
Cu coada ochiului Șefu’ prinse mișcarea mea de retragere și o aprobă suflând greu:
– Da, da, poți să pleci. Te chemăm noi dacă mai avem nevoie de tine.
Am ieșit fără ca vreunul dintre ei să mă bage în seamă. Am continuat un timp să răspund la scrisorile aspiranților la glorie literară. Abia luni, când a apărut ziarul, am văzut că toate răspunsurile era ceva de genul: „În nici un caz, nu!“, „Mai bine vă căutați alte preocupări cu care să vă umpleți timpul!“, „Lăsați-vă păgubașă: poezia nu este pentru dumneavoastră!“.
La vreo oră după toată întâmplarea am văzut-o mai întâi pe Rozi părăsind redacția, iar la nici un sfert de oră pe urmă a plecat și Șefu’. Mergea mai gârbovit ca de obicei. Cum între timp se făcuse ora prânzului, am ieșit să iau o masă frugală la restaurantul de peste drum.
M-am întors apoi la redacție hotărât să-mi scot din minte întâmplările acelei dimineți și să mai lucrez vreo două-trei ore la roman.

*


Scrisesem deja câteva pagini, mai băusem vreo trei cafele și mă pregăteam să plec spre casă când Gică portarul ciocăni iar la ușa mea:
– Mai primiți o dată poeta?
Înainte de a apuca să-i răspund, Rozi îl dădu scurt la o parte și intră grăbită:
– Nu stau decât un minut, că șeful vostru e foarte gelos și mi-a zis să nu mă prindă în preajma ta, dar am nevoie acum de ajutorul tău. Te rooog…
Am privit gurița roz și am încercat să nu mă strâmb.
– Spune, am îndemnat-o.
– Mai întâi aș vrea să-ți dau o veste bună. Îmi sponsorizează o carte de poezii… Nu-i așa că este minunat?
Mda, mai scosese și altădată Șefu’ nostru cărți în tiraje de 20-30 de exemplare trase la copiator și încleiate de mântuială la tipografia ziarului numai ca să amețească vreo gâsculiță la fel ca asta. Am privit-o mai atent și nu mi s-a mai părut deloc așa de minunată.
– Dar despre altceva este vorba, spuse ea grăbită. M-a invitat diseară la ora opt acasă la el să discutăm amănuntele. Te rog să nu fii supărat pe mine și să-mi spui părerea ta sinceră: crezi că trebuie să mă duc?
– Păi, dacă te-a chemat, du-te. E treaba ta, nu? Riscul tău dacă de prinde soțul.
– A, nu de el este vorba… Ticu al meu e un naiv. Dar tu știi cum este șeful vostru, vorbește tot timpul numai în pilde și parabole și pe deasupra folosește foarte multe cuvinte străine.
Aici avea dreptate. Șefu’ avea o gândire atât de întortocheată, încât nici eu, care îl cunoșteam de peste zece ani, nu pricepeam întotdeauna ce vrea să zică.
– Păi, hai să încerc să te ajut. Spune-mi exact cuvintele pe care le-a folosit.
Rozi închise ochii și încercă să-și reamintească. Speram să nu ajungă și la scena cu sexul oral, pentru că nu aveam nevoie de amănunte.
– Păi, a zis cam așa: „Te aștept diseară la opt la bază să mai discutăm amănunte despre cartea ta de poezii“.
Acum era clar ce se întâmplase: Șefu’ avea o nevastă bătrână, bețivă și chiar mai urâtă decât el, care îi făcea viața un iad. De câte ori putea, el evada din iadul casnic și se refugia la redacție sub pretextul că avea treabă, deși de cele mai multe ori treaba mergea chiar mai bine fără el. Iar abuzul de cuvinte din vocabularul militar i se trăgea probabil de la faptul că nu făcuse armata, ca orice om normal, pentru că avea un ușor platfus, și nu voia să se afle că nici măcar de armată nu fusese bun. Oricum le folosea aiurea, după cum era și cazul de față. Cum își petrecea mai mult timp la redacție, pentru el asta însemna „baza“, nu casa, cum ar fi fost pentru orice om normal.
Sunt un om onest și sincer, în care poți să ai încredere, pentru asta pot băga mâna în foc toți cunoscuții mei. Niciodată nu am băgat vreun om la închisoare, nu am tâlhărit și nu am omorât pe nimeni. Și nici mare admirație față de Funar nu am, dar de data asta am procedat exact ca el în anecdota cu ungurul. O știți, nu?
Cică lângă o fântână Gheorghe Funar vede un om că vrea să bea apă.
Omule, nu bea, că fântâna-i otrăvită, îi spune Funar.
Nem tudom, răspunde omul.
Apoi, am zis să bei numai încet că îi cam rece.
Am privit lung la fata din fața mea. „Mergi numai încet și ai grijă să nu te împiedici“, îmi venea să-i spun, dar în loc de asta am rostit cât mai nepăsător cu putință:
– Păi, asta e. Dacă ți-a zis să te duci, du-te! Poate este șansa ta să te lansezi ca poetă. Știi unde stă?
– Da, mi-a spus portarul. Îți mulțumesc atât de mult! mi-a spus ea alintându-se și a dat să se apropie de mine să mă sărute.
M-am ferit cu eleganță.
– Du-te și ai grijă te tine.
Și-a scos făptura afara din birou, iar eu mă întrebam cât va mai rămâne întreg din tenul ei atât de greu obținut după ce va încăpea pe mâinile zgripțuroaicei șefului.
Ar fi trebuit să îmi ajungă atât. Dar se vede treaba că nebănuite rezerve de răutate zăceau ascunse în mine și ziua asta le-a scos la iveală, așa că în drum spre casă m-am oprit la un telefon public și am telefonat ziarului concurent din oraș să-și plaseze diseară la ora opt un fotoreporter peste drum de casa șefului.
Poate credeți că ar fi fost îndeajuns? Eh, la naiba, și măcelarul să nu aibă nici un rol? Încă un telefon acasă la Rozi, și măcelarul a fost pus pe jar. Am auzit pe urmă de la câteva surse sigure din poliție că Ticu al ei umblă acum cu un cuțit bine ascuțit la el, dornic să experimenteze operația doctorului Ciomu pe Șefu’. Păcat că ăsta a aflat și a plecat câteva luni din oraș. Abia mai respirăm și noi liniștiți. Dar o să se întoarcă, nu?




Povestire din volumul « Sapte flori erotice » sub tipar la editura Vremea.