câteodată șapte zile din șapte fac o sferă indestructibilă, în care mă simt ca într-un pântec/închisoare/capcană vitală - alege tu, darius, materia nedefinită, stratul de jos, supus intermitent la accidente, ora care se sparge în fragmente insesizabile. eu nu mai știu decât să caut suflul din obiecte.

formele din care se ridică un abur dens mă înconjoară în somn, peste brațele tale năluci. intangibilul meu trup, așa cum este el, materie frântă, nu iese din sine însuși, nu se agață în plasa de vânt a memoriei, trasează la nesfârșit linii de viață, cu degetele prelungire-a-gândurilor.

e un viciu să iubești iarna morții, darius. e un viciu fără blamare, nesupus judecății de înainte, judecății de apoi. și așa se transmite, dintr-o margine în alta a spațiului, între ceea ce se va fi întâmplat de-acum șapte vieți și mâinele relativ.

și de aceea alunecarea genunchiului meu drept pe fiecare perete despărțitor de iluzii, spre culoare multiplicate, difuze, fiecare având o destinație perceptibilă doar în orele nescrise pe cadran.

așa cum știi, nu port ceasuri. ele mă poartă pe mine, au în centrul lor un spațiu perfect locuibil și perpetuum mobile, în care mă desfășor, înspre tine, darius, sub epiderma crestată a lumii. să pot respira în fluidul tău omenesc.

așa renasc în vertebre secundele.