CÂINELE BUNICULUI

Poezia pe care am învățat-o cel mai repede, copil fiind, a fost Câinele soldatului de Grigore Alexandrescu. Aceasta deoarece câinele din poezie semăna atât de bine, în imaginația mea, cu Leu, câinele bunicului.
Nu știu cum și la închipuit poetul pe Azor. Leu era negru ,mic, cu urechi mari și pleoștite, picioare scurte, îi plăcea să fugă pe câmp, să găsească găuri de șoareci, să scurme în jurul lor pămîntul cu picioarele din față. Nu i se spunea șoricar dar cred că ăsta era. Mai erau prin sat căini exact ca el, probabil frați. Dacă noi mai puteam să-l confundăm de la distanță, cu aceștia, el îi știa fără greș pe cei ai casei. Când veneam noi, nepoții, în vacanță la bunici, ne mirosea de la sute de metri și venea în fugă în întîmpinarea noastră. Nu mi-am putut da seama niciodată cum s-au putut forma atât de puternice legături afective între acest cățeluș și un bătrân trecut bine de optzeci de ani. Nici nu știu dacă aceste legături erau reciproce. Știu doar niște fapte la care am fost martor și le pot povesti
Într-o seară am aflat de moartea bunicului iar a doua zi am ajuns și noi, cei de la oraș, la căpătâiul lui. În ziua următoare, după amiază, a avut loc înmormântarea. În dimineața acelei zile Leu a făcut câteva drumuri de acasă și până la groapa pe care o săpau vecinii bunicului în cimitir. Când se reîntorcea acasă de fiecare dată vroia să intre în camera unde se afla stăpânul său în sicriu. Nu i se dădea voie. Se resemna. Pleca din nou în cimitir. Și tot așa de mai multe ori. Când convoiul funerar s-a pus în mișcare Leu se afla în frunte, înaintea celui care purta crucea. Din când în când întorcea capul și se oprea și el atunci când se oprea convoiul pentru ca preotul să citească din Sfânta Evanghelie.(Fiind martorul acestor scene, cum să nu fi învățat mai apoi ceea ce mi se cerea la școală?: În fruntea paradei câinele pornește./ Din ochii lui pică lacrimi pe pământ,/ Ca un iubit frate el îl însoțește/ Până la mormânt./ ”) Ca și câinele Azor al soldatului, Leu a vrut să se arunce în groapă, a refuzat un timp hrana. Ne-am ocupat de el noi copiii până și-a mai revenit cât de cât din apatia ce-l cuprinsese. În următoarea vacanță nu l-am mai găsit în curtea bunicilor.
Eram și mai sunt încă convins că undeva sus, sus de tot, Leu și-a regăsit stăpânul.